CAPITOLUL I.

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CONTRACTUL DE ASIGURARE.

1.1     Noţiune.

Contractului de asigurare i-au fost consacrate mai multe definiţii în literatura juridică română şi străină.

Astfel, pornindu-se de la dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 136/1995, contractul de asigurare a fost definit în literatura noastră de specialitate ca fiind acel contract prin care o parte, numită asigurat/contactant, se obligă să plătească o sumă de bani, numită primă de asigurare, unei alte persoane, numită asigurător, iar aceasta din urmă se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea sau suma asigurată, numită indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare, în limitele şi la termenele convenite.

Conform doctrinei franceze, contractul de asigurare este definit fie ca un acord stabilit între un asigurător şi un asigurat pentru garantarea unui risc: asigurătorul acceptă să acopere riscul iar asiguratul se angajează să plătească prima sau cotizaţia convenită, fie ca legătura juridică în temeiul căreia asigurătorul se obligă a garanta un risc, în condiţiile în care asiguratul plăteşte prima de asigurare.

În literatura britanică de specialitate, contractul de asigurare este definit ca fiind actul juridic prin care o parte, asigurătorul, se angajează ca, în schimbul primirii unei sume de bani agreate, de la o altă persoană numită asigurat, să plătească suma asigurată sau echivalentul acesteia, la producerea unor anumite evenimente.

1.2     Reglementare juridică.

Sediul materiei îl reprezintă:

• Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România,
• Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghere a asigurărilor, modificată ultima dată prin Legea nr. 162/2009.

1.3     Caractere juridice.

• contract numit a cărui specificitate este subliniată prin existenţa unei legislaţii care îi este special consacrată. El este actul juridic prin care într-un cadru legal stabilit, se determină obiectul şi condiţiile unei asigurări.
• contract consensual, validitatea sa ca negotium juris nefiind condiţionată de respectarea unei anumite condiţii de formă. Ad probationem, contractul de asigurare trebuie încheiat în formă scrisă, legiuitorul interzicând proba cu martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă. Cu toate acestea, în cazurile de forţă majoră, în care documentele de asigurare au dispărut şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat sunt admise orice dovezi legale care să confirme existenţa acestora. Potrivit art. 11 din Legea nr. 136/1995, dovada încheierii contractului de asigurare se face cu poliţa de asigurare sau cu certificatul de asigurare emis ţi semnat de asigurător ori cu nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare. Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin mijloace electronice, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică.
• contract sinalagmatic, părţile obligându-se reciproc. În principal, asiguratul se obligă să plătească prima, iar asigurătorul să suporte riscul şi să achite, la producerea evenimentului o despăgubire, în cazul asigurării de bunuri ori de răspundere civilă, sau suma asigurată în cazul asigurării de persoane. Obligându-se una faţă de alta, fiecare din părţile contractante este debitor şi creditor al celeilalte. Obligaţiile celor două părţi nu sunt numai reciproce, dar şi interdependente. Existenţa obligaţiei asigurătorului depinde de existenţa obligaţiei asiguratului şi invers.
• unic pentru întreaga sa durată, chiar atunci când ar suferi o împărţire pe termene periodice. Această divizare interesează numai modul de plată al primei şi nu poate să divizeze contractul de asigurare în atâtea contracte câte perioade de asigurare ar fi prevăzute. Unicitatea contractului de asigurare dă naştere la consecinţe juridice importante, dintre care: pe timpul duratei sale contractul este guvernat de condiţiile stabilite în momentul încheierii; calculul primei anuale se face de asigurător raportându-se la întreaga durată a contractului.
• contract cu executare succesivă. Executarea contractului nu are loc dintr-o dată: asigurătorul continuă în mod constant a acorda protecţie asiguratului prin acoperirea riscului, iar asiguratul este obligat a plăti primele la termenele stabilite. Executarea succesivă a contractului determină următoarele consecinţe:

1. regulile rezoluţiunii nu sunt aplicabile contractului de asigurare;
2. partea care şi-a îndeplinit obligaţia are drept la contraprestaţia contractantului până la desfiinţarea contractului;
3. neîndeplinirea de către asigurat a obligaţiilor sale nu produce efecte decât pentru viitor şi, ca urmare, primele plătite pentru perioada anterioară rezilierii nu se restituie asiguratului.
4. dispariţia obiectului asigurat prin efectul altui eveniment decât cel în vederea căruia s-a încheiat asigurarea implică rezilierea de drept a contractului.
   • contract oneros care constă în faptul că fiecare parte urmăreşte u anumit avantaj, o contraprestaţie în schimbul aceleia pe care o face sau se obligă a o face în favoare celeilalte părţi. Cu toate că asiguratul poate stipula ca beneficiul asigurării să revină unei terţe persoane, această convenţie accesorie nu schimbă caracterul oneros al contractului încheiat cu asigurătorul. Cu privire la asigurător, am putea fi tentaţi să apreciem că el ar putea obţine un avantaj în cazul când evenimentul prevăzut în contract nu s-a produs şi că păstrează prima fără nici o obligaţie de plată. Totuşi şi pentru asigurător, contractul are un caracter oneros, întrucât prima pe care o încasează nu constituie un beneficiu gratuit, ci contraprestaţia corepunzătoare riscului asumat, risc ce poate uneori să nu se realizeze, dar care, alteori, producându-se, depăşeşte considerabil valoarea primelor consacrate.
   • contract aleatoriu, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiei asigurătorului nu este cunoscută la momentul contractării, ci depinde de un eveniment viitor şi incert. Elementul incert constă în elementul viitor la care sunt supuse bunurile, patrimoniul, viaţa sau sănătatea asiguratului, împotriva căruia acesta s-a asigurat. Producerea evenimentului viitor asigurat, este incertă, atât în ce priveşte survenirea sa, cât şi momentul la care se va produce.

 Caracterul aleatoriu al contractului de asigurare atrage următoarele consecinţe :

1. deoarece şansa, de câştig sau de pierdere avută în vedere de către părţi la încheierea contractului reprezintă cauza obligaţiilor asumate, în absenţa ei, contractul va fi lipsit de efecte;
2. având în vedere că părţile contractează cunoscând şansele de câştig – pierderi, iar hazardul poate determina o disproporţie vădită între prestaţii, acţiunea în anulare pentru leziune nu este aplicabilă contractului, deoarece intră în previziunea părţilor că una dintre ele nu va avea acelaşi profit ca cealaltă.
   • Contractul de asigurare este un contract de adeziune ,  este  creaţia asigurătorului care îl  redactează şi îl oferă spre semnare celor care vor să se asigure împotriva unui eventual sinistru sau vizavi de eventualitatea producerii unui risc. Asiguratul aderă, de obicei, la contractul prestabilit, nepunându-i la îndoială condiţiile generale pe care le stipulează sau conţinutul în sine al actului juridic prefabricat.

CAPITOLUL II.

ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE.

2.1 Forma contractului de asigurare.

Potrivit legii  contractul de asigurare trebuie încheiat în formă scrisă. Acesta nu poate fi dovedit prin martori, chiar dacă există un început de dovadă scrisă. Forma scrisă este cerută de lege, indiferent de valoarea contractului de asigurare, însă numai din raţiuni ad probationem, asigurarea nefiind un contract solemn.

Astfel, consimţământul asigurătorului poate fi dovedit cu înscrisul constatator al contractului, dar şi cu alte înscrisuri, precum cererea de plată a primei de asigurare sau înscrisul prin care se constată primirea aceste plăţi. În caz de forţă majoră însă, dacă documentele de asigurare au dispărut şi nu se poate obţine un duplicat, sunt admise orice mijloace de probă care pot confirma existenţa acestora [art. 10 alin. (1) din Lege].

2.2 Părţile în contractul de asigurare.

Subiectele asigurării sau părţile participante la raporturile de asigurare pot fi persoane fizice sau juridice între care se nasc raporturi de asigurare. Ele sunt: asigurătorul, asiguratul, contractantul şi beneficiarul.

Contractul de asigurare se încheie, de regulă, între asigurător şi asigurat, dar, uneori, actorii principali pot fi substituiţi de anumite persoane, special abilitate să-i înlocuiască. De remarcat e faptul că nu întotdeauna cel care contractează o asigurare este şi beneficiarul acesteia. Prin urmare, părţile contractului de asigurare sunt asigurătorul şi asiguratul sau contractantul, iar intermediari în asigurare pot fi brokerii de asigurare, agenţii de asigurare, curtierii de asigurări şi beneficiarul asigurării.

Contractul de asigurare poate fi încheiat şi printr-un mandatar, general sau special. Mandantul este acel care prin intermediul mandatarului se obligă şi devine creditorul eventual al asigurătorului.

Asigurarea poate fi contractată şi fără mandat, în virtutea gestiunii de afaceri. Dacă gestiunea este utilă proprietarul se obligă şi devine asigurat.

Tot astfel, în ipoteza frecventă a stipulaţiei pentru altul, asigurarea pentru contul cui va aparţine sau asigurarea în cont. Dacă persoana care tratează cu asigurătorul se obligă a plăti primele, terţul în contul căruia asigurarea a fost contractată, devine asigurat sau creditorul asigurătorului în caz de sinistru.

• AsigurătorulAsigurătorul este persoana juridică ori societate mutuală legal autorizată să îndeplinească autorităţile specifice prestabilite prin contractul de asigurare pe care le încheie în acest scop cu alte persoane: asigurat sau contractanţi.

Activitatea de asigurare în România poate fi exercitată de societăţi numai cu autorizaţia prealabilă emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care verifică îndeplinirea condiţiilor legale, speciale de înfiinţare şi funcţionare.

În vederea protejării asiguraţilor, Legea nr. 136/1995 a prevăzut constituirea, prin contribuţia societăţilor de asigurare a Fondului de protejare a asiguraţilor destinat plăţilor de despăgubiri şi sume asigurate în caz de faliment al acestor societăţi. Fondul se constituie şi se administrează de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care stabileşte cota din primele brute încasate de societăţile de asigurare şi reasigurare cu care se alimentează fondul şi normele privind utilizarea acestora.

Asigurătorul  este acea parte din contractul de asigurare care, în schimbul unei prime de asigurare încasate de la asigurat îşi asumă obligaţia de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate împotriva unor calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată în cazul surveniri evenimentului asigurat în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în temeiul legii faţă de alte persoane.

• Asiguratul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege sau care consimte să intre în relaţii juridice cu societăţi de asigurare pentru a perfecta relaţiile de asigurare. Asiguratul este obligat sau se obligă să plătească prime de asigurare societăţii cu care a încheiat asigurarea. În virtutea acestui fapt el pretinde asigurătorului să preia asupra sa riscurile, respectiv plata despăgubirilor în cazul producerii riscului.

Calitatea de asigurat desemnează în toate cazurile pe titularul interesului în asigurarea de bunuri, persoana asupra faptelor cărei poartă riscul, in asigurarea de răspundere, şi persoana pentru viaţa sau sănătatea căreia s-a contractat, in asigurarea de persoane.

Asiguratul are un interes în ceea ce priveşte protecţia pe care i-o oferă asigurătorul la producerea evenimentului asigurat, interes justificat prin necesitatea evitării transformării contractului de asigurarea într-o operaţiune speculativă.

• Persoana care încheie contractul de asigurare şi se obligă să plătească primele este contractul asigurării.

În mod frecvent, cel care încheie contractul este una şi aceeaşi persoană cu asiguratul. Există însă situaţii în care în asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, contractantul este o altă persoană decât asiguratul.

Contractantul, deşi este parte în contractul de asigurare nu are calitatea de asigurat decât atunci când semnează poliţa pentru sine. Dacă persoana indicată spre a fi protejată prin asigurare este un terţ, contractantul nu se va putea bucura de acoperirea pe care asigurătorul o va acorda în cazul producerii riscului asigurat.

În asigurarea de persoane distingem, în raport de conţinutul condiţiilor de asigurare, două situaţii:

• Contractantul poate asigura şi alte persoane, devenind prin acelaşi contract şi asigurat (situaţia se întâlneşte la asigurările familiale de viaţă sau accidente, în care contractantul asigurării este asiguratul principal, contractul cuprinzând, pe lângă asiguratul principal şi pe soţia acestuia şi copiii săi).

Contractantul, deşi încheie asigurarea şi se obligă la plata primelor, nu este el asigurat, ci alte persoane (situaţia este specifică asigurărilor pentru cazuri de accidente privind personalul de muncă).

• Beneficiarul este cel desemnat ca în caz de daună, să încaseze indemnizaţia de asigurare la producerea evenimentului asigurat prevăzut în contract. Beneficiarul asigurării este de regulă asiguratul, însă, în caz asigurărilor de persoane, beneficiar este persoana în favoarea căreia s-a perfectat contractul. Astfel de cazuri pot interveni în asigurările de viaţă, şi anume dacă, survine decesul asiguratului, atunci beneficiari ai asigurării vor fi moştenitorii legali sau persoanele stipulate în poliţă.

Benficiarul, chiar generic desemnat, dobândeşte un drept propriu la foloasele asigurării. Din acest motiv, în literatura de specialitate, efectele juridice ale instituirii unui terţ ca beneficiar au fost controversate, deşi în unanimitate s-a admis că ne aflăm în faţa unei stipulaţii pentru altul.

Contractul de asigurare nu se încheie numai de către persoana care se obligă să acopere despăgubirea în cazul producerii riscului asigurat şi persoana care simte nevoia de a se proteja prin semnarea unei poliţe de asigurare. Un rol important în activităţile de asigurare şi reasigurare îl au intermediarii.

Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică, abilitată în baza autorizării unui asigurător să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător sau broker. Un agent de asigurare nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurări decât pentru un singur asigurător.

Agentul de asigurare subordonat este persoana fizică sau juridică care desfăşoară activitatea de intermediere în asigurări, în numele şi în contul unuia sau mai multor asigurători, caz în care produsele de asigurare intermediate nu trebuie să fie concurente, aceştia acţionând sub răspunderea totală a respectivilor asigurători.

Subagenţii de asigurare sunt persoanele fizice, altele decât conducătorul agentului de asigurare, persoană juridică, care au calitatea de angajaţi, având contract de muncă ai persoanei juridice şi care acţionează în numele acesteia.

Curtierii sunt, dimpotrivă, mandatari ai asiguraţilor care îi împuternicesc  să le găsească, printre toate companiile pieţei, pe aceea care le-ar putea oferi cel mai bun raport calitate/preţ.

Brokerul de asigurare este persoana juridică română care, pentru clienţii săi, negociază sau încheie contracte de asigurare, şi acordă alte servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor.

Asistenţii în brokeraj sunt persoanele fizice sau juridice, care în baza unui contract cu un broker de asigurare/reasigurare primesc o împuternicire în legătură cu un mandat de brokeraj al acestuia şi, sub acoperirea contractului de răspundere profesională a brokerului în cauză, trebuie să întreprind anumite activităţi necesare pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de brokeraj.

2.3 Condiţii de validitate.

Condiţiile de validitate ale contractului sunt cele precizate în art. 948 C. civ.: „capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza”.

În literatura de specialitate se face distincţie între condiţiile de existenţă ale contractului şi condiţiile de validitate ale contractului, însă în terminologia C. civ., toate elementele sunt cuprinse în noţiunea „condiţii esenţiale de validitate a contractelor”.

• Capacitatea . Contractul de asigurare este supus regulilor de drept comun ce guvernează materia obligaţiilor. Astfel, în ceea ce priveşte capacitatea de a contracta, aceasta reprezintă regula iar incapacitatea, excepţia. Poate să încheie un contract de asigurare orice persoană care nu este declarată incapabilă de către lege.

 Persoanele fizice pot încheia contracte de asigurare dacă au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie. Dacă aceste persoane încheie totuşi contracte de asigurare, acestea rămân valabile atâta vreme cât asiguraţii sau reprezentanţii lor legali nu cer anularea. Astfel, dacă se produce riscul anterior anulării contractului, asigurătorul va fi obligat la despăgubiri.

Dacă se solicită anularea contractului, societatea de asigurare este obligată să restituie primele încasate. Asigurătorul nu poate opune însă minorului sau interzisului judecătoresc, incapacitatea lor.

Persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu pot încheia orice contract de asigurare în limitele condiţiilor de asigurare puse la dispoziţie de asigurător, condiţii ce fac parte integrantă din contract.

În literatura juridică de specialitate s-au conturat mai multe opinii în ceea ce priveşte problema capacităţii persoanei fizice de a încheia un contract de asigurare.

Într-o opinie se consideră că un contract de asigurare de bunuri poate fi încheiat de orice persoană fizică ce are capacitatea de a face acte de conservare.

Conform unei alte opinii, încheierea unui contract de asigurare de bunuri reprezintă un act de administrare a patrimoniului.

Ca urmare, un asemenea contract poate fi încheiat în mod valabil de un minor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, atâta vreme cât acest act nu este de natură a-I provoca o leziune sau nu depăşeşte sfera administrării bunului.

În ceea ce priveşte asigurările de persoane cel ce doreşte să se asigure trebuie să aibă vârsta de cel puţin 16 ani.

Conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, minorul cu capacitate redusă poate să dispună personal de veniturile dobândite din munca sa. Ca urmare, minorul se poate obliga să plătească primele de asigurare, având în vedere şi faptul că nivelul acestora este redus. Potrivit art. 807 C. civ., minorul de 17 ani, personal şi fără nici o încuviinţare este capabil de a întocmi un testament prin care să dispună de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major.

În cazul în care minorul încheie un contract de asigurare de viaţă şi ar deceda în cursul asigurării, suma asigurată se plăteşte beneficiarilor desemnaţi în poliţă, sau dacă nu a fost desemnat nici un beneficiar, moştenitorilor legali. În cazul decesului, suma asigurată iese din patrimoniul asigurătorului, nu din patrimoniul asiguratului. Suma asigurată nu este supusă raportului succesoral sau reducerii pentru reîntregirea rezervei succesorale, decât cu privire la sumele plătite în timpul vieţii cu titlul de prime.

• Consimţământul părţilor. În contractele de asigurare, consimţământul părţilor este reglementat de dispoziţiile dreptului comun. Uneori există neconcordanţe între voinţa internă şi manifestarea acestei voinţe. Cea care prevalează este voinţa internă, dar, până la proba contrarie, se presupune că manifestarea de voinţă coincide cu voinţa internă a părţilor contractante.

Conform art. 953 C. civ.: „Consimţământul nu este valabil, când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”.

Astfel, conform art. 954 C. civ.: „eroare nu produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului convenţiei. Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”.

În practica franceză de asigurări, printr-o hotărâre a Curţii de Casaţie, s-a statuat că un caz de eroare asupra substanţei este reprezentat de confuzia asupra eficacităţii juridice a cauzei obligaţiei. Într-un alt caz, instanţa franceză a respins excepţia de nulitate invocată de un asigurat care contractase succesiv două asigurări asupra aceluiaşi risc, eroarea invocată în acest caz nefiind scuzabilă.

În ceea ce priveşte violenţa, ca viciu de consimţământ, este foarte greu de presupus a exista in practică. Cu toate acestea, dacă totuşi se întâlneşte un asemenea caz, contractul de asigurare va fi anulat conform regulilor de drept comun.

Dolul reprezintă o altă cauză de nulitate a contractului, numai în cazul în care mijloacele viclene pe care le-a utilizat una dintre părţi sunt de aşa natură încât fără aceste manopere dolosive, cealaltă parte nu ar fi contractat. Un asemenea caz de dol ar putea fi prezentarea de către agentul de asigurare a unei asigurări facultative ca o asigurare obligatorie pentru a convinge astfel cealaltă parte să încheie contractul de asigurare. Consecinţa este încălcarea libertăţii contractuale, deoarece dacă ar fi ştiut, asiguratul nu ar fi fost de acord cu încheierea contractului. Cu toate acestea, este greu de spus că asiguratul a suferit un prejudiciu, atâta vreme cât asigurătorul a preluat în sarcina sa riscuri ce puteau ameninţa viaţa sau patrimoniul celui care a încheiat contractul.

În practică, de cele mai multe ori consimţământul asigurătorului este viciat, datorită declaraţiilor inexacte ce aparţin asiguratului privind împrejurările esenţiale referitoare la risc, în momentul completării cererii de asigurare.

• Obiectul contractului. În literatura de specialitate există mai multe opinii în ceea ce priveşte obiectul contractului de asigurare. Astfel, într-o primă opinie, se consideră că obiectul contractului este reprezentat de bunul sau persoana care sunt expuse unui anume pericol, sau despăgubirile datorate de asigurat ca urmare a răspunderii sale civile faţă de o terţă persoană.

Într-o altă opinie obiectul contractului este constituit de interesul asigurabil, adică dauna efectivă pe care este posibil să o sufere asiguratul ca urmare a producerii riscului asigurat.

Este necesar să se facă distincţie între „obiectul asigurării” şi „obiectul contractului de asigurare”, deoarece acesta din urmă se referă la obligaţiile părţilor contractuale: asiguratul este obligat la plata primei de asigurare, în timp ce asigurătorul are obligaţia de a plăti indemnizaţia de asigurare. În acest fel, elementele considerate ca obiect, reprezintă în realitate obligaţii contractuale care au obiectele lor.

Într-o altă opinie, se consideră că riscul este obiect al contractului de asigurare. Considerăm că, deşi riscul este un element esenţial al contractului, nu este obiectul contractului de asigurare, deoarece ajunge în sfera juridică numai după ce părţile s-au obligat.

Determinarea bunul asigurat ca obiect al obligaţiei contractuale se face în funcţie de tipul asigurării, în conformitate cu condiţiile generale sau speciale de asigurare, ce fac parte integrantă din contract.

Astfel, în asigurările de bunuri, în principiu orice bun expus unui risc poate fi asigurat cu condiţia să existe.

În asigurările de persoane este necesară determinarea asiguratului după datele sale personale, respectiv numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul. De asemenea trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii privind vârsta şi starea sănătăţii.

În ceea ce priveşte responsabilitatea penală pecuniară, aceasta nu poate fi acoperită prin asigurare, astfel încât amenzile de orice fel trebuie să fie plătite de condamnat.

• Cauza contractului de asigurare. Ca un contract de asigurare să fie valabil, este necesar să aibă o cauză licită, în concordanţă cu prevederile legii. În acest sens, art. 5 din C. Civ. stabileşte că n se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.

În literatura şi practica judiciară s-a pus problema cauzei contractului care ar cuprinde în asigurare bunuri ce fac obiectul contrabandei. Doctrina franceză validează un astfel de contract în cazul în care asigurarea s-a încheiat într-un stat în care exportul bunului asigurat nu constituie contrabandă, chiar dacă expedierea s-a făcut într-o ţară în care importul unor asemenea bunuri ar fi prohibit. Se consideră că în ţara în care contractul s-a încheiat ordinea publică nu a fost încălcată, şi ca atare cauza este licită.

Un contract de asigurare va fi considerat ca având o cauză ilicită atunci când el este încheiat cu încălcarea ordinii publice si a bunelor moravuri specifice societăţii. În acest context, contrabanda reprezintă un risc dependent de o stare de lucruri contrară ordinii de drept. De asemenea, instanţele franceze au decis că o persoană căsătorită care şi-a abandonat soţia şi copiii pentru a trăi în concubinaj, nu poate desemna concubina ca beneficiar al unui contract privind o asigurare asupra vieţii, întrucât obligaţia are o cauză ilicită.

Pentru aceleaşi considerente apreciem că nu poate fi contractată o asigurare cu privire la bunuri rezultate din săvârşirea unor infracţiuni. Tot astfel nu pot fi cuprinde în asigurare bunuri a căror existenţă este ilicită, susceptibilă de a face obiectul unei acţiuni în justiţie precum şi evenimentele provocate intenţionat de asigurat. 

2.4Tipuri de asigurări.

• în funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare, avem asigurări comerciale (pentru ambele părţi) şi asigurări comercial-civile sau mixte (faptă de comerţ pentru una dintre părţi şi faptă civilă pentru cealaltă parte).
• După modul în care iau naştere, asigurările contractuale pot fi asigurări facultative şi asigurări obligatorii.
• După obiectul asigurării, distingem între asigurări de persoane, asigurări de bunuri şi asigurări de răspundere civilă.
• în funcţie de numărul subiectelor raporturilor de asigurare, distingem asigurările directe, coasigurarea, asigurarea mutuală.
• în funcţie de locul unde îşi au părţile domiciliul sau sediul, distingem între asigurări interne şi asigurări internaţionale.

CAPITOLUL III.

EFECTELE CONTRACTULUI DE  ASIGURARE. ÎNCETAREA CONTRACTULUI.

3.1 Efecte.

Debitorul obligaţiei de plată este semnatarul contractului de asigurare, adica asiguratul sau solicitantul. Daca contractul este semnat de un mandatar, mandantul este parte la contract, iar mandatarul are calitatea de solicitant.

Atunci când asiguratul, beneficiar al asiguratului, nu are calitatea de parte contractantă, cel care a solicitat încheierea contractului este obligat să achite primele de asigurare. În acest caz, asigurătorul are doar posibilitatea de a opune beneficiarului asigurării excepţiile rezultând din neplata primei, pe care ar fi putut să le invoce şi solicitantul asigurării. De asemenea, în cazul producerii riscului, asigurătorul are dreptul să compenseze primele ce i se mai datorează până la sfârşitul anului de asigurare cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului.

Persoana debitorului poate  modificată în cursul contractului în cazul transmiterii contractului, cu ocazia înstrăinării bunului asigurat sau a decesului asiguratului-semnatar, asigurarea continuând dacă achizitorul sau moştenitorul îşi exprimă acordul în acest sens.

În cazul în care titularul contractului de asigurare moare iar bunul este cuprins în masa succesorală, obligaţia de plată a primei revine moştenitorilor, care sunt ţinuţi în solidar pentru plata primei, cât timp bunul se află în indiviziune. Dacă bunul a fost atribuit unuia dintre succesori prin împărţeală sau partaj, el va deveni singurul debitor al primei. Obligaţia de a plăti prima incumbă moştenitorilor din momentul deschiderii succesiunii. Această obligaţie este in sarcina moştenitorilor şi în perioada termenului de opţiune succesorală, căci ei devin proprietari ai bunurilor succesorale de la data deschiderii succesiunii, sub rezerva infirmării sau confirmării prin exercitarea dreptului de opţiune, iar achitarea primei constituie un act de conservare. Moştenitorii care au renunţat la moştenire nu vor mai avea obligaţia de plată a primei.

Schimbarea persoanei debitorului primei poate interveni şi în sensul înstrăinării bunului dobânditorul bunului, căruia îi revine obligaţia de a plăti prima, în măsura în care nu  a asigurat. În aceasta situaţie, contractul se asigurare îşi produce efectele, in principiu faţă de fost plătită în întregime de către titularul contractului. Dobânditorul bunului devine debitorul asigurătorului numai pentru ratele de primă devenite scadente după înstrăinare. Pentru ratele primei datorate înainte de înstrăinare, obligaţia de plată rămâne în sarcina înstrăinătorului.

Conform art. 1096 C. Civ. „plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său”, această dispoziţie fiind aplicabilă şi în materia asigurărilor. Plata primei de asigurare poate fi făcută  şi unui agent de asigurare care lucrează în numele şi pe seama asigurătorului, sau prin mandat poştal.

Plata primei se face de regulă la începutul perioadei de asigurare. Prima este cel mai adesea stipulată in contractele de asigurare ca fiind plătibilă pe perioade anuale care corespund regulilor statistice. Se poate prevedea însă şi asigurarea cu primă unică plătibilă în avans; în acest din urmă caz, asigurătorul are posibiliatea să-şi creeze fondul necesar pentru a suporta efectele producerii riscurilor asigurate.

În alte sisteme de drept, asigurătorul este ţinut să răspundă chiar dacă prima nu a fost achitată.

La asigurările încheiate pe o perioadă de un an, la cererea asiguratului, în schimbul majorării primei de asigurare, se poate stabili ca plata primei de asigurare să se facă în rate semestriale, trimestriale, sau chiar lunare, dar în acest caz asigurătorului nu-i revine în nici un caz obligaţia de a reaminti asiguratului termenul scadent.

În celelalte cazuri, asigurătorul nu este ţinut să îşi asume prin contract obligaţia de a înştiinţa asiguratul în legătură cu data scadenţei primei. Dacă totuşi o face, avizul de scadenţă a primei de asigurare este trimis prin simpla scrisoare de asigurător.

În caz de neplată, în dreptul francez, există o procedură specifică reglementată legal. Prima atitudine a asigurătorului în caz de neplată a primei de către asigurat la data scadenţei primei de asigurare este aceea de a-l pune în întârziere pe debitor. Punerea în întârziere este o procedură prealabilă suspendării asigurării sau rezilierii acesteia. Punerea în întârziere nu poate interveni decât la expirarea a 10 zile de la data scadenţei. Ea trebuie făcută, conform legislaţiei franceze a asigurărilor, doar prin scrisoare recomandată. Proba trimiterii scrisorii recomandate se face prin recipisa sau menţiunea poştei.

Pentru a evita contestaţiile asupra conţinutului, pentru a face proba ce-i incumbă asigurătorului, companiile de asigurare utilizează în practică un registru de evidenţă a punerii în întârziere imprimat cu un număr de ordine şi trimite un simplu pliant fără plic. Semnătura asigurătorului nu este indispensabilă iar o simplă ştampilă este suficientă.

Pe parcursul perioadei de graţie de după data scadenţă a primei de asigurare, protecţia prin asigurare este considerată suspendată. Această suspendare este opozabilă tuturor, erga omnes, chiar si terţei victime in cadrul asigurării obligatorii de autovehicule. Suspendarea este esenţial provizorie. Aceasta ia sfârşit prin plată sau reziliere. Asigurarea poate fi repusă în vigoare prin faptul plăţii. Rezilierea pentru neplata primei de asigurare intervine ca urmare a expirării perioadei de suspendare a asigurării.

În materia asigurărilor este aplicabilă regula potabilităţii plăţii. Astfel, plata primei de asigurare se face la sediul asigurătorului, acesta din urmă neavând obligaţia de a încasa prima de asigurare la domiciliul sau la locul de muncă al asiguratului. Chiar daca s-a procedat  în mod repetat la încasarea primei de asigurare la domiciliul sau locul de muncă al asiguratului, acest fapt nu poste fi invocat drept derogare pe viitor de la regula portabilităţii primei.

În ceea ce priveşte modul de plată a primei de asigurare, plata se face în numerar, în moneda stabilită prin contract, sau poate opera compensaţia.

Dacă asiguratul, debitorul primei, este , datorită sinistrului, creditorul asigurătorului cu o suma lichidă şi exigibilă, intervine compensaţia legală, de plin drept, până la concurenţa sumei mai mici. Raţiunea compensării rezidă din conexitatea ce există între cele două obligaţii, având cauza in acelaşi contract de asigurare, cât  şi prin aplicarea excepţiei non adimplenti contractus. Această conexitate permite asigurătorului de a reţine prima datorată de asigurat din suma cuvenită oricărui beneficiar al poliţei, creditorilor privilegiaţi sau ipotecari. Excepţia de compensare este opozabilă chiar şi în cazul falimentului asiguratului. Tot ea îi permite asigurătorului de  a opune acest drept beneficiarului asigurării în contul cui va aparţine, victimei în materia asigurărilor de răspundere şi beneficiarului asigurării asupra vieţii.

O altă formă de plată a primei de asigurare este ordinul de plată şi se consideră a fi efectuată numai în momentul în care s-a operat către bancă, în contul asigurătorului.

Simpla introducere  ordinului de plată nu creează asigurătorului nici un drept. Ordinul de plată poate fi retras oricând înainte de executarea de către bancă. Un alt caz este acela  în care banca nu poate executa ordinul de plată căci contul titularului este blocat sau nu are disponibil. Dacă omiterea operării este imputabilă băncii, s-a considerat că prima  a fost plătită în ziua în care s-a înregistrat în bancă, cu condiţia ca asiguratul să aibă disponibil în cont.

Plata primei, reprezentând un acord de voinţe, va fi supusă regulilor de drept comun privind actele juridice. Cu privire la dovada plăţii se pune problema cine are sarcina probei şi care sunt mijloacele care trebuie utilzate.

Sarcina probei incumbă debitorului, ca o aplicaţie a principiului general că cel care face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească(art. 1169 C. Civ.).Debitorul primei, afirmând că dreptul asigurătorului, rezultând din contractul de asigurare nu mai există, deoarece s-a stins prin plata pe care el a făcut-o, va fi ţinut sa-şi dovedească afirmaţia.

In mod obişnuit, dovada plăţii se face prin prezentarea contractului de asigurare, în ipoteza în care întocmirea declaraţiei de asigurare, plata primei şi emiterea contractului au loc concomitent.

Declaraţia referitoare la împrejurările esenţiale asupra riscului, făcută de asigurat la încheierea asigurării nu este suficientă. Asiguratul este obligat ca şi în cursul executării contractului să comunice asigurătorului împrejurările care agravează riscul. Fără îndoială, contractul de asigurare trebuie executat conform voinţei părţilor. Dar, in măsura în care se ivesc împrejurări ce modifică avizarea iniţială a riscului de către asigurător, situaţia trebuie reglementată.

Cum modificările riscului se răsfrâng asupra cuantumului primei, părţile pot conveni la o nouă primă, cu respectarea regulii proporţionalităţii în raport cu riscul agravat. Dar o asemenea adaptare nu poate fi impusă asigurătorului, întrucât există agravări ale riscului care fac imposibilă continuarea contractului. Ca urmare, facultatea de a desfiinţa contractul trebuie, conform dreptului comun, să-i fie rezervată asigurătorului.

În ipoteza agravării riscului, propriu-zis intervine o modificare a acordului iniţial, când se pune problema adaptării contractului la noua situaţie sau a denunţării. Obligaţia impusă asiguratului de a comunica asigurătorului schimbarea împrejurărilor esenţiale de risc este o prelungire, în cursul executării contractului, a obligaţiei iniţiale de declarare. Ea permite adaptarea contractului la noua situaţie, sub rezerva dreptului pentru asigurător de a-l denunţa.

Din punct de vedere al duratei, agravarea riscului nu prezintă interes dacă este temporară sau definitivă, deoarece o schimbare temporară poate produce aceleaşi consecinţe, sporirea probabilităţii sau intensităţii riscului. Cel mai adesea, agravarea determină creşterea probabilităţii riscului, adică şansele producerii cazului asigurat.

Asiguratul este obligat prin lege să declare asigurătorului cazul asigurat într-un anumit termen. El poate fi obligat convenţional prin clauzele contractului de asigurare: de a furniza, în asigurările de bunuri, un raport detaliat şi estimativ al pagubelor cu toate motivările sau de a depune o plângere, în caz de furt, de permite medicului consultant al asigurătorului de  a face toate constatările necesare , în caz de asigurare contra accidentelor corporale. Pentru nerespectarea acestei obligaţii pot fi prevăzute în contract diverse sancţiuni.

Declararea sinistrului este o obligaţie de aplicare generală pentru toate contractele de asigurare.

Asiguratul este obligat să avizeze asigurătorul despre producerea riscului din momentul producerii acestuia până în momentul limită stabilit prin contract.

Nerespectarea acestei obligaţii atrage ca sancţiune refuzul asigurătorului de  a plăti despăgubirea sau indemnizaţia de asigurare. Refuzul constitue o sancţiune specifică a faptelor comise de asigurat după evenimentul asigurat; aceasta este sancţiunea în cazul întârzierii de asigurat de a declara evenimentul.

Refuzul are ca efect faptul că asiguratul pierde dreptul la suma asigurată.

Declararea tardivă privind agravarea riscului şi sinistrului nu poare fi opusă asiguratului cât timp asigurătorul a stabilit că întârzierea declarării riscului a cauzat un prejudiciu.

Asiguratul mai este ţinut sa se abţină de a face acte, dispoziţii sau renunţări faţă de un terţ responsabil, fiind răspunzător de orice prejudiciu ce ar aduce drepturilor în care, prin plata daunei, el este subrogat. Nerespectarea sub acest aspect a obligaţiei are drept consecinţă reducerea despăgubirii în mod corespunzător cu prejudiciul cauzat titularului dreptului de regres.

Obligaţia asiguratului de a face tot ce-i stă în putinţă pentru a limita sau evita dauna nu are la bază nici gestiunea de afaceri şi nici mandantul. Ea este o obligaţie proprie, derivând din lege, pe baza contractului de asigurare, intervenit între părţi.

Asigurătorul nu este îndreptăţit să acorde despăgubiri pentru partea de pagubă care s-a mărit din culpa asiguratului.

Obligaţia de comunicare impusă asiguratului se justifică prin necesitatea  ca asigurătorul să poată verifica in timp util cauzele şi consecinţelor realizării riscului. Din moment ce producerea evenimentului asigurat transformă răspunderea virtuală a asigurătorului într-o obligaţie activă, el trebuie să fie avizat cât mai curând posibil pentru a lua toate măsurile necesare apărării intereselor sale, întrucât va suporta consecinţele realizării riscului. Asigurătorul trebuie fără întârziere să verifice condiţiile în care riscul s-a realizat, să se convingă că riscul este cel preluat în sarcină, să se stabilească exact întinderea pagubei sau dacă există vreun terţ responsabil împotriva căruia ar avea deschisă calea unui recurs. Ca urmare, el va efectua cercetările care nu suferă amânare şi va administra probele necesare.

Comunicarea este o avizare succintă, prin care asiguratul informează asigurătorul  asupra circumstanţelor esenţiale  referitoare la locul, momentul, condiţiile şi consecinţele imediate ale realizării riscului asigurat. Dat fiind termenul scurt impus asiguratului, nici nu se poate pretinde o comunicare completă şi precisă asupra cauzelor exacte şi indicarea tuturor celor responsabili.

Termenele de comunicare stabilite prin contractele de asigurare încep sa curgă fie de la data producerii evenimentului asigurat, fie din momentul în care asiguratul a luat la cunoştinţă despre realizarea riscului.

În ceea ce priveşte  drepturile asiguratului intervin, în principiu, în momentul producerii cazului asigurat însă şi pe parcursul executării contractului de asigurare.

La toate categoriile de asigurări de persoane, asigurătorul are dreptul de a schimba numele său înscris în poliţă, in baza modificării actului de stare civilă. De asemenea, poate schimba modul de plată pentru prime, când ele se achită în rate.

La asigurările de viaţă la care se constituie rezerve de prime, asiguratul are posibilitatea de a majora sau micşora durata de plată a primelor şi a duratelor asigurării, de a majora sau micşora suma asigurată, după cum poate transforma asigurarea, prin trecerea de la un tarif la altul. La asigurările care cuprind riscul  de deces, el are dreptul să schimbe beneficiarul înscris în poliţă.  

3.2 Încetarea contractului de asigurare.

Contractul de asigurare încetează să-şi mai producă efectele sale ca urmare a expirării termenului său de valabilitate, a imposibilităţii de a fi derulat prin tacita reconducţiune, a rezilierii de către asigurător pentru neplata primei de asigurare, a exercitării dreptului de reziliere al asiguratului, a rezilierii pentru nedeclararea de către asigurat a modificărilor esenţiale intervenite pe parcursul contractului de asigurare în legătură cu riscul asigurat în considerarea căruia s-a încheiat un anumit tip de contract de asigurare.