Dreptul de autor, ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor ştiinţifice, literare şi artistice. În prezent, în România, această problemă este reglementată, în principal, prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creaţie intelectuală: din operele ştiinţifice (ex: studii, comunicări, prelegeri), literare ( ex: romane. poezii, dramaturgie, critică literară). În privinţa creării şi utilizării lor, legiuitorul emite norme juridice ce determină apariţia de drepturi subiective şi de obligaţii juridice. Asemenea drepturi subiective nu se nasc decât in privinţa acelor opere care îndeplinesc în mod cumulativ anumite condiţii caracteristice, trăsături esenţiale. În măsura in care acestea sunt îndeplinite, autorul acelei opere devine titular al dreptului de autor şi uneori şi al altor drepturi în mod automat.
Articolul 1 al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, modificată, prevede că dreptul de autor este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. Drepturile morale prevăzute de lege: dreptul de divulgare a operei, dreptul la paternitate, dreptul la nume, dreptul la respectul integrităţii operei şi dreptul la retractare.[1]
Dreptul de divulgare
Întâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoştinţa publicului.
Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai persoana autorului putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi aşteptărilor" sale, dacă-l reprezintă ca personalitate, care sunt limitele şi modalităţile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului discreţionar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a autorizat reprezentarea nu este obligat să accepte şi editarea operei, regula discreţionarităţii purtând şi asupra modalităţii în care opera va fi adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al acestui drept este întărit şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al autorului în mod necondiţionat.
Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide aducerea în orice mod la cunoştinţa publică a operei sale, când consideră că opera a atins nivelul unei anumite maturităţi, în sensul că poartă amprenta originalităţii. Dar dreptul de divulgare conţine şi un aspect negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei opere.[2] Exercitarea aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieşire în lume" a autorului, de apariţie la nivelul realităţii sociale, de transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o realitate de drept. Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă covârşitoare.
Dreptul la paternitate
Dreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o recunoaştere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului. Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă elementele de identitate specifice ale creaţiei.
La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine două categorii de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi a doua, categoria aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calităţi de către terţi.
În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când acest lucru este permis fără consimţământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitatea autorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.
Dreptul la nume
Consacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte componentă a dreptului la calitatea de autor.[3]
Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din raţiuni de logică juridică. Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor. Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire, în vreme ce exerciţiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin moştenire. În al doilea rând, dreptul la calitatea de autor aparţine întotdeauna persoanelor fizice creatoare ale operei, pe când dreptul la nume poate să aparţină şi persoanelor juridice sau fizice, altele decât autorul, din iniţiativa şi sub numele cărora a fost creată opera.
În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie o încălcare a dreptului la nume şi nu a dreptului la calitatea de autor. Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim, trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci şi protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.
Dreptul la respectul integrităţii operei
Vizeaza protejarea creatiei si posibilitatea juridica a autorului de a se opune oricarei modificari, "deformari sau mutilari", precum si oricarei atingeri aduse operei care prejudiciaza onoarea sau reputatia autorului. Continutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde doua laturi:
- dreptul autorului de a pretinde pur si simplu respectarea integritatii operei prin interzicerea, fara acordul sau, a oricaror suprimari, completari sau modificari, chiar daca acestea nu altereaza valoarea sau continutul operei si indiferent daca afecteaza sau nu imaginea autorului. Simplele corecturi nu constituie modificari ale operei, dar citatele din operele straine sunt licite cu conditia reproducerii fidele a textelor citate si cu încadrarea lor în contexte care sa nu le denatureze sensurile;
- dreptul autorului de a se opune oricarei atingeri de natura a prejudicia onoarea si reputatia autorului.
Dreptul la retractare
Dreptul de a retracta opera consta în posibilitatea recunoscuta de lege autorului de a-si retrage opera publicata. Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgarii, autorul nefiind tinut de îndeplinirea anumitor motive care determina decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv si nu este supus cenzurii instantei de judecata. Legea recunoaste însa si tertilor care exploateaza o opera, prejudiciati prin exercitarea retractarii, dreptul de a fi despagubiti.[4]
BIBLIOGRAFIE
LEGI SI ACTE NORMATIVE
1. Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
MANUALE SI MONOGRAFII
- Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001
- Florea Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale ale dreptului de autor, Bucureşti: Romania de mine, 2006.
- Yolanda Eminescu, Op. Cit., p.155
[1] Legea nr.8/1996, privind drepturile de autor si drepturile conexe.
[2] Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001
[3] A se vedea in acest sens Yolanda Eminescu, Op. Cit., p.155
[4] Florea Bujorel, Dreptul proprietăţii intelectuale ale dreptului de autor, Bucureşti: Romania de mine, 2006.