Pin It

1. Izvoarele scrise

Curtea de Justiţie , fără a avea pretenţia realizării unei ierarhizări absolute, a stabilit o ordonare logică a sistemului izvoarelor dreptului comunitar în funcţie de baza juridică a adoptării lor şi de relaţia dintre ele. Sunt, astfel, enumerate următoarele izvoare: tratatele constitutive şi cele subsecvente (dreptul primar), acordurile internaţionale încheiate de CE, dreptul comunitar derivat şi sursele complementare. Într-o manieră generală, putem distinge între sursele scrise şi sursele nescrise ale dreptului comunitar. Sursele scrise cuprind, pe de o parte, sursele fundamentale, adică dreptul comunitar primar şi dreptul comunitar convenţional, şi, pe de altă parte, dreptul comunitar derivat. Articolul   care conţine nomenclatura oficială a actelor comunitare derivate este art. 249 TCE (regulament, directivă, decizie, recomandare, aviz).

A. Dreptul comunitar originar sau primar care cuprinde tratatele constitutive ale comunităţilor şi tratatele de modificare a acestora:

  • Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) - 18 aprilie 1951
  • Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) - intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
  • Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA) - intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
  • Tratatul de fuziune, care a constituit un Consiliu şi o Comisie unice pentru toate cele trei Comunităţi (8 aprilie 1965)
  • Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987)
  • Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
  • Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997)
  • Tratatul de la Nisa (deschis spre ratificare la 26 februarie 2001)
  • Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa[1]. Tratatul de instituire a Constituţiei va intra în vigoare la 1 noiembrie 2006, cu condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse, sau în prima zi a celei de a doua luni ce urmează depunerii instrumentului de ratificare de către ultimul stat semnatar care îndeplineşte această formalitate (art. IV-447 din Constituţie). La data intrării în vigoare vor fi abrogate Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE) şi Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), precum şi actele şi tratatele care le-au completat sau modificat (art. IV-437, par. 1), majoritatea prevederilor din aceste tratate fiind preluate în fapt de către Constituţie.
  • Tratatele de adeziune ale ţărilor care au aderat ulterior la Comunităţi
  • Tratate de modificare a statutelor instituţiilor europene (de exemplu Tratatul de modificare a statutelor Băncii Europene de Investiţii (10 iulie 1975)

Fiecare tratat conţine un preambul şi dispoziţii preliminare (scopul încheierii tratatului), clauze instituţionale, clauze materiale şi clauze finale (modalitatea de angajare a părţilor, intrarea în vigoare şi revizuirea)[2].

Clauze instituţionale importante pentru dreptul administrativ european se referă la organizarea structurilor administrative (Comisia europeană), la instituţiile  care veghează la realizarea unei ,,bune administraţii europene" (Mediatorul european), la funcţionarea Curţii Europene de Justiţie pentru soluţionarea contenciosului administrativ etc.

Clauzele materiale care conturează un drept administrativ european, pe de o parte, schiţează un cadru general de acţiune administrativă, iar, pe de altă parte, vizează punerea în executare şi executarea în concret a politicilor sectoriale  comunitare. Cadrul general de acţiune administrativă se circumscrie dreptului la o bună administraţie, dreptul de petiţionare, dreptul la verificarea juridică a deciziilor administrative, egalitatea de tratament a cetăţenilor în relaţia cu administraţia, dreptul la repararea prejudiciului produs de instituţii şi agenţi comunitari etc.

Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007.

B. Dreptul comunitar derivat (legislaţia secundară). În conformitate cu art. 189 din Tratatul de constituire a C.E.E., izvoarele derivate sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandările şi avizele.

Regulamentele sunt principalul izvor al dreptului derivat. Regulamentele au un caracter general, forţă obligatorie şi aplicabilitate directă. Ele devin în mod automat valide în ordinea juridică a statelor membre, fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea sau încorporarea în dreptul naţional. Rolul regulamentelor e de a stabili un drept uniform pentru toată comunitatea. Deşi neprevăzută de art. 249 TCE, practica instituţiilor confirmată de Curte a făcut o distincţie între regulamentele de bază (drept derivat de nivelul I) şi regulamentele administrative    (drept derivat de nivelul II), de executare. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie, cu abilitarea dată de acesta, şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi validităţii, regulamentului de baza faţă de care trebuie să fie conforme[3]. Regulamentele de executare par a fi veritabile acte administrative cu caracter normativ.

Însă şi regulamentele de bază pot impune reguli obligatorii pentru activitatea administrativă. Aşa este de exemplu Regulamentul nr. 3664/93 privind aplicarea interdicţiei accesului privilegiat din partea autorităţilor publice la instituţiile publice comunitare şi naţionale prevăzute de art. 104 A din Tratatul Comunităţilor Europene (în prezent art. 102 TCE).

Directivele, spre deosebire de regulamente, nu au o influenţă generală, ci se adresează numai anumitor state, nu tuturor membrilor U.E. Directiva, în general, nu are aplicabilitate directă. Din dispoziţiile înscrise în articolele 189 alin. 3 din Tratatul CEE, art. 161 alin. 3 din Tratatul CEEA şi art. 14 din Tratatul CECO reiese că directiva leagă orice stat membru destinatar cu privire la rezultatul ce trebuie atins lăsând instanţelor naţionale competenţa referitoare la formă şi mijloace. Directiva este un act obligatoriu care stabileşte o obligaţie de rezultat, absolută, în sarcina statelor membre destinatare. În principiu, alegerea formelor şi mijloacelor de a o realiza este lăsată la latitudinea statelor destinatare. Astfel, pentru a atinge obiectivele fixate într-o directivă, statele membre trebuie să adopte o nouă legislaţie naţională sau să modifice ori să abroge dispoziţii legislative, regulamentare sau administrative existente. Directivele reprezintă astfel principala metodă de armonizare a cadrului normativ intern al ţărilor membre (conform art. 100 CEE) prin care disparităţile între normele naţionale sunt gradual eliminate, aliniind astfel politicile guvernamentale la standarde comune[4]. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene de Justiţie, un stat membru nu poate invoca dispoziţii, practici sau situaţii din ordinea sa juridică internă pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor rezultând din directivele comunitare[5]. În situaţia în care statele membre nu transpun pe plan intern obiectivele stabilite în directivă, Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat în favoarea dreptului cetăţenilor Uniunii de a se prevala în mod direct de dispoziţiile directivelor (cazul Van Duyn, nr. 41/74). Aceasta se va face însă cu condiţia ca termenul de transpunere în dreptul  naţional a prevederilor directivelor să se fi scurs şi ca dispoziţiile acestor acte comunitare sa fie suficient de clare pentru a nu lăsa statelor membre nici un dubiu cu privire la conţinutul lor.

Netranspunerea unei directive sau a unui regulament în dreptul naţional expune statele membre la proceduri comunitare de impunere a lor. În ambele cazuri statul respectiv va fi considerat vinovat de încălcarea art. 5 al Tratatului CEE (,,statele membre vor lua măsurile necesare, generale sau particulare, pentru   a asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din acest Tratat sau din acţiunea instituţiilor Comunităţii. Ele vor facilita realizarea sarcinilor Comunităţii. Ele se vor abţine de la orice măsură care ar putea periclita atingerea obiectivelor acestui Tratat") şi al regulamentului sau directivei respective.

Există numeroase directive care compun dreptul administrativ european. Putem menţiona Directiva 93/36EEC pentru coordonarea procedurilor de încheiere a contractelor de achiziţii publice sau Directiva 92/50/EEC referitoare la coordonarea procedurilor pentru încheierea contractelor de servicii publice.

Numeroşi autori au cercetat modul de aplicare a directivelor administrative în dreptul intern. Astfel Eugenio Picozza cercetează efectele directivelor referitoare la achiziţii publice 89/665[6] şi 92/13[7] asupra procesului administrativ în Italia, în special modul în care prevederile  directivelor  au   fost   transpuse  în   legislaţia   italiană[8]. Modificări importante în dreptul naţional au fost puse în evidenţă la nivelul disciplinei acţiunii administrative, la nivelul condiţiilor de exercitare a  recursului administrative, precum şi a conţinutului procesului administrativ.

Directivele pot fi directive cadru şi directive de executare (administrative). Directivele de executare sunt adoptate de Comisie şi pun în aplicare un regulament sau directivă cadru adoptată de Consiliu.

Deciziile reprezintă acte cu forţă obligatorie (art. 189 din Tratatul C.E.E.) pentru cei cărora le sunt destinate, ele neavând o influenţă generală. Decizia  vizează, în mod deosebit, aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare, ea fiind echivalentă actelor administrative individuale din dreptul intern. Decizia reprezintă un instrument de excepţie comunitar[9]. Se face deseori distincţie în   literatura de specialitate între deciziile cu caracter comercial, referitoare la concurenţa, şi deciziile administrative, care sunt pur de executare, fiind adoptate cu deosebire în contextul politicilor comunitare şi în materie de numire şi promovare  a funcţionarilor[10]. O decizie importantă pentru configurarea dreptului administrativ european este Decizia Consiliului Nr. 1999/468 din iunie 1999 cu privire la  stabilirea modalităţilor de  exercitare a competentelor de execuţie conferite Comisiei[11].

Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie deoarece ele solicită numai  adoptarea unei anumite conduite de către statele comunitare. Ele îndeplinesc un   rol de apropiere a legislaţiilor naţionale, reprezentând instrumente utile de orientare a legislaţiilor interne. Putem menţiona Recomandarea nr. 85/612 din 20 decembrie 1985 a Consiliului privind coordonarea prevederilor legale şi administrative în legătură cu întreprinderile pentru investiţii colective îh documente transferabile sau Avizul Comisiei nr. 95/532 din 30 noiembrie 1995 adresat guvernului belgian privind proiectele de ordine ministeriale relative la procedurile de navlosire, pentru transportul de mărfuri în navigaţia interioară (J. Of. L. 302/39 din 15 dec. 1995).

Neavând forţă obligatorie, aceste acte nu pot fi atacate in justiţie.

C. Dreptul comunitar complementar (drept terţiar) cuprinde acordurile internaţionale la care Comunitatea Europeană este parte şi convenţiile între statele membre care creează norme uniform aplicabile pe teritoriul Uniunii Europene. Acordurile între statele membre sunt de două categorii:

  • acorduri care rezultă din deciziile adoptate de reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în Consiliu
  • acorduri pe care însăşi tratatele le prevăd

Acordurile încheiate de Comunităţi cu terţe state sau organizaţii au ca temei juridic mai multe dispoziţii din tratate. Astfel, Tratatul CEE, în art. 111, atribuie competenţe referitoare la încheierea de acorduri tarifare; art. 113 atribuie competenţe pentru acorduri comerciale; art. 238 pentru acorduri de asociere şi articolele 229-231 pentru acorduri cu organizaţii internaţionale.

Analizând toate aceste izvoare scrise ale dreptului comunitar observăm că prin nici o dispoziţie nu se conferă Uniunii puterea de a elimina toate diferenţele dintre prevederile naţionale si dreptul comunitar, în sensul unei uniformizări depline la nivelul drepturilor administrative naţionale. Puterea Uniunii de a induce o aproximare în acţiunea administrativă naţională începe numai acolo unde diferenţele existente au un efect vătămător, în sensul amestecării în procesul de stabilire şi funcţionare a Pieţei Comune.

Instrumentele de intervenţie ale Uniunii sunt limitate în genere la regulamente prin care se realizează o aplicare directă a dreptului comunitar şi Directive cu aplicare indirectă. O directivă armonizatoare are un avantaj faţă de o reglementare şi anume acela că permite statelor membre alegerea formei şi a metodelor de transpunere (art. 189(3) E.E.C.), dând posibilitatea de a se ţine cont de caracteristicile naţionale specifice. Însă aceste instrumente nu conferă Uniunii dreptul de a adopta reguli cuprinzătoare care să guverneze partea generală a dreptului administrativ, care trebuie aplicat când autorităţile naţionale implementează dreptul comunitar.

Între utilizarea regulamentelor şi directivelor trebuie să existe Un raport optim. Se observă că necesitatea aplicării uniforme a dreptului comunitar prin intermediul Regulamentelor în toate statele membre, ca principiu promovat de Tratate şi de Curte, nu poate fi, sigură, suficientă pentru a constitui o administraţie centralizată cuprinzătoare. Structurile administrative existente şi caracteristicile naţionale ale statelor membre, faptul că ele sunt mai aproape atât faţă de situaţiile, cat şi de oamenii pe care îi administrează ar pleda mai mult în favoarea faptului că formele şi metodele de transpunere să poată fi alese la nivel naţional, deci în favoarea utilizării directivei. Cu alte cuvinte trebuie căutate întotdeauna resorturile care să creeze un echilibru între uniformizare (prin Regulamente) şi armonizare (prin Directive).

În ceea ce priveşte aplicarea indirectă (prin transpunerea directivelor) trebuie arătat mai întâi că în măsura în care legea, aşa cum se prezintă, cere ca aplicarea din zonele centrale ale politicii Uniunii să rămână în sarcina autorităţilor statelor membre, se impune întrebarea dacă Uniunea, chiar dacă nu trebuie să preia ea însăşi procesul de aplicare, nu ar trebui cel puţin sa îl regleze. Stadiul actual este în mare parte acela de monitorizare a gradului de transpunere al directivelor comunitare şi de acţiune prin aplicarea de sancţiuni postfactum statelor care nu au transpus directivele în termenul fixat în cadrul lor. Uniunea nu are pârghii intermediare de reglare, decât prin intermediul statelor membre.

România a început procesul de negociere în vederea aderării la Uniunea Europeană la 15 februarie 2000.

Compromisul între practicile administrative naţionale şi crearea unei Uniuni administrative impune eforturi în favoarea unei convergenţe prin crearea de reguli comune caracterizate prin simplitate şi coerenţă şi renunţarea la formalismul excesiv care are căile lui de manifestare la nivelul tradiţiilor din fiecare administraţie.

Toate aceste probleme sensibile legate de uniformizare şi armonizare au impus oarecare rezerve în reglementarea unui drept uniform de aplicare administrativă a politicilor comunitare în statele membre. Astfel până în prezent izvoarele scrise nu cuprind reguli cu privire la revocarea actelor administrative sau la perioadele limitării şi la plata dobânzilor în cererile de recuperare sau rambursare. Singurele regulamente care nu sunt limitate în aplicarea lor la domenii reale specifice sau probleme individuale sunt Regulamentul în problema limbii şi Regulamentul determinând regulile aplicabile perioadelor, datelor şi limitelor de timp. Reguli administrative importante, aşa cum vom vedea, au fost dezvoltate sub forma principiilor de către Curtea Europeană de Justiţie. Prin urmare legile scrise comunitare adoptate până în prezent cu privire la problemele dreptului administrativ general sunt încă insuficiente. Măsurile relevante tratează în primul rând probleme individuale, sau sunt limitate în aplicarea lor la sfere individuale ale competenţelor comunitare.

Numeroşi autori au dezbătut problema codificării dreptului comunitar[12]. Codificarea unui drept administrativ general pentru Uniunea Europeană nu poate fi un scop în sine. Astfel, dacă existau reguli pentru domeniile reale    individuale, reguli care, deşi cuprinzătoare, erau într-un anume fel diferite, atunci o codificare generală a dreptului administrativ este în mod clar o sarcină mai puţin urgentă. Numeroase hotărâri ale Curţii Europene cu privire la aplicarea principiilor legale generale nescrise din dreptul comunitar, demonstrează, totuşi, că, chiar şi măsurile de drept secundar deja adoptate în cazuri individuale, nu oferă prin ele însele, întotdeauna, baze suficiente pentru o decizie, atunci când trebuie constatată legalitatea măsurilor comunitare sau a măsurilor luate de autorităţile naţionale abilitate cu aplicarea dreptului comunitar.

O altă problemă pe care o discutăm aici este cea a admisibilităţii argumentării  prin  analogie ca izvor de drept. Trebuie arătat de la bun început că această posibilitate este limitată, dată fiind subţirimea generală a dreptului administrativ european existent. Totuşi, este în general ştiut că este un principiu permis pe teritoriul Uniunii, prin dreptul comunitar, să se motiveze prin analogie. Curtea Europeană a făcut în multe ocazii uz de acest procedeu. Astfel, într-o hotărâre din 1976, Curtea a aplicat prevederile existente asupra menţinerii unei reclamaţii pentru o rezervă de export unde bunurile pieriseră ca rezultat al forţei majore, prin analogie cu un caz similar, dar nereglementat prin dreptul comunitar, pentru o reclamaţie cu privire la fondurile valutare compensatorii.

De asemenea, în contextul Regulamentului 1408/71 în aplicarea regulilor de securitate socială pentru muncitorii imigranţi, Curtea Europeană a folosit o aplicare a dreptului prin analogie, în scopul acoperirii unei lacune legislative, aplicând o prevedere invocată într-un caz similar.

Totuşi, în măsura în care reguli de drept administrativ procedural sau real, speciale, sunt stabilite pentru domenii specifice ale dreptului comunitar, acestea sunt rareori adecvate pentru a fi aplicate, dată fiind natura, în mod necesar tehnică şi detaliată, a unor asemenea prevederi, prin analogie la alte domenii sau chiar în alte circumstanţe.

În concluzie, ca izvor de drept, dreptul comunitar scris existent nu cuprinde nici pe departe suficiente reguli pentru a asigura aplicarea administrativă. Posibilităţile de a îmbunătăţi golul existent în cadrul acestor reguli printr-o aplicare a dreptului prin analogie, sunt în mod clar limitate. Problema decisivă este astfel în ce măsură standarde suplimentare pentru controlul activităţii administrative în conformitate cu principiile de drept au fost dezvoltate în dreptul nescris.

2. Dreptul cutumiar

Cutuma sau obiceiul constă într-o practică generală relativ îndelungată, repetată în raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie în raporturile dintre ele[13]. Pentru ca un obicei să devină juridic (şi deci izvor de drept), teoria romano-canonică a formulat două condiţii: a) o condiţie obiectivă (materială), constând într-o practică veche şi incontestabilă (longa diuturna inveterata consuetudo);  b) o condiţie subiectivă (psihologică), în conformitate cu care regula (practica) respectivă are caracter obligatoriu (este necesară recunoaşterea în cadrul sistemului legislativ norme de trimitere[14] - opinio juris sive necessitatis), caracter care se poate revendica sub sancţiune juridică[15]. Treptat s-a adăugat o a treia condiţie: caracterul precis - conţinutul obiceiului (regula de conduită prescrisă) să poată fi determinat, să fie previzibil.

Prin urmare obiceiul sau cutuma poate fi acceptată în drept conform locuţiunii: „Consensus omnium consuetudo pro servatur” – cu consimţământul tuturor, obiceiul serveşte drept lege.

Forma clasică a dreptului nescris este dreptul cutumiar. Treptat el şi-a pierdut însemnătatea, ajungând ca astăzi cutuma, deşi recunoscută în toate statele europene, să aibă un rol limitat în cadrul izvoarelor de drept. Codificarea dreptului a supus evoluţia juridică legii. Deşi locul cutumei şi domeniul său sunt reglementate în ordinile juridice continentale în mod diferit, nu e mai puţin adevărat că, în amănunt, această reglementare este apropiată şi ea subliniază caracterul secundar, subsidiar, limitat şi excepţional al acestui izvor juridic[16]. Doctrina juridică franceză şi germană, şi în general doctrina sistemelor de drept care aparţin familiei romano-germanice recunosc dreptul cutumiar cu condiţia   existenţei elementelor materiale (folosinţa regulată şi continuă timp îndelungat) şi subiective (recunoaşterea valorii juridice a obiceiului printr-o dispoziţie legală). Pe continent formarea dreptului cutumiar este un proces de durată.

Alta este însă situaţia în sfera juridică anglo-saxonă unde dreptul cutumiar joacă un rol semnificativ mai ales în forma aşa numitelor „Convenţii constituţionale” din sfera dreptului constituţional[17]. Pentru a fi folosite aceste ,,obiceiuri străvechi" se cere să se dovedească că ele au fost aplicate din timpuri imemoriale (până când memoria omului nu demonstrează contrariul), că utilizarea lor a fost continuă şi neîntreruptă din acele timpuri, existând credinţa că este o cale legală şi rezonabilă de comportare. Elementul subiectiv este nuanţat, Curţile judecătoreşti având puterea de a recunoaşte o practică îndelungată ca „regula” şi de a o integra astfel în dreptul aplicabil care constrânge (binding law). Cutuma joacă un rol şi în schimbarea precedentului judiciar care nu mai corespunde noilor realităţi sociale. Dreptul cutumiar însuşi are, în sistemul legal englez un mai puternic caracter conservator ca pe continentul european[18].

Condiţiile premergătoare pentru recunoaşterea dreptului cutumiar sunt asemănătoare în diferitele sisteme legislative ale statelor membre ale Uniunii Europene, deşi sunt într-o anumită măsură, diferenţe semnificative, în particular cu privire la durata folosirii, necesară pentru ca regula să fie recunoscută ca o cutuma. Funcţia pe care dreptul cutumiar o joacă în diferitele dispoziţii legale sau jurisprudenţiale pare, de asemenea, să varieze. Având în vedere în particular acest ultim punct de vedere, este posibil să înţelegem imperativul ca, date fiind caracteristicile speciale ale Uniunii Europene, să nu existe cerinţe exagerate asupra formării dreptului cutumiar în acest context şi aici, în particular, trebuie ca o perioadă scurtă de timp să fie suficientă ca o practică să fie recunoscutaă drept cutumă (dat fiind structurarea relativ recentă a dreptului comunitar). În acest context, ar putea fi utilă o comparaţie cu dreptul public internaţional, unde, sub cuvântul cheie ,,drept cutumiar imediat", o practică va începe să prindă rădăcini, ca răspuns al nevoii de o mai mare capacitate de schimbare[19].

În afară de aceste detalii, este recunoscut în principiu că, date fiind condiţiile generale deja citate, dreptul cutumiar poate apărea în sistemul legal al Uniunii Europene[20].

Legislaţia Uniunii Europene recunoaşte practicile şi tradiţiile ţărilor membre dacă nu contravin ordinii de drept comunitare. Astfel, cu titlu de exemplu, Constituţia europeană recunoaşte libertatea de a desfăşura o activitate comercială în conformitate cu dreptul Uniunii şi cu legislaţiile şi practicile naţionale (art. II-16). De asemenea, lucrătorilor sau reprezentanţilor acestora li se garantează, la nivele corespunzătoare, o informare şi o consultare în timp util, în cazurile şi condiţiile prevăzute de dreptul Uniunii şi de legislaţiile şi practicile naţionale (art. II-27). În schimb practicile administrative naţionale care, dacă ar fi menţinute, ar împiedica libera circulaţie a lucrătorilor trebuie să fie eliminate, ele contravenind scopurilor Uniunii şi ordinii sale de drept (art. III-19).

Legislaţia comunitară nu conţine norme de trimitere expresă la cutume naţionale sau existente în activitatea instituţiilor europene. Referirea la acest gen de cutume o face însă Curtea Europeană de Justiţie. Teoretic, atitudinea Curţii faţă de practicile neprevăzute de vreun text comunitar dezvoltate de instituţiile comunitare sau de ţările membre poate fi următoarea:

  1. de recunoaştere, consacrare şi sancţionare prin acordarea de forţă juridică acelor cutume pe care le consideră utile şi necesare
  2. de acceptare şi tolerare a acelora care, prin importanţa şi semnificaţia lor, nu reclamă transformarea lor în norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu contravin ordinii de drept comunitare
  3. de interzicere a acelora care contravin ordinii de drept comunitare.

În unele cazuri Curtea nu recunoaşte forţă juridică cutumelor intervenite în practica instituţională. Astfel Curtea a hotărât că „o practică a Consiliului, constând în adoptarea actelor legislative într-un anumit domeniu pe o dublă bază juridică, nu este susceptibilă de a deroga de la regulile tratatelor. O astfel de practică nu poate, prin urmare să creeze un precedent legând instituţiile Comunităţii în ceea ce priveşte determinarea bazei juridice corecte”[21]. În cadrul sistemului de competenţe al Comunităţii, alegerea bazei juridice a unui act trebuie să se fondeze pe elemente obiective susceptibile de control jurisdicţional. Printre astfel de elemente figurează în special scopul şi conţinutul actului. ,,O simplă practică a Consiliului nu este susceptibilă de a deroga de la regulile tratatului şi nu poate în consecinţă, să creeze un precedent legând instituţiile comunitare care, în prealabil adoptării unei masuri, trebuie să determine baza juridică corectă pentru efectul urmărit”[22].

3. Jurisprudenţa ca izvor de drept

Dată fiind natura incompletă a dreptului scris, jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie are o importanţă deosebită mai ales în fixarea principiilor dreptului administrativ european. S-a afirmat de multe ori că Jurisprudenţa CEJ a avut o contribuţie decisivă la crearea dreptului administrativ european.

Încă de la înfiinţare CEJ a avut o poziţie importantă printre instituţiile comunitare. Art. 4 E.E.C menţiona Curtea ca pe o instituţie cu statut egal alături de Consiliu, Comisie şi Parlament.

În primii ani, cazuistica Curţii Europene a fost influenţată de sistemele legislative ale primelor state membre UE, şi în particular, de concepte provenite din legea administraţiei franceze. Cu toate acestea nu a existat însă o influenţă exclusivă, iar o dată cu extinderea Uniunii s-a ajuns la o diversificare a surselor de  inspiraţie în gândirea legislativă a Curţii. Aceasta înseamnă ca hotărârile Curţii Europene nu corespund numai unui sistem legislativ naţional, ci că jurisprudenţa sa este mai degrabă un compus al unor influenţe venite din partea tuturor statelor membre ale Uniunii[23]

Curtea Europeană de Justiţie are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului comunitar în interpretarea şi aplicarea uniformă a tratatelor. Astfel, la cererea unei instituţii comunitare, a unui stat sau a unei persoane particulare interesate direct, Curtea poate să anuleze actele Comisiei, ale Consiliului de Miniştri sau ale guvernelor naţionale care ar fi incompatibile cu Tratatele.

De asemenea, Curţile Naţionale de Justiţie au responsabilitatea de a se asigura de punerea în aplicare a Tratatelor UE şi a legislaţiei secundare a Comisiei Europene. Cum legea CE trebuie să interpretată într-o manieră uniformă, curţile naţionale sunt însărcinate, atunci când apare vreo neclaritate, să o supună spre deliberare, Curţii Europene de Justiţie (art. 177 din Tratatul CE). Aceasta a contribuit la rolul proeminent pe care Curtea Europeană îl are în dezvoltarea principiilor comune, prin stabilirea unui cadru interpretativ care trebuie urmat de curţile naţionale de justiţie.

Bibliografie

  1. Ovidiu Ţinca – „Drept comunitar general”, ed. a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 2002, - Titlul I, Capitolul - Instituţiile şi organele comunitare p. 86-131; Titlul I, Capitolul III - Exercitarea funcţiilor. Subpunctul 51. Funcţia executivă p. 188-192
  2. Octavian Manolache – „Drept comunitar”, ed. a III-a, Editura All Beck, 2001, Capitolul II - Izvoarele dreptului comunitar, p. 17-41; Capitolul VII - Instrumente juridice comunitare, p. 129-160
  3. Augustin Fuerea – „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura All Beck, 2003, Capitolul II - Delimitări conceptuale p. 31-48, Capitolul VIII - Raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul intern p. 153-167
  4. Ioan Alexandru, colectiv-Dreptul administrativ in Uniunea Europeana-Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2007

 

[1] Tratatul de la Nisa prevedea în final lansarea unei dezbateri privind reforma profundă a UE. Această prevedere a stat la baza deciziei luate de Consiliul de la Laeken de a convoca o Convenţie Europeană care să creeze un proiect de Tratat Constituţional al UE. Convenţia, sub preşedinţia lui Valéry Giscard d'Estaing, după îndelungi dezbateri a prezentat preşedintelui Consiliului European la Roma, la 18 iulie 2003, proiectul de Constituţie al UE. Textul proiectului a fost adoptat prin consens de Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2003. La Conferinţa interguvernamentală de la sfârşitul lunii iunie 2004 desfăşurata la Bruxelles s-a ajuns la un consens între statele membre cu privire la forma finală a Constitutei (18 iunie 2004). La 29 octombrie 2004, la Roma, s-a semnat în mod oficial textul final al Constituţiei de către şefii de state şi de guverne, tratatul constituţional fiind deschis spre ratificare statelor membre. Ratificarea se va face de ţările semnatare după propriile proceduri constituţionale, solicitându-se în principiu, fie votul parlamentar, fie votul electoratului prin referendum. Varianta finală a Constituţiei a fost publicată în Journal officiel nr. C310/16.12.2004.

[2] pentru o analiză detaliată a tipurilor de clauze a se vedea Guy Isaac, Marc Blanquet – „Droit communautaire Général" 8e édition, Armand Colin, Dalloz, Paris, 200, p. 136-138

[3] se vedea Octavian Manolache - Drept comunitar, ediţia a III-a, Ed. All Beck, 2001, p. 132, precum şi Guy Isaac, Marc Blanquet - op. cit., p. 148, 149

[4] Andrei Popescu, Ion Jinga - op. Cit., pag. 94. În acelaşi sens a se vedea Leontin-Jean Constantinesco - op. Cit., vol. I, pag. 41 - prin intermediul directivei se realizează travaliul de armonizare şi de apropiere a sistemelor de drept naţionale, ce presupun în chip necesar o muncă de cunoaştere şi de comparare a soluţiilor, regulilor şi instituţiilor juridice naţionale.

[5] Arrêt de la Cour du 2 février 1982. Commission des Communautés européennes contre Royaume de Belgique. Manquement - Non-application d'une directive relative aux déchets provenant de 1'industrie du dioxyde de titane. Affaire 68/81. Recueil de jurisprudence 1982 page 00153

[6] Council Directive 89/665/EEC of 21 December 1989 on the coordination of the laws, regulations and administrative provisions relating to the application of review procedures to the award of public supply and public works contracts (Official Journal L 395, 30/12/1989 P. 0033 - 0035)

[7] Council Directive 92/13/EEC of 25 February 1992 coordinating the laws, regulations and administrative provisions relating to the application of Community rules on the procurement procedures of entities operating in the water, energy, transport and telecommunications sectors (Official Journal L 076, 23/03/1992 P. 0014 - 0020)

[8] Eugenio Picozza - Processo amministrativo e diritto comunitario, Casa Editrice Dott, Antonio Milani, 1997

[9] a se vedea în acest sens Florian Coman - Drept comunitar european, Ediţia a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p. 68

[10] a se vedea Octavian Manolache - Drept comunitar, ediţia a III-a, Ed. All Beck, 2001, p. 140, precum şi Cairns W. - Introduction to European Union Law, 2002, Manchester, Cavendish Publishing Ltd.

[11] J. Of. L. 184/23 din 17.7.1999

[12] Începând cu anii 60 toate tentativele comunitare vizând adoptarea unei proceduri de codificare diferită de procedura legislativă normală au eşuat. Abia prin Acordul Interinstituţional între Comisie, Parlament si Consiliu de la 20 decembrie 1994 s-a convenit asupra unei metode de lucru accelerate pentru codificarea oficială a textelor legislative. Codificarea vizează abrogarea actului de bază şi a ansamblului modificărilor sale şi înlocuirea cu un act unic publicat în seria ,,L” a JOCE, dar care nu implică modificarea substanţei actelor abrogate. Comisia face propunerile de abrogare şi codificare care sunt examinate apoi, după o procedură accelerată de Consiliu şi Parlament. A se vedea în acest sens Guy Isaac, Marc Blanquet - Droit communautaire général, 8e édition, Armand Colin, Dalloz, Paris, 2001 p. 155, 156

[13] conform K. Larenz - Methodenlehre der Rechtswissenschaft, 1983, ediţia a 5-a, Berlin, 1983, p. 431 ,,Dreptul cutumiar în sensul originar este o regulă de conduită între oameni în practică, respectată extrem de mult de-a lungul unei perioade lungi de timp, la care se aderă în convingerea că un precept al legii este astfel respectat.

[14] codul civil francez trimite uneori la uzanţele comerciale ca, de pildă, art. 1873

[15] Nicolae Popa - Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p. 198, G.G. Mironescu - Curs de Enciclopedia Dreptului, vol. I, Bucureşti, 1939, p. 215

[16] a se vedea Leontin-Jean Constantinesco - op. cit. (Tratat de drept comparat), vol. II, p. 188. Obiect de cercetare extrem de important în doctrina germană din secolul al XIX-lea (a se vedea de exemplu lucrarea fundamentală a lui Puchta, Das Gewohnheitsrecht, Erlangen, vol. I, 1828; vol. II, 1837) şi, într-o măsură cu mult mai redusă, în doctrina franceză (a se vedea François Gény, Methode d'interprétation et sources en droit privé positif, ed. 1, Paris, 1899), cutuma, ca izvor de drept şi-a pierdut din importanţă în Sistemul nostru juridic.

[17] O. Hood Philips - Drept constituţional şi administrativ, ediţia a 6-a, Londra, 1978, p. 29

[18] Ioan Alexandru - op. cit. (Drept administrativ comparat), p. 330

[19] cf. Curtea Internaţională de Justiţie, ICJ Rep. 1969, 3(43) (North Sea Continental Shelf Case): ,,Deşi trecerea doar a unei scurte perioade de timp nu este neapărat, sau prin ea însăşi, o barieră în calea formării unei noi reguli a dreptului cutumiar internaţional, pe baza a ceea ce la origine a fost o regulă pur convenţională, o cerere indispensabilă ar fi ca în timpul perioadei în discuţie, deşi aceasta ar putea fi scurtă, practica de stat, incluzând-o pe aceea a statelor ale căror interese sunt în special afectate, ar fi trebuit să fie atât extensivă cât şi virtual uniformă, în sensul prevederii invocate; - şi ar fi trebuit, în plus, să apară în aşa fel încât să arate o recunoaştere generală a faptului că o normă a legii de obligaţie juridică este implicataă”. De asemenea, E. Menzel & K. Ipsen, Volkerreicht, editia a 2-a, Munchen, 1979, p. 709 şi urm.; D. W. Greig, Dreptul internaţional, ediţia a 2-a, 1976, p. 19 şi urm.; I. Brownli, Principiile dreptului public internaţional, ediţia a 3-a. Oxford, 1979, p. 6,9.

[20] a se vedea şi Dumitru Mazilu - Integrarea Europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 81. Acest autor arată că deşi aceste reguli nu întrunesc condiţia obiectivă clasică (să fi cunoscut o practică îndelungată), totuşi, cutuma se conturează, treptat, iar unele practici comunitare ar putea fi luate în considerare ca un posibil izvor de drept în perspectiva extinderii ordinii juridice comunitare şi ,,conturării unor reguli ale obiceiului juridic”. Se recunoaşte însă faptul că, în prezent, regulile obiceiului au devenit subiect de discuţie în cadrul unor instituţii comunitare.

[21] Arrêt de la Cour du 23 février 1988. Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d'lrlande du Nord contre Conseil des Communautés européennes. Normes minimales relatives à la protection des poules pondeuses en batterie. Affaire 131/86. Recueil de jurisprudence 1988 page 00905

[22] Arrêt de la Cour du 12 novembre 1996. Royaume-Uni de Grande-Bretagne et d'lrlande du Nord contre Conseil de l'Union européenne. Directive 93/104/CE du Conseil concernant certains aspects de I'aménagement du temps de travail - Recours en annulation. Affaire C-84/94. Rocueil de jurisprudence 1996 page I-05755

[23] J. Schwarze – European Administrative Law, op. Cit.