Drept

Cercetarea la fața locului în cazul accidentelor de circulație reprezintă unul din cele mai importante acte de urmărire penală, cu caracter imediat și necesar, de modul în care este efectuată acestă depinzând direct soluționarea cauzei.

Deplasarea organului de urmărire penală la fața locului este una din cele mai eficiente măsuri procedurale. Organul de urmărire penală, ca și instanța de judecată, au posibilitatea să investigheze direct la locul săvârșirii faptei și consecințele infracțiunii, să stabilească împrejurările în care a fost comis actul penal și să-l identifice pe autor.

Cu atât mai mult este necesar să se sublinieze importanța unei asemenea activități procedurale, cu cât există acțiuni a căror soluționare este practic de neconceput fără cercetarea la fața locului, cum este cazul accidentelor de circulație.

Importanța cercetării se explică și prin aceia că, locul săvârșirii faptei este cel mai bogat în urme sau date referitoare la infracțiune și la autorul acesteia. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, de căutare și rdicare a urmelor sau a probelor materiale,ca și fixarea rezultatelor, va depinde într-o mare măsură soluționarea cazului, identificarea autorului, a celorlalți participanți la comiterea faptei penale^[1].

La acțiunile inițiale de urmărire penală cu privire la accidentele rutiere se referă: cercetarea la fața locului, cercetarea mijloacelor de transport, audierea martorilor oculari, victimelor, șoferilor, examinarea sau expertiza narcologică așoferilor în cazul stării de ebrietate în vederea stabilirii gravității, dispunerea expertizei medico-legale a victimelor, organizarea și căutarea șoferului în cazul părăsirii de către acesta a locului infracțiunii, stabilirea locului de aflare a mijloacelor de transport.

În unele cazuri ca acțiune de urmărire penală figurează și expertiza autotehnică, dar cel mai frecvent expertiza în cauză ca și expertizele criminalistice, precum și alte expertize se dispun la etapa ulterioară.

Însî până a purcede mai detailat la cercetarea locului accidentului rutier, vom vorbi despre situații le tipice și activitățile de urmărire penală specifice etapei inițiale de cercetare a accidentelor de circulație rutieră. Respectiv procedura de urmărire penală în cazul accidentelor de circulație poate fi declanșată în baza sesizărilor organului de urmărire penală în formele prevăzute de legislația procesul-penală în cazul în care din conținutul actului de sesizare sau a celui de constatare rezultă elementele infracțiunii prevăzute de Codul Penal. În cele mai frecvente cazuri, urmărirea penală începe în urma analizei materialelor prezentate organului de urmărire penală sau procurorului de către poliția rutieră, colaboratorii căreia, de regulă, primii se deplasează la locul accidentului, desfășurând activitatea necesară pentru asigurarea pazei la fața locului, acordarea primului ajutor necesar victimelor, înlăturarea periculelor iminente ( singerea vehiculelor incendiate, descarcerarea victimelor ș.a. ), reținerea conducătorilor mijlloacelor de transport implicați, urmărirea și reținerea șoferilor care au părăsit locul accidentului, înregistrarea martorilor oculari, schița și cercetarea în pralabil a locului faptei, pentru ca, în situația existenței semnelor componenței de infracțiuni, preavăzute de Codul Penal, să raporteze organului de urmărire penală informația cu privire la accidentul rutier și rezultatele cercetării în prealabil a locului acestuia.

Din momentul declanșării procesului penal, ofițerul de urmărire penală va întreprinde o succesiune de acte procesuale și extraprocesuale în vederea depistării, fixării și conservării probelor infracțiunii, prevenirii unor eventuale încercări de a se eschiva de la răspunderea penală pentru fapta săvârșită sau de la despăgubirea prejudiciului material cauzat^[2].

Utilitatea activităților de urmărire penală, precum și succesiunea efectuării acestora la etapa inițială de cercetare a accidentelor de circulație, este în funcție de situația informativ-probantă, care decurge din materialele ce au servit drept temei pentru începerea urmăririi penale. Din materialele prezentate de poliția rutieră,acestea servind, de cele mai dese ori, drept temei pentru intentarea procesului de urmărire penală (raportul colaboratorului care a sosit primul la locul accidentului și a efectuat cercetarea acestuia, fotografiile și înregistrările video a împrejurărilor în care a avut loc accidentul, adeverința medicală referitor la diagnoza persoanelor internate în spital sau actul examinării mediacale a cadavrului, explicațiile pe care le-au prezentat persoanele implicate în accident într-o formă sau alta), rezultă, de obicei, una dintre următoarele trei situații tipice care leam enunțat mai anterior însă acum mai detailat voi relata despre aceste ele determinând conținutul activității de urmărire penală la etapa inițială de cercetare a accidentelor rutiere:

1. Conducătorul și mijlocul de transport au rămas la locul accidentului;
2. Transportul este la locul accidentului, conducătorul acestuia a fugit de la locul faptei;
3. Cconducătorul cu mijlocul de transport implicat în accident a părăsit locul accidentului și locul aflării lui rămâne necunoscut.

Doctrina criminalistică propune pentru fiecare din situațiile enumerate construcții metodice particulare, care în practică s-au dovedit a fi operante. Astfel, pentru situația când conducătorul și mijlocul de transport au rămas la locul accidentului, sarcina urmării penale este de a reconstitui mecanismul și împrejurările în care acesta s-a produs și, respectiv, vinovăția persoanelor implicare. În acest scop, la etapa inițială este indicată următoarea succesiune de acțiuni procesuale: cercetarea locului accidentului, a mijloacelor de transport implicate și a cadavrului (cadavrelor), în cazul când accidentul s-a soldat cu jertfe; examenul medical al conducătorilor mijloacelor de transport implicate și a persoanelor –victime ale accidentului în vederea stabilirii excluderii intoxicației alcoolice sau narcotice a acestora; audierea martorilor, persoanelor vătămate și a conducătorilor mijloacelor de transport implicate; ridicarea și cercetarea documentelor ce confirmă sau infirmă conducerea mijloacelor de transport implicate în accident de persoane neautoruzate să conducă un mijloc de transport (care nu au permis de conducere) sau care au fost private de atare autorizație. Cercetarea documentelor este necesară și pentru clarificarea problemelor legate de personalitatea șoferului, pregătirea lui profesională, starea sănătății, experiența de conducere a mijloacelor de transport pe care o deține, durata conducerii mijlocului de transport nemijlocit înaintea accidentului^[3].

În cazul celei de-a doua situații, când șoferul, abandonând mijlocul de transport la locul accidentului, părăsește locul respectiv pentru a se ascunde, urmărirea penală trebuie să întreprindă măsurile procesuale și de investigație operativă de rigoare în vederea stabilirii locului aflării acestuia și reținerii sale, astfel încât în baza cunoașterii factorilor (fie starea psihologică tensionată, fie că a vrut în acest mod să ascundă starea de ebrietate în care a condus mijlocul de transport implicat în accident, sau conducea mijlocul de transport cu mare viteză), care i-au impus un asemenea comportament, să efectueze acțiunile necesare pentru stabilirea împrejurărilor care au provocat accidentul, preîntâmpinând eventualele încercări ale acestuia de a prezenta alibiuri false. În acest scop, se vor dispune și efectua cercetări la fața locului a mijlocului de transport, audierea martorilor și a persoanelor-victime, precum și a investigațiilor operatiive în vederea obținerii de date informativ-probante de natură să contribuie eficient la demascarea alibiurilor false.

Cea de-a treia situație, când șoferul cu mijlocul de transport a părăsit locul accidentului, dorind în acest mod să se eschiveze de la răspunderea penală, sarcina primordială a urmăririi penale constă în identificarea locului aflării conducătorului mijlocului de transport și a locului în care a fost ascuns vehicolul. În acest scop, se va purcede la cercetarea locului aciidentului, la audierea persoanelor care au avut de suferit în urma accidentului, examinarea mediaclă a acestora în vederea determinării gravității urmărilor accidentului, eudierea victimelor și a martorilor. Reprezentanții organelor investite cu dreptul de a desfășura măsuri operative de investigații trebuie însărcinați să descopere și să rețină șoferul și vehicolul ascuns de acesta^[4].

Însă în conformitate cu regulamentul serviciului de patrulare și anume punctul 6.2 modul de acțiune la primirea informației despre accident agentul de circulație raportează imediat sau la prima ocazie în unitatea de gardă și acționează ulterior în conformitate cu dispozițiile primite. Sosind la locul accidentului vor urma acțiuni care se vor menționa mai jos, și anume luarea primelor măsuri la fața locului paza locului accidentului ș.a^[5].

Cercetarea la fața locului de regulă este prima acțiune de urmărire penală. Consecutivitatea celorlalte poate fi diferită în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz aparte. În cazul avariei mijloacelor  de transport, organul de urmărire penală întreprinde măsuri pentru ca ele să rămînă intacte, reparația efectuându-se doar cu permisiunea ofițerului de urmărire penală. Paralel cu acțiunile inițiale de urmărire penală se desfășoară măsuri investgativ-operative îndreptate spre depistarea mijloacelor de transport și a șoferului care au dispărut de la locul infracțiunii.

În cadrul cercetării la fața locului pe cazurile de accidente rutiere se disting trei obiecte principale 1. Partea de carosabil unde sînt urmele ale accidentului; 2. Cadavrul (dacă este prezent); 3. Mijlocul de transport. În cadrul cercetării la fața locului trebuie să fie soluționate următoarele sarcini: stabilirea ambianței locului accidentului, depistarea și fixarea urmelor care indică mecanismul accidentului, stabilirea stării tehnice a mijlocului de transport, acumularea informațiilor cu privire la mijlocul de transport și șofer, dacă ele lipsesc (autoturismul, șoferul), de stabilit cauzele și condițiile care au favorizat comiterea accidentului rutier.

Luarea primelor măsuri la fața locului

Acordarea primului ajutor victimelor și identificarea lor.

Lucrătorii poliției rutiere ajunși primii la fața locului accidentului, vor avea ca prim obiectiv al activității lor culegerea de date și informații referitoare la victimele accidentului. De regulă, acestea sunt transportate la spital de către alți conducători auto care ajung întâmplător la locul accidentului, înaintea echipei de cercetare sau a vreunui lucrător de poliție. Totuși, dacă victimele nu au fost transportate la o unitatea sanitară pentru îngrijiri medicale organele de poliție care ajung primele la locul faptei vor lua măsuri pentru acordarea primului ajutor. Astfel dacă la locul accidentului se află persoane cu pragătire medicală, acestea vor fi invitate pentru acordarea primului ajutor medical. În caz contrar, lucrătorulul de poliție va întreprinde el însuși măsurile necesare pentru oprirea hemoragiei, imobilizarea infractorilor, așezarea victimei într-o poziție cât mai corespunzătoare în raport cu leziunile pe care le prezintă, efectuarea respirației artificiale etc. Imediat ce s-a asigurat că victima poate fi deplasată, lucrătorul de poliție va folosi mijlocul de transport cel mai rapid de care dispune pentru a o transporta la o unitate sanitară, în măsură săacorde ajutorul medical de specialitate în funcție de vătămările pe care le-a suferit sau pe care sau pe care se presupune că le are victima. În cazul victimelor găsite la locul accidentelor, se va marca cu creta poziția acestora, după care vor fi transportate la spital^[6].

În situația în care victimele sunt conștiente, vor putea fi chestionate în legătură cu date de starea civilă și locul de domiciliu, precum și în legătură cu modul și împrejurările producerii accidentului.

În cazul în care victimele sunt inconștiente sau au decedat, identificarea se va face prin controlarea buzunarelor hainelor, a genților sau a sacoșelor, etc., pentru a se găsi actele de identitate sau orice alte înscrisuri din care ar rezulta identitatea persoanei respective sau a altor persoane care la rândul lor ar putea furniza date despre victimă. Subliniez faptul că, controlul buzunarelot hainelor victimei precum și a obiectelor ce se aflau asupra acesteia în momentul accidentului, trebuie să se facă în prezența a cel puțin un martor asistent, pentru a se preveni complicațiile ulterioare ce ar putea rezulta din eventualele reclamații ale membrilor familiei ori alte persoane, referitoare la bunurile sau sumele de bani aflate asupra victimelor.

Atunci când accidentele se produc pe teritoriul localităților rurale sau în cartiere ale orașelor, acolo unde, îndeobște, persoanele care locuiesc în zonă se cunosc bine între ele, identificarea victimelor se va putea face prin recunoașterea de către vecini, pietoni, cunoștințe etc., verificându-se ulterior veridicitatea acestor date^[7].

Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accident și a martorilor oculari

Identificarea conducătorilor vehiculelor angajate în accidentele de circulație este sarcina lucrătorului de poliție care ajunge primul la locul evenimentului. Aceasta odată cu identificarea, va reține și documentele corespunzătoare, ale conducătorilor de vehicule, pe care le va preda șefului echipei de cercetare la sosirea acestuia.

În unele cazuri conducătorul atovehiculului, transportă el însuși victima la o unitate sanitară, astfel că la sosirea echipei de cercetare, acesta nu se află la fața locului. Unul din membrii echipei va căuta să afle de la persoanele aflate la locul accidentului, numărul de înmatriculare al autovehiculului precum și alte elemente de identificare întrucât nu de puține ori, autorii accidentelor care au plecat să transporte victimele la spital le-au abandonat fie pe drum fie la unitatea sanitară, încercând astfel să se sustragă identificării^[8].

Printre curioșii adunați la locul accidentului se pot afla și martori oculari, persoane ce au acordat primul ajutor victimei ori, chiar făptuitorului. Din aceste considerente, practica judiciară recomandă ca înainte de îndepărtarea acestora din locul de conservare a urmelor infracțiunii să se procedeze la o selecție, persoanele ce pot furniza date referitoare la accident, fiind identificate și invitate să rămână pentru a fi audiate. Dacă făptuitorul a rămas la locul faptei fie din propria inițiativă fie pentru că a fost reținut de alte persoane, acesta trebuie identificat și izolat, luânduse măsuri de pază și asigurare a integrității sale corporale. Măsura se impune atât pentru a-l proteja de eventualele agresiuni din partea celor prezenți și indignați de fapta comisă, cât și pentru a feri martorii de ” influențele” venite din partea făptuitorului.

Dacă lucrătorul de poliție a ajuns primul la locul faptei ori echipa de cercetare constată că autorul a luat victima și a plecat către o unitate sanitară, este bine să se comunice acest lucru lucrătorului de poliție de la dispecerat, pentru ca acesta la rândul său să avertizeze camerele de gardă ale unității sanitare în vederea preîntâmpinării situației când autorul ar încerca să abandoneze victima în sala de așteptare după care să dispară^[9].

Paza locului accidentului

Punerea sub pază se face pentru conservarea și protejarea urmelor de așa-zisul ”val al curioșilor „ care poate deterioara înfățișarea locului, distruge urmele faptei, schimba poziția obiectelor, etc.

Locul accidentului se marchează cu semnalizatoare, iar dacă este noapte cu triunghiuri reflectorizante. Se deviază circulația de pe artera respectivă a celorlalte autovehicule, dacă este posibil.

Se stabilește cu precizie o rută, pe ambele sensuri de circulație pentru a devia circulația. Pentru paza se poate apela și la: militari în uniformă, conducători auto care se oferă voluntari să oprească. Se cere sprijin prin stație pentru a se trimite personal de pază, pe timp de noapte dacă este nevoie^[10].

Îndepărtare curioșilor din zona producerii accidentului și devierea traficului rutier

În general la locul producerii unui accident de circulație se concretizează un număr mare de persoane, mai ales dacă evenimentul s-a produs în zone intens circulate și la ore de vârf de trafic.

Șeful echipei de cercetare sau lucrătorul de poliție care a ajuns primul la locul producerii accidentului rutier trebuie să procedeze la îndepărtarea curioșilor din zona evenimentului și să asigure în cât mai bune condiții fie desfășurarea traficului (dacă acest lucru este posibil), fie devierea acestuia pe alte artere sau drumuri. Îndepărtarea curioșilor tebuie să se facă cu mult tact și politețe, explicându-le curioșilor că prezența lor împiedică efectuarea cercetării și poate fi cauza distrugerea urmelor sau obiectelor ce constitue probe în aflarea adevărului referitor la modul și împrejurările accidentului. Totodată o atitudine calmă și înțelegătoare dublată de fermitate și siguranță de sine va impune respect, astfel încât curioșii vor respecta indicațiile polițistului iar eventualii martori oculari vor colabora mai repede și mai bine cu acesta, relatându-i cât mai exact ceea ce cunosc în legătură cu accidentul. De asemenea, nu ar fi exclus ca printre aceștia să se afle chiar autorul accidentului^[11].

După îndepărtarea curioșilor, echipa de cercetare sau polițistul care a ajuns primul la locul accidentului va evalua situația și dacă este posibil va permite reluarea traficului pe partea de carosabil neafectată de accident sau de urmărirea acestuia sau dacă acest lucru nu este posibil va devia circulația vehiculelor și pietonilor pe alte străzi sau drumuri. Zona afectată de accident poate fi semnaliztă până la sosirea echipei de cercetare cu orice mijloace care să facă evident sectorul unde nu trebuie să pătrundă vehiculele și pietonii, iar după sosirea echipei, cu mijloacele de semnalizare speciale pe care orice echipaj de circulație trebuie să le aibă asupra sa. De asemenea, tot cu mijloace specifice va fi semnalizată și o eventuală deviere a traficului, pe alte străzi sau drumuri, deviere ce poate fi supravegheată cu unul sau mai mulți  agenți de circulație^[12].

Recoltare probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei conducătorilor și victimelor

Chiar dacă în succesiunea abordării măsurilor ce trebuie luate cu prilejul producerii unui accident rutier, recoltarea probelor biologice nu a fost una dintre primele activități prezentate, totuși aceasta trebuie să fie una dintre principalele preocupări ale organelorce efectuaează cercetarea la fața locului. Recoltarea probelor biologice nu se impune a fi efectuată ori de câte ori s-a produs un accident de circulație. În numeroase cazuri este suficientă testarea conducătorilor de autovehicule cu aparatul etilotest. Testarea cu aparatul etiolist se va face în prezența a cel puțin unui martor, făcânduse ulterior mențiuni despre acest aspect în procesul verbal de cercetare la fața locului. În cazul accidentelor de circulație soldate cu urmări ce pot atrage răspunderea penală, practica a demonstrat că este imperios necesară recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolomiei persoanelor implicate direct în accident, sau cel puțin conducerea acestora la o unitate sanitară în vederea recoltării probelor biologice, chiar dacă ulterior persoanele respective refuză să li se recolteze probe de sânge necesare stabilirii alcoolemiei. Cei care efectuează cercetarea la fața locului vor putea, de îndată ce au ajuns la locul faptei, să testeze cu aparatul etiolist persoanele implicate în accident și prezente la locul acesteia. Dacă aparatul etiolist indică consum de alcool, de îndată, se va proceda la conducerea persoanei respective la o unitate sanitară unde i se va solicita acceptarea recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. Dacă persoana refuză, se va încheia proces verbal în condițiile în care am subliniat că trebuie procedat, cu ajutorul analizei măsurilor ce trebuie luate pentru probarea infracțiunilor. De subliniat că în cazul accidentelor de circulație în care sunt implicate mai multe vehicule sau autovehicule, este necesară testarea cu apartul etilotest și solicitarea recoltării probelor biologice tuturor conducătorilor^[13].

De asemenea vor lua măsuri, astfel încât să se recolteze probe biologice și victimelor accidentului, încât ulterior, la stabilirea cauzelor și împrejurărilor producerii acestuia, rezultatul analizei toxicologice poate avea o importanță deosebită. Uneori încă din faza cercetării la fața locului nu se cunoaște cine a condus autovehicolul datorită ascunderii acestui fapt, de către cei care s-au aflat în mijlocul de transport. Sunt situații când deși mai multe persoane recunosc că au fost în autovehicul, nici unul dintre ei nu recunoaște că l-a condus, fiecare susținând că un altul s-a aflat la volanul mașinii.

În astfel de cazuri se impune ca recoltarea probelor biologice să se facă de la fiecare dintre cei care ar fi putut să conducă autovehicolul, chiar dacă vreounul dintre ei nu este posesor de permis de conducere. În situația în care din accident a rezultat moartea vreunei persoane, acesta va fi transportată la cea mai apropiată unitate sanitară care dispune de condiții pentru necrospiere, iar prin ordonanță, organul de urmărire penală, are obligația de a solicita și stabilirea alcoolemiei decedatului, rezultatul putând avea relevanță în soluționarea cauzei.

Este de subliniat că de o importanță majoră, în stabilirea alcoolemiei pe care o persoană a avut-o în momentul accidentului, este reducerea cât mai mult posibilă a timpului scurs între producerea evenimentului și cel al recoltării probelor biologice. În caz contrar se pot crea premizele interpretării aproximative și deci a posibilităților de eludare a prevederilor legale.

   În cazul în care există dubii cu privire la corectitudinea efectuării analizei toxicologice și deci a rezultatului acestuia, se pot recolta probe bilogice duble. Una dintre ele va fi trimisă spre analiză laboratorului medico-lega, pe a cărui rază de competență teritorială se află unitatea de poliție care a solicitat-o iar ceia de a doua unui alt laborator medico-legal^[14].

Etapa propriu-zisă a cercetării locului faptei

Respectiv pricipalele faze: faza statică și faza dinamică.

Faza statică.

În acestă fază, urmele, obiectele, toate mijloacele materiale de probă sunt cercetate, fără a fi mișcate din locul lor, fără a se modifica poziția acestora. Această fază debutează cu observarea locului faptei prin parcurgerea acestuia, organele de urmărire penală și în special, șeful echipei de cercetare, având posibilitatea să verifice în concret dacă locul de examinat a fost corect delimitat și să procedeze în consecință^[15].

Delimitarea locului accidentului

Prin loc al accidentului nu trebuie de înțeles sensul restrictiv, adică locul unde s-a produs impactul dintre vehicule, dintre vehicul și victimă pieton ori dintre vehicul și obstacol. Prin loc al accidentului se înțelege întreaga suprafață de teren, care poate cuprindeși zone din afara carosabilului, unde se găsesc urme sau obiecte ce provin sau au legătură cu accidentul. Uneori în preajma locului unde se află cele mai numeroase urme sau obiecte provenite din accident se pot găsi și obiecte și urme care la prima vedere nu ar avea nici o legătură cu evenimentul cercetat. Locul accidentului va fi astfel considerat încât să cuprindă și aceste elemente. Delimitarea locului accidentului înseamnă marcarea marginilor suprafeței în interiorul căreia se vor afla toate obiectele sau urmele și în care accesul se va face numai în condițiile impuse de respectarea regulilor de tactică criminalisică^[16].

Executarea fotografiilor de fixare

În faza statică, pentru fixarea locului accidentului, se execută fotografia de orientare și fotografia schiță.

Fotografia de orientare are ca sarcină fixarea în ansamblu a locului unde a avut loc accidentul și terenului înconjurător. Importanța unei asemenea fotografii constă în faptul că ea redă profilul, lățimea, serpentinele și amplasamentul, drumului public. Prin fixarea pe fotografie a caracteristicilor de mai sus, se creează posibilitatea lămuririi cauzelor care au contribuit la producerea accidentului de circulație rutieră. Unele fotografii de orientare se vor efectua din locurile din care conducătorii auto și martorii oculari au observat fazele producerii accidentului, acesta asigurând verificarea exactității celor relatate.

Fotografia schiță are ca sarcină fixarea locului accidentului, fără a fi incluse împrejurimile. Pe o asemenea fotografie, urmează, să se fixeze tot ce intră în noțiunea de al accidentului.

Pentru a se fixa cât mai bine locul accidentului se mai folosesc și filmarea sau video-filmarea.

Prin fotografierea obiectelor principale se fixează diferite componente ale locului accidentului la o scară mai mare, în așa fel încât să se redea: poziția și locul cadavrului în raport cu autovehicolul, urmele de frânare sau derapare, etc.

Fotografia de detaliu fixează la o scară mai mare, diferitele urme și probe materiale, ale accidentului cum sunt: urme de impact pe autovehicule, urmele de pe cadavru sau îmbrăcămintea acestuia, urme de sânge sau vopsea, cioburi, etc. De câte ori dimensiunile obiectelor sau urmele fixate prin fotografie pot avea importanță, se execută fotografia la scară^[17].

Vor fi efectuate, deci, fotografii judiciare operative de orientare, schiță, măsurători fotografice, alte genuri de măsurători necesare ridicării schiței accidentului, o atenție deosebită trebuind acordată măsurării urmei de frânare.

Căutarea, marcarea și fixarea urmelor accidentului

La locul accidentului pot fi descoperite anumite categorii de urme specifice:

• Urme provenite de la faruri, lanterne de poziție, semnalizatoare, geamuri și parbrize. De regulă, fragmente de sticlă provenite de la autovehiculele agrenate în accident rămân pe partea carosabilă a drumului public, în blocurile optice sau alte porțiuni ale acestora, pe corpul victimei etc. Numărul fragmentelor de sticlă este mai mare în locul unde s-a produs impactul.
• Urme de vopsea. Pe puntea carosabilă, pe corpul victimei sau pe diferitele suporturi pot rămâne urme de vopsea desprinse de pe autovehicolul angajat în accident.
• Urme biologice: sânge, păr, țesut organic. Prezența acestora la fața locului determină natura urmelor care trebuie căutate cu ocazia examinării autovehiculului bănuit că a fost implicat în accident.
• Urme de fragmente de țesuturi. Este posibil ca în locul impactului să fie descoperite mici fragmente de țesuturi, fire textile, aderate pe partea carosabilă ( în urma de frânare) sau pe părțile laterale ale autovehiculului.
• Urme de ulei, vaselină, benzină sau alte substanțe provenite de la autovehicul. Ca urmare a accidentului au loc deteriorări ale băilor de ulei, ale cilindrilor, rezervoarelor de benzină, urmate de pirderea lichidelor respective și depunerea lor pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei sub formă de scurgeri, pete, stropi, care pot contribui la identificarea autovehiculului cu care s-a produs accidentul.
• Urme provenite de la desprinderea unor părți componente ale autovehiculelor și resturi de încărcătură. Pe partea carosabilă sau pe lateralele drumului pot rămâne bucăți din garniturile sau racordurile din cauciuc, accesorii-oglindă retrovizoare, antenă radio, emblemă de pe radiator, etc., precum și resturi de încărcătură ambalaje, transportate în autovehicolul implicat în accident.
• Urme de sol. Suprafața interioară a autovehiculului este îmbâcșită cu noroi iar în timpul impactului o parte din această materie cade de pe carosabil.
• Urme de anvelope și de frânare. La fața locului se găsesc, de regulă, numai urmele lăsate de suprafețele de contact ale anvelopelor roților din spate, cele din față fiind acoperite total sau parțial de acestea prin mișcarea spre înainteare a vehiculului, cu excepția urmelor create în timpul virajelor. Suprafața antiderapantă a vehiculului cu tracțiune mecanică se deosebesc foarte mult ca dese, lățime, lungime, de la un autovehicul la altul^[18].

Executarea măsurătorilor

Măsurătorile au un rol important și sunt execuatate cu ajutorul ruletei și riglei gradate. Măsurătorile propriu-zise sunt realizate de membrii echipei de cercetare și sunt consemnate în agendă și pe schița accidentului. Principalele distanțe măsurate se referă la:

• Distanța dintre autovehiculele angajate în accident;
• Distanța dintre victimă și autovehicul;
• Lungimea urmelor de frânare;
• Dimensiunile obiectelor principale și ale urmelor descoperite la fața locului;
• Distanța dintre victimă și toate obiectele aflate lalocul accidentului;
• Lățimea șoselei și ecartamentului;
• Dimensiunile urmelor de adâncime și celorlalte urme.

Marcarea cu ajutorul benzii gradate a districtelor importante este folosită cu rezultate bune în cercetarea la fața locului. Banda este confecționată din material plastic, lată de 10 cm, și divizată în pătrate de 10 cm., colorate alternativ în negru și alb. Folosirea benzii gradate ajută la realizarea ulterioară a măsurătorilor fotografice. Măsurătorile tridimensionale se pot face prin folosirea unor planșe speciale, prin sterefotografie, cu aparate având două obiective la o distanță de 62 mm, precum și pe fotografii executate ocazional.

Fotogrammetria este singurul procedeu științific de efectuare a unor măsurători fotografice tridimesionale precise, mai ales dacă împrejurările o impun^[19].

Întocmirea schiței locului accidentului

Schița locului accidentului, denumită și plan schiță, este destinată fixării și prezentării, în ansamblu, a locului faptei, amodului în care sunt dispuse în plan, obiectele și urmele infracțiunii precum și a distanțelor sau a raportului de poziție dintre acestea.

Din punct de vedere tehnic, modalitățile de efectuare a schiței pot fi împărțite în două categorii, după cum se respectă sau nu proporțiile dintre dimensiunile reale și prezentările grafice.

Planul schiță, executat la scară, în care sunt respectate riguros proporțiile dintre dimensiunile reale ale suprafețelor, distanțelor, etc., și prezentările acestora din plan. Scara la care se ridică planul este în funcție de suprafața și natura locului faptei.

Desenul schiță se realizează, de regulă, printr-o simplă desenare a locului faptei fără să se respecte cu rigurozitate proporțiile dintre dimensiunile reale și reprezentările grafice, însă tot pe baza măsurătorilor executate la fața locului și prezentarea în schiță.

Pentru fixarea poziției unui obiect în plan se recurge la mai multe metode stabilite în funcție de întinderea și complexitatea locului faptei, astfel sunt:

• Vizarea încrcișată și metoda punctului de întretăiere, executată în două puncte diferite, denumite și puncte de stație;
• Metoda tringulației, folosită în geodezie, în care punctul de dispunere a obiectelor aflate la fața locului sunt determinate pe baza distanței față de o axă de referință și a unor puncte fixe de reper, după care se formează o rețea de triunghiuri, aproximativechilaterale, ce vor indica coordonatele punctelor din teren^[20].

Faza dinamică

Faza dinamică a cercetării la fața locului începe după epuizarea activităților specifice primei faze. Ordinea cercetării la fața locului în faza dinamică poate fi de la centru spre periferie (excentrică) sau de la periferie spre centru (concentrică), în funcție de dimensiunile locului accidentului, de  împrejurimile concrete existente, precum și de necesitatea verificării urgente a versiunilor elaborate în faza preliminară a cercetării.

Dacă unele urme ar putea să dispară cu timpul, este indicat ca cercetarea să înceapă cu acestea indiferent dacă ele se găsesc la centru sau la periferie.

Sunt situații când până la sosirea organului care efectuează cercetarea la fața locului se produc modificări în ambianța existentă, în sensul că se deplasează autovehiculul din poziția inițială, se înlătură obiectele distruse în vederea degajării și stabilirii circulației, etc^[21].

Examinarea și interpretarea urmelor descoperite la locul accidentului

În faza dinamică echipa are posibilitatea mișcării obiectelor purtătoare de urme în funcție de posibilitățile tehnice din dotare pentru examinarea minuțioasă a tuturor obiectelor și a mijloacelor materiale de probă aflate în câmpul infracțiunii. Aceasta nu reprezintă o reluare a cercetării locului faptei, prin metode specifice, ci este o continuare inevitabilă a fazei statice printr-un registru tactic de activități diversificate, pentru că după prima fază, cercetarea nu se întrerupe. Registrul diversificat de activități presupune examinarea fiecărei urme sau obiect în mod complect sistematic și atent, dar și determinarea relațiilor logice ce există între anumite date, fapte care au legătură cu cauza.

Se va face o examinare completă și multilaterală a fiecărei urme identificate și marcate în prima fază, fixând-o topografic și criminalistic prin măsurători în raport cu alte urme, cadavru sau reperele din ambianța locului faptei. Echipa de cercetare folosește mijloacele tehnice pentru a releva, fixa, ambala și ridica toate urmele existente la locul faptei^[22].

Urme existente pe corpul și îmbrăcămintea victimei. Pe corpul și îmbrăcămintea victimei rămân multiple urme, rezultat al accidentului. Descoperirea, relevare, fixare, ridicare și examinarea acestoara oferă posibilitatea stabilirii mecanismului producerii accidentului, autovehiculului implicat, timpul survenirii morții, etc.

Un autovehicul în mișcare poate lovi victima producându-i leziuni la cap, torace, abdomen sau membre. De obicei, lovirea capului se asociază cu tasarea victimei pe partea carosabilă sau cu izbirea corpului de obiecte învecinate. Pe corp pot exista leziuni, fără a putea fi observate la suprafață, aceste leziuni pot fi tipice sau atipice. Cele tipice se creează ca urmare a imprimărilor diferitelor părți ale autovehiculului pe corpul victimei, pe când cele atipice sunt diferite răni, fracturi, scurgeri de sânge, etc., ce pot fi întâlnite și în alte cazuri în afară de accidentele de circulație.

Specificul leziunilor și fracturilor ce se creează cu ocazia producerii accidentelor de circulație constă în aceea că ele sunt repartizate de obicei pe o singură parte a corpului victimei, deoarece a avut un contact cu autovehiculul.

Forma leziunilor ce se găsesc pe cadavru, trebuie să corespundă cu relieful exterior al diferitor părți ale autovehiculului sau a altor obiecte cu care s-a făcut atingerea. Dacă mijlocul de transport se găsește la fața locului este indicat să se măsoare și să se compare  nivelul diferitor părți proeminente ale sale cu nivelul leziunilor ce există pe cadavru, iar în cazul în care autovehicolul lipsește, această comparare se va face după ce acesta va fi identificat. Este necesar să se facă interpretarea acestor urme^[23] .

Leziunile de târâre sau izbire pot îmbrăca fie forme mai ușoare: echimoze, hematoame; fie forme grave, de tipul fracturilor craniene.

În cazul în care victima este târâtă pe distanțe mai lungi, pe corpul acesteia se vor găsi leziuni multiple, complexe zgârieturi sub formă de benzi pe partea târâtă, numeroase echimoze și plăgi contuze^[24].

Bara autovehiculului va produce leziuni numai înzona membrelor inferioare, aripa poate lovi abdomenul, în timp ce parbrizul și lada autovehiculului produce leziuni în zona toracelui și a capului. De foarte multe ori lovirea este asociată cu proiectarea victimei, așa încât cadavrul este găsit la distanțe destul de mari de autovehicul, iar leziunile, prin aspectul lor, se vor apropia de cele cauzate de căderea de la înălțime. Dacă victima a fost călcată de una sau mai multe roți, cadavrul va prezenta leziuni grave de zdrobire și strivire a țesuturilor.

După ce s-a fixat prin fotografie poziția cadavrului față de autovehicul și obiectele înconjurătoare, se trec la examinarea detaliată a tuturor leziunilor existente pe corp, insistându-se pe descrierea formei, mărimii, aspectului și amplasării lor. La examinarea victimei trebuie acordată atenție ”împrejurărilor negative”. De exemplu o astfel de victimă prezintă multiple leziuni, situație ce impune elaborarea versiunii omorului, disimulat în accident de circulație.

Examinarea victimei se continuă cu verificarea amănunțită a îmbrăcămintei și încălțămintei pentru descoperirea: urmelor de natură biologică, noroi, vopsea, fragmentele anvelopei, urma de târâre sau ale diferitor părți ale autovehiculului^[25].

Trebuie să se acorde atenția cuvenită fixării și ridicării urmelor de târâre ce se găsesc pe încălțăminte sau urmelor de alunecare create de încălțăminte pe drumul public, deoarece prin aceasta se va ajunge la stabilirea poziției și a felului cum s-a deplasat victima și autovehiculul înainte și în timpul lovirii sau din ce direcție a fost lovită victima.

Începutul și sfârșitul urmelor de târâre vor da posibilitatea să se stabilească locul unde a fost lovită victima, locul agățării sale cu îmbrăcămintea de diferite părți proeminente ale autovehiculelor, precum și locul unde victima a fost abandonată sau a rămas după târâre.

Fixarea locului și a modului de repartizare a urmelor pe corpul și îmbrăcămintea victimei oferă date cu privire la poziția acestuia față de sensul de mers al autovehiculului care a accidentat-o. Dacă roțile au trecute peste victimă, uneori direcția de deplasare a autovehiculului poate fi stabilită după felul în care sunt șifonate, boțite, așezate cutele hainelor unele peste altele.

Urmele create de pneurile autovehiculelor pe suprafața carosabilă. Aceste urme apar în special, în timpul frânării, dar și în timpul procesului de rulare când drumul este acoperit cu noroi, zăpadă, etc., și furnizează date potrivitoare la direcția de deplasare  a autovehiculelor, încărcătura acestora, intensitatea efortului de frânare, starea tehnică a frânelor, etc. Asemenea urme nu apar în timpul rulării pe suprafețe tari și curate, ci numai în cazul frânărilor violente efectuate la derapaje și demaraje, precum și la viraje strânse efectuate la viteze mari.

Urmele găsite vor fi ridicate și fixate în vederea examinării lor ulterioare, acordându-se atenție deosebită determinării:

• Limitelor părții carosabile în lungime și lățime, începând cu porțiunile apropiate, apoi cele îndepărtate;
• Dimensiunile șanțurilor și trotuarelor;
• Urmele benzilor de rulare (longitudinale, simple, în zig-zag, cu creste înguste, cu crestături de formă complicată, profil tip universale, etc.);
• Urmele de vulcanizare, străpungere sau altor caracteristici individuale ale anvelopei imprimate pe șosea;
• Ecartamentul autovehiculului după urmele anvelopei lăsate pe șosea de roțile de pe osia din față și de pe cea din spate;
• Bazei autovehiculului;
• Urmele anvelopei care indică un viraj spre dreapta sau stânga;
• Lungimii totale a urmei de frânare și faptului dacă acea urmă afost creată de roțile de pe toate osiile autovehiculului, dacă urmele sunt suprapuse sau separate;
• Urmele de noroi uscat căzute de pe părțile interioare ale aripilor^[26].

Dimensiunile urmelor vor fi folosite pentru determinarea corectă a vitezei autovehiculelor după lungimea urmei de frânare, atunci când frânele acționează doar asupra roților de pe osia din față sau din spate. Dimensiunile pneurilor vor da posibilitatea să se determine genul de autovehicul care le utilizează. Atunci când în urmă se repetă de două ori una și aceeași particularitate individuală, se poate identifica chiar chiar roata care a lăsat urmele.

Urmele create prin stratificare vor fi cele lăsate de autovehicul în cazul în care acesta a trecut anterior peste o anumită substanță de altă culoare decât suprafața drumului public și ale cărei particule au aderat pe anvelopă, fiind depuse apoi pe partea carosabilă a șoselei.

Urmele create prin destratificare vor fi cele lăsate de benzile de rulare ale anvelopei, în cazul în care acesta desprinde de pe suprafața drumului public, particulele undei substanțe colorate, umede sau noroioase, desprindere care care se produce după forma reliefului de contact a desenului antiderapant^[27].

Suprafața antiderapantă a roților se deosebește foarte mult ca desen, lățime, de la un gen de autovehicul la altul.

Caracteristicile individuale ale pneurilor pot consta din uzura parțială sau totală a desenului antiderapant, uzura laterală datorată unghiului de barcaj defectuos reglat, găuri, tăieturi, petice, urme de pietricele pătrunse în șanțurile dintre desenele antiderapante, urmele folosiriilanțurilor, etc.^[28]

Uneori din cauza frânării bruște, roțile autovehiculului se blochează pe toată distanța de frînare sau pe o porțiune din ea, determinând patinarea în direcția de mers. Din această cauză pe suprafața carosabilă se vor forma urme bine conturate și clare cu exces de particule de cauciuc pe margini. Acest lucru trebuie reținut deoarece la calcularea vitezei se va aplica conflictul de aderență, la limita inferioară valorii sale.

Pe spațiile de frânare mari, urmele nu au aspectul unor linii duble continue pe toată lungimea ci se repetă de două sau mai multe ori în funcție de numărul de acționari ale pedalei de frânare, pana de blocare pe distanța parcursă cu roțile blocate coeficientul de aderență atingând valoarea maximă.

Atunci când autovehiculul se deplasează în viraj strâns cu viteză neadecvată, forța centrifugă fiind mai mare decât forța de aderență, produce derapajul lateral, urmele de derapare putând fi rectilinii, curbe, de aceiași lungime pe toate roțile sau cu lungimi diferite pentru fiecare pneu.

Urmele de demarare lăsate de pneuri la pornirea de pe loc, cu accelerații foarte mari furnizează date privitoare la poziția inițială a autovehiculului la pornire. Astfel de urme sunt în general scurte, circa, 1-2 m, mai pronunțate pe prima porțiune și mai estopate către final.

În cazurile în care urma creată de anvelopă pe șosea a rămas imprimată de două ori pe aceiași particularitate, se va fixa distanța dintre cele două urme, pentru ca ulterior pe această bază să se poată calcula perimetrul roții. Aceste particularități vor putea fi găsite în urmele lăsate de către roțile din spate sau în urmele create de roțile din față, la virajele spre dreapta sau stânga. Particularitățile existente în urma creată de roțile din față nu vor  fi distruse de roțile din spate, deoarece cele două urme au trasee separate.

Este relevant faptul că, în condițiile uneia și aceleiași vieteze dacă frânarea se face doar cu roțile unei singure osii, se va crea o urmă de frânare mai mare cu 50-70% față de cazul în care frânarea s-a făcut simultan pe ambele osii. Această se datorește faptului că în primul caz suprafața de aderență a anvelopelor cu șoseaua este mai mică, din care cauză vehiculul parcurge un spațiu mai mare până se oprește^[29].

Urmele de lichide provenite de la autovehiculele sau din autovehicule.

Urmele sau petele de ulei, vaselină, benzină, apă, lichid de frână și alte substanțe ce se găsesc pe suprafața șoselei pot fi folosite în scopul identificării autovehiculului angajat în accident.

Aceste urme apar fie datorită avariilor produse în momentul coliziunii la instalațiile de răcire, ungere sau frânare, fie ca rezultat al unei defecțiuni  anterioare impactului. Examinând cu atenție aceste urme, organele de urmărire penală pot atrage concluzii referitoare la direcția de deplasare a autovehiculului, integritatea instalației de frânare, dacă frânele sunt acționate hidraulic, locul producerii impactului, etc. Urmele de ulei, provenite de la instalația de ungere, se păstrează un timp mai îndelungat pe suprafața părții carosabile. Uneori, la locul accidentului, lichidele se pot prezenta și sub formă de scurgeri, dând posibilitatea să se precizeze locul unde s-a oprit autovehiculul după impact și să se reconstitue parcursul acesteia.

Când apar urme de lichid de frână este important să se stabilească dacă aceasta există înaintea locului de impact pentru a dovedi că pierderea de lichid nu are legătură cu accidentul.

Urmele de lichide, rămase pe diferite suporturi, inclusiv pe corpul victimei, sub formă de scurgeri, pete, pot contribui la identificarea autovehiculului cu care a fost produs accidentul.

• Urme produse prin lovirea sau frecarea dintre diferite părți ale autovehiculelor implicate în aciident sau între autovehicule și alte obiecte.

Din acestă categorie ar putea fi clasificate astfel:

• Urme provenite de la faruri, lanterne de poziție și semnalizatoare, geamuri parbrize;
• Urme de vopsea;
• Urme de sol, etc.

La fața locului pot fi descoperite fragmente din sticlă rezultate din spargerea farurilor, lanternelor, geamurilor și parbrizelor. Aceste urme pot fi găsite pe partea carosabilă, în blocurile optice ale autovehiculului, pe corpul sau îmbrăcămintea victimei^[30].

Cioburile apar de regulă atunci când tamponarea autovehiculelor cu diferite obiecte este puternică. În acest caz, la fața locului rămân o parte din cioburi, iar în blocul optic al farului distrus sau pe alte părți ale autovehiculului, restul. Fixarea și ridicarea corespunzătoare a acestora va da posibilitate specialistului traseolog, să ajungă la concluzia că cioburile de la fața locului și cele găsite pe autovehicul aparțin unuia și aceluiași far, lanternă, geam, sau parbriz.

Dacă se folosește examinarea traseologică a cioburilor de far după relieful exterior sau microrelieful suprafețelor de profil și acesta nu dă rezultatul scontat se poate folosi și metoda analizei spectrale. Cu ajutorul acesteia se stabilește compoziția chimică și proveniența diferitelor elemente, se diferențiază diferitele tipuri de faruri fabricate la una și aceiași uzină sau la o uzină diferită. Cioburile găsite vor fi fotografiate separat după regulile fotografiei la scară, apoi vor fi împachetate corespunzător spre a fi transportate la organul care va efectua constatarea tehnico-științifică.

Împachetarea se face în felul următor: cioburile sunt puse la o anumită distanță unul de altul pe un strat dublu de tifon, vată sau alt material moale, apoi sunt acoperite cu alt strat din același material, după care se împachetează în cutii cu pereți tari. Pe aceste cutii se fac mențiuni cu privire la data și locul unde a fost găsite, numărul de dosar, aplicându-se semnătura lucrătorului operativ^[31].

Pentru identificarea autovehiculului angajat în accident, o deosebită importanță o are descoperirea și fixarea urmelor de vopsea care rămân imprimate cu ocazia tamponării atât pe autovehicul cât și pe alte obiecte găsite la fața locului. În vederea efectuării cu succes a constatării tehnico-științifice sau a expertizei criminalistice, se trimit atât peliculele de vopsea ridicate de la fața locului (împachetate în plic separat) cât și peliculele de vopsea ridicate de la autovehiculul bănuit, împachetate tot în plicuri distincte (cu indicarea prin desen alocului de unde au fost desprinse).

Ridicarea probelor de vopsea de pe autovehiculul bănuit se face cu ajutorul unui bisturiu din diverse părți, în special de pe cele anterioare și laterale în care există goluri de vopsea cauzate anterior sau crăpături. Necesitatea luării probelor din diverse zone ale tablei se explică prin aceea că numărul straturilor de vopsea și grosimea acestora nu este aceeași pe toată suprafața, deoarece datorită vopsirilor succesive, vechile straturi se înlătură numai în cazul în care nu fac priză cu tabla. Acesta face ca pe porțiuni de tablă acoperite să existe diferențieri, care ar putea deruta pe specialistul criminalist. Dacă aceasta este în posesia probelor care au aceeași succesiune, număr și grosime a straturilor de vopsea (găsite la fața locului și celor luate experimental) se va putea ajunge mai ușor la o concluzie de omogenizare.

Datorită impactului cu un pieton, autovehiculul sau obiectul fix, prin infrastructura autovehiculului angajat în accident, de regulă îmbâcsită cu noroi, cad pe partea carosabilă urme de sol. Compararea compoziției chimice a acestor urme cu probe pe sol prelevate de pe autovehicul despre care există indicii că a fost angajat în accident și a părăsit locul faptei, chiar dacă nu oferă o concluzie certă, este de natură să demonstreze că autovehiculul respectiv are legătură cu accidentul. Datele obținute în acest mod corobarate cu alte probe și mijloace materiale de probă duc la identificarea făptuitorului.

În momentul impactului se produce în majoritatea cazurilor și desprinderea unor părți ale autovehiculelor, a unor obiecte aflate la locul accidentului sau a părții carosabilului. Dacă coliziunea are loc sub un punct mic, atunci apar numai urme de frecare, nu și de deformare a caroseriei, situație în care sensul de deplasare a autovehiculelorse stabilește numai prin analiza de laborator. În cazul în care tabla caroseriei se deformează apar atât urme de frecare cât și de deformare, indici care permit aprecieri asupra mișcării relative a autovehiculelor.

În multe accidente autovehiculele intrate în coliziune se desprind, nu rămân în contact și se opresc în locuri deferite. Mișcările suplimentare ale autovehiculelor: de balans, de rotire în jurul centrului de greutate cât și deformările suplimentare din momentul desprinderii sau revenirii la forma inițială a unor deformări, aduc dificultăți în procesul de analiză a accidentului. Rolul expertului este de a interpreta corect posibilitățile de deformare a diferitelor tipuri de materiale cu dimensiuni și forme neidentice, astfel încât deformările produse să-i permită să stabilească pozițiile reciproce ale autovehiculelor intrate în coleziune.

După producerea impactului se ivesc două situații:una în care autovehicolul se deplasează pe pneuri până la oprire, când urmele lăsate de el pe carosabil, permit stabilirea traectorieiși deci determinarea direcției de mers, iar alta în care autovehiculul se răstoarnă efectuând mișcări complexe de rotire și translare, când reconstituirea se poate face numai în baza urmelor de deformare și de frecare dintre caroserie și suprafața drumului^[32].

Alte categorii de urme, biologice, textile, digito-palmar1e, urme de sol, etc.

Urmele de sânge ce se găsesc la fața locului de cele mai multe ori pe șosea, pe autovehiculul participant la accident sau pe corpul victimei, pot fi sub formă de stropi, scurgeri, cruste, picături, etc. După formele pe care le au urmele de sânge se poate stabili care era poziția victimei în timpul lovirii, știindu-se că picăturile de sânge cauzate de la distanță lasă pe șosea urme circulare cu margini regulate și cu un diametru mai mic decât aceleași de sânge, în cazul în care acestea cad de la o înălțime mai mare.

Urmele de sânge iau forma semnului exclamării dacă suprafața pe care au căzut are o poziție oblică sau dacă sunt create în timp ce autovehiculul pe care se scurg astfel de urme era în mișcare.

O deosebită importanță o are fixarea culorilor diferitelor urme de sânge la fața locului, deoarece pe baza lor se va determina timpul când a avut loc accidentul, știindu-se că modificările ce au loc în sânge se reflectă în nuanțele sale de culoare. La început petele au culoarea roșie, apoi roșu închis iar în cele din urmă culoarea maro.

Culoarea roșie a urmelor de sânge se transformă în maro în decurs de 1-2 zile, în sensul în care urmele sunt supuse influenței razelor solare. Aceeași transformare durează 5-6 zile pe timp de temperatură moderată și 12-20 de zile în timp răcoros sau dacă urmele se găsesc l aîntuneric. Fixarea acestor urme se face în felul următor. La început se menționează în procesul verbal de cercetare la fața locului, locul unde au fost găsite aceste pete asemănătoare sângelui, se descrie forma și culoarea lor. Următorul procedeu de fixare este fotografia, de preferință color.

Când autovehiculul cu care s-a produs accidentul a fost abandonat la locul faptei trebuie sa fie căutate, fixate și ridicate urmele digitale sau palmare de pe suporturile care păstrează astfel de urme: portiera sau mânerele nichelate ale acestora, geamuri, parbrize, bord, maneta schimbătorului de viteze, etc. În acest scop se folosesc cu rezultate bune: negru de fum, roșu de sudan, oxidul de cupru, oxidul de zinc, carbonatul de plumb și alte substanțe.

În cadrul Institutului de Criminalistică a fost experimentată, cu rezultate bune, metoda relevării urmelor digitale cu ajutorul afumării create prin arderea unor așchii de polister. Calitatea urmelor obținute prin relevarea cu această metodă este superioară tuturor celorlalte, atunci când obiectele suport sunt metale nichelate sau lucioase,geamuri, celuloid, ebonită și altele similare și când urmele nu au vechime prea mare (peste 24 ore)^[33].

În interiorul autovehiculelor trebuie căutate urme biologice. Prin valorificarea acestor urme se ajunge la identificarea persoanei care s-a aflat la volanîn momentul impactului. Având în vedere faptul că forma leziunilor descoperite pe corpul victimei corespunde reliefului exterior al autovehiculului, cu ocazia cercetării la fața locului se impune examinarea detaliată a tuturor părților acestuia, bara de protecție, numărul de înmatriculare, cârligele de remorcare, roțile din față, radiatorul, farurile, capot, parbrizul, caroseria, părțile din spate și infrastructura.

De pe infrastructura autovehiculului trebuie recoltate probe de sol, pentru afi comparate cu cele descoperite pe partea carosabilă, ridicate din zone unde s-a produs accidentul.

Fixarea în detaliu a urmelor prin fotografie și descriere

Scopul fotografiei de detaliu este fixarea la o scară mai mare a diferitelor urme și probe materiale ale accidentuli.

Asemenea obiecte pot fi: urmele de tamponare izolate pe autovehicul, urme de lovire, urme de pe cadru sau de pe alte obiecte, desenele benzilor de rulare ale anvelopelor, diferite obiecte distruse de la autovehiculele cu care s-a produs tamponarea, urmele de sânge sau de vopsea, etc.

Aceste urme se pot fotografia metric, folosindu-se un liniar sau un metru de croitor pentru a se putea ulterior calcula exact mărimea lor naturală. Liniarul sau metrul se așează la aceeași înălțime cu suprafața deteriorată sau la nivelul obiectului ce urmează a fi fotografiat.

Această fixare în detaliu prin fotografie se execută și asupra urmelor de sânge pentru a se stabili amănunțit: forma, dimesiunile, culoarea și locul în care a fost găsit. La început se menționează în procesul-verbal de cercetarea la fața locului, locul unde au fost găsite aceste pete asemănătoare sângelui. Urmele de sânge se găsesc sub diferite forme: de stropi, scurgeri, cruste, picături, pete, etc. Ele mai au forma semnului exclamării dacă, suprafața pe care au căzut are o poziție oblică sau dacă mașina din care se scurg era în mișcare. Culoarea petelor de sânge reflectă timpul scurs de la săvârșirea accidentului până la găsirea acestuia. La început petele au o culoare roșie, apoi roșu închis, iar în cele din urmă culoarea maro. Pentru ca organul de urmărire penală să poată determina dacă urmele găsite sunt într-adevăr de sânge, se poate folosi apa oxigenată, luminalul sau bezidine, care produc o reacție chimică specifică, fiind vorba de urme de proveniență organică. Spre exemplu, folosind praful de benzidină dizolvat în apă și tamponând urma cu o vată îmbibată în acest reactiv, acesta se va colora în albastru.

Întreaga descriere amănunțită va fi trecută în procesul-verbal de cercetare la fața locului.

Fotografia de detaliu a cadavrului, ce reprezintă diferite răni va trebui să fie executată de două ori. Prima dată se va executa o fotografie de ansamblu a rănilor și a amplasamentului lor și apoi se va fotografia fiecare rană la o scară mai mare^[34].

Ridicarea urmelor

Ridicarea urmelor se face prin mai multe metode:

Prin fotografiere. Este metoda principală de ridicare a oricăror feluri de urme și în special a celor de suprafață. Prin această metodă urmele nu sunt influențate cu nimic, existând posibilitatea ca apoi să se aplice și alte metode de ridicare. În principiu,, urmele cum ar fi digitale, dentare, etc., se fotografiază dacă se poate în laborator unde sunt condiții optime. Se fotografiază la fața locului numai când obiectul pe care se găsesc nu poate fi transportat la laborator.

Sunt fotografiate atât urmele de adâncime cât și cele de suprafață. Urmele invizibile cum sunt cele papilare uneori, se fotografiază numai după ce au fost relevate.

Prin transferare pe pelicula adezivă. Acest procedeu se referă în special la urmele digitale. El se aplică atunci când nu se poate face ridicarea prin fotografiere deoarece obiectul purtătotr de urme este: becuri electrice mici, stilouri, eprubete, etc. De aceea, după relevare, astfel de urme se pot transfera pe pelicula adezivă. La fel se procedează și cu urmele existente pe obiecte, care, din cauza poziției lor sau a spațiului strâmt nu permit întrebuințarea aparatului fotografic. Pentru ridicarea urmei cu ajutorul peliculei adezive este necesar ca urma să fie bine relevată numai cu una din pudrele colorate. După aceea se taie o peliculă de culoare contrară prafului întrebuințat la relevare. Se  ia apoi pelicula și după ce se desprinde celuloidul de protecție de deasupra se aplică peste urmă, apăsându-se bine cu degetul dintr-o parte în alta, pentru a se elimina aerul.

 

^[1] E. Stancu, op.cit., pag. 8.

^[2] T. Manolescu, L. Tocan, Posibilități de identificare a persoanei care a condus un autovehicul implicat  în accidente rutiere cu autor necunoscut, // Investigarea criminalistică a accidentelor rutiere. Contribuția mass-media în prevenirea acestora, București, 2008, p. 97.

^[3] Simion Doraș, op.cit.,pag.621.

^[4] Simion  Doraș, op.cit., pag.622.

^[5] Regulamentul Serviciului de Patrulare din Republica Moldova.

^[6] E. Stancu. ”Știința investigării infracțiunilor” , vol. II. Ed. Tempus SRL, București, 1992, pag, 69.

^[7] E. Stancu, op.cit., pag. 374.

^[8]  I. Ursu și I. D. Cristescu. ” Ghidul procurorului criminalist” , vol, II, Ed. Helicon, Timișoara, 1994, pag. 164.

^[9] E. Stancu, op.cit., pag. 373.

^[10] E. Stancu, op.cit., pag. 323.

^[11]  C. Suciu ” Criminalistica ” , Ed. Didactică și pedagogica. București, 1972, pag. 504.

^[12]  Vladimir Stoica ”Cercetarea accidentelor de circulație”, pag. 52.

^[13]  I. Ursu, op.cit., pag. 165.

^[14] A. Ciopraga ”Criminalistica tactică”, Universitatea din Iași, 1986,  pag. 42.

^[15] E. Stancu, op.cit., pag . 618.

^[16] I. Ursu, op.cit., pag. 163.

^[17] C. Suciu, op.cit., pag. 55-59.

^[18]  E. Stancu ” Știința investigării infracțiunilor”, vol. I. Ed. Tempus SRL, București, pag. 156-158.

^[19] N. Ionescu ”Tratat practic de criminalistică”, Vol. I. Ed. Ministerului de interne, București, 1976, pag. 51.

^[20] S. A. Golunski ”Criminalistica” Ed. Științifică. București, 1961. Pag. 553.

^[21] C. Suciu, op.cit., pag. 62.

^[22] V. Bergheșan. C. Pletea și I. E. Sandu ”Tratat de criminalistică”, Academia de Poliție a M. I., Ed. Carpați, Craiova, 1992, pag. 46.

^[23] C. Suciu, op.cit., pag. 509.

^[24] M. Kembabach ”Medicina judiciară”, București, 1958, pag. 167.

^[25] V. Bergheșa , op.cit., pag. 48.

^[26] I. Ursu, op.cit., pag. 169.

^[27] C. Suciu, op.cit., pag. 513.

^[28] E. Stancu, op.cit., pag. 372.

^[29] E. Stancu, op.cit., pag . 327.

^[30] I. Ursu, op.cit., pag. 182.

^[31] I. Coman, C. Pletea și I. Sandu „Tratat de practică criminalistică”, Academia de Poliție a M. I. Ed. Carpați, Craiova, 1992, pag. 22.

^[32] V. Stoica „ Cercetarea accidentelor de circulție”, În Revista de Drept Penal, nr. 2/2004, pag. 58.

^[33] E. Stancu, op.cit., pag . 330.

^[34] E. Stancu, op.cit., pag. 94.