Drept

Compunerea instanţei

Prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea instanţei de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.^[1]

Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea privind organizarea judiciară, republicată, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător.^[2]

De la regula prevăzută de dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, republicată, se prevede o excepţie, respectiv cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, care se judecă în prima instanţăde complete formate din doi judecători şi doi asistenţi judiciari. În art. 55 alin 2 din aceeaşi lege se prevede că asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre iar opinia separată se motivează.

În concordanţă cu sistemul colegialităţii, apelurile şi recursurile se judecă în complet format din doi judecători respectiv trei judecători.^[3]

Astfel, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile se judecă în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Completul de judecată este prezidat prin rotaţie de unul dintre membrii acestuia, iar compunerea completelor de judecată este stabilită de colegiile de conducere la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii completului (art. 52 din Legea nr. 304/2004 republicată).

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele de judecată se compun din 3 judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecătorii de la celelalte secţii desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie (art. 31 din Legea    304/2004).

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează Secţiile Unite, completul de 9 judecători iar în cadrul secţiilor orice complet când participă la judecată. În lipsa preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şedinţele la care acesta trebuie să ia parte vor fi prezidate de vicepreşedinte sau de un preşedinte de secţie (art. 33 din Legea nr.

304/2004).

Normele care reglementează compunerea instanţei sunt norme de organizare judecătorească astfel că este greşit să se vorbească despre necompetenţa instanţei pentru că a soluţionat cauza într-o compunere nelegală.^[4]

Greşita compunere a completului de judecată poate fi invocată pe cale de excepţie.

Excepţia greşitei compuneri a completului de judecată este o excepţie de procedură şi poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţa din oficiu.

Asupra excepţiei instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie care poate fi atacată odată cu fondul.

In cazul în care excepţia greşitei compuneri a completului de judecată a fost admisă, transferul dosarului de la un complet de judecată la altul din cadrul aceleiaşi instanţe se va face pe cale administrativă de către preşedintele instanţei.

Dacă a fost pronunţată o hotărâre de primă instanţă, încălcarea normelor care reglementează compunerea instanţei poate fi invocată prin intermediul apelului sau recursului.

1. b) Constituirea instanţei

Dacă prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea acesteia cu numărul de judecători prevăzut de lege, prin constituirea instanţei se înţelege alcătuirea ei cu toate persoanele şi organele prevăzute de lege.^[5]

Astfel, alături de judecători participă grefierul, magistratul asistent la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari în conflictele de muncă şi procurorul.

Deşi nu există o dispoziţie legală expresă care să prevadă instituţia „constituirea instanţei" totuşi din textele legale rezultă implicit necesitatea ei.

Exemplificativ vom aminti în acest context dispoziţii procedurale care se referă la semnarea de către grefier a încheierii de şedinţă (art. 147), a procesului-verbal privind starea materială a înscrisului defăimat (art. 181), a interogatorului (art. 221), a hotărârii judecătoreşti (art. 261) şi investirii acesteia cu formulă executorie (art. 269).

Rolul grefierului la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este îndeplinit de către magistratul asistent.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, în cadrul înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie funcţionează magistraţii asistenţi, stabiliţi prin statutul de funcţii.

După cum am arătat, cauzele privind conflictele de muncă se judecă în primă instanţă cu celeritate de către complete formate din doi judecători, asistaţi de doi asistenţi judiciari. Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează (art. 55 din Legea nr. 304/2004 republicată.).

Potrivit Codului de procedură civilă procurorul poate solicita strămutarea pentru siguranţa publică (art. 38); poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, poate în condiţiile legii să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri iar în anumite cazuri să ceară punerea în executare a hotărârilor (art. 45); participă la cercetarea locală când prezenţa sa este cerută de lege (art. 217); poate pune întrebări celui chemat la interogatoriu (art. 219).

Trebuie menţionat că procurorul participă alături de completul de judecată atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale în anumite materii.

4.2.3. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea instanţei

4.2.3.1. Incompatibilitatea

Incompatibilitatea constă în împrejurarea în care un judecător este oprit să participe la judecarea unei cauze, pricini în cazurile expres prevăzute de lege.

Art. 24 Codul de procedură civilă prevede trei cazuri de incompati-bilitate:⁷

1. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiaşi pricini în apel sau în recurs. Aceasta înseamnă că după ce judecătorul a pronunţat o hotărâre în primă instanţă sau în apel a fost avansat la instanţa superioară căreia îi revine spre soluţionare apelul sau recursul declarat împotriva hotărârii.
2. Judecătorul care a pronunţat o hotărâre nu poate lua parte la
   judecarea aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casarea cu trimitere.

Cazul de incompatibilitate menţionat dovedeşte intenţia legiuitorului de a asigura condiţii optime pentru rejudecarea fondului după casare deoarece este greu de presupus că acelaşi judecător îşi va schimba convingerea pronunţând o altă hotărâre.

Este de reţinut că incompatibilitatea în acest caz poate fi invocată numai dacă judecătorul s-a pronunţat pe fondul cauzei sau a soluţionat prin încheiere o problemă litigioasă (de exemplu încheiere de admitere în principiu a acţiunii de partaj).

Astfel că, dacă judecătorul s-a pronunţat asupra unei excepţii procesuale nu devine incompatibil în caz de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

3. Judecătorul nu poate soluţiona o pricină în care a fost martor,
   expert sau arbitru.

Pentru a deveni incompatibil judecătorul trebuie să fi fost efectiv audiat ca martor, nefiind suficientă doar citarea lui în calitatea respectivă.

Celelalte două situaţii ale cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (2) Codul de procedură civilă presupune exercitarea efectivă a însărcinării de expert sau arbitru în cauza ce i-ar reveni spre soluţionare.

Potrivit art. 36 din Codul de procedură civilă, cazurile de incompatibilitate privesc numai pe judecători, nu şi pe procurori sau grefieri.

Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie chiar dacă mai există şi alte situaţii în care un judecător care a pronunţat o hotărâre urmează să participe la judecata altor cauze dar nu ca efect al exercitării căilor de atac şi nici al rejudecării fondului după casare.

Astfel, nu există incompatibilitate în cazul căilor extraordinare de retractare (contestaţia în anulare, revizuirea); aşa cum am arătat nu este incompatibil judecătorul care a soluţionat recursul şi participă la rejudecarea după casare cu reţinere; nu există incompatibilitate în cazul în care judecătorul care a judecat cauza în recurs, participă la judecata unuial doilea recurs îndreptat împotriva unei hotărâri pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere.^[6]

în cursul judecăţii incompatibilitatea se invocă pe cale de excepţie de oricare dintre părţi, de procuror sau instanţă din oficiu.

Asupra excepţiei de incompatibilitate instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul.

După pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti excepţia de incompatibilitate poate fi invocată pe calea apelului sau recursului.^[7]

Incompatibilitatea este reglementată de norme de organizare judecătorească imperative, astfel că, sancţiunea care intervine pentru nerespectarea lor este nulitatea absolută.

4.2.3.2. Abţinerea şi recuzarea

Abţinerea şi recuzarea sunt reglementate de lege pentru protejarea părţii în anumite cazuri în care s-ar putea presupune că judecătorul nu ar putea fi obiectiv.

Prin abţinere se înţelege aceea situaţie în care un judecător ştiind că se află într-unul din cazurile prevăzute de lege solicită retragerea sa de la judecata unei anumite pricini.^[8]

Potrivit art. 25 din Codul de procedură civilă, judecătorul care ştie că există un motiv de recuzare în privinţa sa este dator să înştiinţeze pe şeful său şi să se abţină de la judecarea pricinii.

Prin recuzare se înţelege aceea împrejurarea în care una din părţi solicită în cazurile determinate de lege îndepărtarea unuia sau mai multor judecători de la soluţionarea unei anumite pricini.

Cazurile pentru care se poate solicita recuzarea, precum şi cazurile pentru care judecătorul poate formula cerere de abţinere sunt aceleaşi.

Astfel, potrivit art. 27 din Codul de procedură civilă, judecătorul poate fi recuzat în următoarele situaţii:

1. când el, soţul său, ascendenţii sau descendenţii au vreun interes în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
2. când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;
3. când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia dintre părţi până la al patrulea grad inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit au rămas copii;
4. dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu cea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;
5. dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;
6. dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;
7. dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
8. dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;
9. dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv, şi una din părţi sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

Articolul 28 din Codul de procedură civilă prevede că nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii. Al doilea alineat al aceluiaşi articol instituie norma potrivit căreia nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia. Ultimul alineat prevede că pentru aceleaşi motive de recuzare nu se poate formula o nouă cerere împotriva aceluiaşi judecător. Aceste dispoziţii nou introduse prin Legea nr. 219/2005 sunt menite să împiedice utilizarea instituţiei recuzării în alt scop decât cel pentru care a fost concepută, în limitele edictate de art. 27 Codul de procedură civilă.

Deşi cazurile pentru cele două instituţii (abţinere şi recuzare) sunt comune, normele care le reglementează sunt diferite.

^[1] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 2003, p. 111.

^[2] În ceea ce priveşte repartizarea cauzelor pe complete, art. 53 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, dispune că aceasta se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat.

^[3] În legătură cu colegialitatea instanţei a se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Servo Sat, Arad, 2001, p. 320.

^[4] V.M. Ciobanu, op. cit.; V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit, p.32.

^[5] în literatura juridică există şi opinia potrivit căreia conceptul „constituire a instanţei" este un concept anacronic, desuet şi inutil; participarea la activitatea instanţei nu poate fi asimilată cu constituirea acesteia; a se vedea în acest sens I. Deleanu, op. cit., p. 320.

A se vedea pentru alte cazuri în care judecătorul nu este incompatibil, V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit, p. 34-35.

^[7] Pe calea recursului excepţia de incompatibilitate poate fi invocată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 1 Codul de procedură civilă.

^[8] V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit, p. 37.