În persoana celui care este parte în procesul civil, fie că vorbim despre situaţia clasică în care există un reclamant şi un pârât, fie că ne aflăm în prezenţa unui litisconsorţiu, se produc efecte, consecinţe ce decurg pe de-o parte din însuşi faptul de a fi subiect în raportul de drept procesual iar pe de altă parte din finalitatea procesului civil. Aşadar, aceste consecinţe se dispun în două planuri temporale şi anume: în decursul procesului (în cursul derulării procedurii judiciare) şi, respectiv, după terminarea procesului şi dezinvestirea instanţei prin pronunţarea hotărârii, demers în vederea căruia s-a desfăşurat procesul.
În decursul procesului constituie consecinţe ale calităţii de parte în plan juridic tocmai drepturile procesuale pe care le poate exercita numai partea şi, respectiv, obligaţiile procesuale ce revin acesteia. În acest context ne vom limita la a sublinia aici faptul că dreptul de dispoziţie aparţine numai părţii şi se exercită în conformitate cu prevederile art. 271-273 Codul de procedură civilă.
Cum finalitatea procesului civil constă în pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale prin care urmează să se rezolve conflictulstabilit în raportul de drept material supus judecăţii, se ridică două probleme legate de hotărârea judecătorească: puterea de lucru judecat şi opozabilitatea acesteia. Cele două concepte vizează de fapt poziţia părţilor şi, respectiv, a părţilor faţă de actul jurisdicţional final, adică hotărârea judecătorească.
Art. 1200 alin. 4 Codul civil instituie prezumţia legală absolută de „putere", autorităţii lucrului judecat pentru ca în art. 1201 Codul civil să se stabilească întocmai noţiunea de lucru judecat care presupune identitate de obiect, cauză şi părţi.
Aşadar avem în vedere principiul relativităţii lucrului judecat,[1] şi anume regula că hotărârea are putere de lucru judecat numai între părţile litigante, astfel spus actul jurisdicţional nu este opozabil decât părţilor din proces, adică inter partes şi nu erga omnes (excepţie fac hotărârile ce au ca obiect statutul civil al persoanei).
Rezultă pe cale de consecinţă faptul că pentru a face o hotărâre judecătorească opozabilă unei alte persoane decât cea care este parte adversă în proces, acea persoană trebuie introdusă în cauză, aşa încât să devină parte iar hotărârea ce se va pronunţa să-i fie opozabilă.
[1]În acest sens v. I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., , p 520-526..