“Nu este cu putinţă ca cel care a călcat, pe ascuns, convenţia reciprocă de a nu vătăma şi a nu fi vătămat să creadă că va rămâne nedescoperit, chiar dacă a scăpat de mii de ori până în prezent, căci, până la sfârşitul vieţii, el nu-i sigur că nu va fi descoperit.” – EPICUR, filozof grec
Vânzarea este o acţiune cotidiană. Fiecare dintre noi putem juca atât rolul cumpărătorului, cât şi cel al vânzătorului, în funcţie de necesităţile pe care le avem.
Ulterior încheierii unui contract de vânzare, relaţia vânzător-cumpărător continuă să existe chiar şi după ce vânzarea s-a încheiat, bunul fiind predat şi preţul plătit. Chiar dacă bunul a fost predat, vânzătorul are obligaţia de a-l garanta pe cumpărător că bunul vândut de el nu este de o calitate inferioară celei prezentate înainte de încheierea contractului. Însuşi legiuitorul stabileşte acest lucru, instituind în noul Cod civil că odată cu încheierea vânzării, în sarcina vânzătorului se naşte o obligaţie de garanţie.
Asupra căror aspecte concrete poartă însă această garanţie? Obligaţia de garanţie a vânzătorului îmbracă, potrivit noului Cod civi, trei forme: garanţia contra evicţiunii, garanţia contra viciilor ascunse şi garanţia pentru bună funcţionare.
Prin evicţiune se înţelege deposedarea de un lucru obţinut legal ca urmare a pronunţării unei sentinţe sau a exercitării de către altcineva a dreptului său în privinţa aceluiaşi lucru.
Conform art. 1695 NCC, în materia vânzării, garanţia contra evicţiunii este menită sa-i asigure cumpărătorului stăpânirea liniştită a bunului. Altfel spus, vânzătorul trebuie să vegheze asupra stăpânirii nestingerite a bunului pe care l-a vândut şi să împiedice orice acţiune prin care altcineva încearcă deposedarea cumpărătorului. Această prevedere legală este instituită, deci, în favoarea cumpărătorului.
Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii, care l-ar împiedica total sau parţial pe acesta din urmă să-şi stăpânească bunul. Prin urmare, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului vândut, vânzătorul trebuie să garanteze şi stăpânirea nestingherită a lucrului.
Chiar dacă vânzătorul nu l-ar asigura expres pe cumpărător de acest lucru, el este oricum obligat de lege să adopte o astfel de conduită.
Art. 1695 alin. 2 NCC stabileşte că: “garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost aduse la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată.”
De exemplu: X., terţ faţă de contractul de vânzare încheiat între R. (vânzător) şi P. (cumpărător), susţine că bunul vândut de R. lui P. îi aparţine lui. Dacă pretenţiile lui X. sunt întemeiate pe un drept născut anterior vânzării iar R. nu i-a adus la cunoştinţă lui P. despre acest drept, R. nu poate să se sustragă de la a da socoteală şi să spună că nu mai are nici un fel de obligaţie.
Aşa cum am mai specificat, evicţiunea poate fi totală sau parţială.
În cazul în care evicţiunea este totală, vânzătorul are obligaţia să restituie preţul în întregime şi să înapoieze cumpărătorului valoarea fructelor pe care acesta a fost obligat să le restituie terţului evingător. De asemenea, cumpărătorul are dreptul să ceară restituirea cheltuielilor de judecată şi daune-interese.
Totodată, conform art. 1702 alin. 2 NCC, vânzătorul este obligat să ramburseze cumpărătorului sau să facă să i se ramburseze de către acela care evinge toate cheltuielile necesare şi utile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut.
De exemplu: R. i-a vândut lui P. un imobil compus din 4 camere. În scurt timp P. (cumpărătorul) a efectuat un împrumut bancar şi pentru a achita rata lunară a încheiat un contrat de închiriere cu privire la o cameră din imobil. La momentul încheierii contractului de vânzare dintre R. şi P., vânzătorul R. nu l-a înştiinţat pe P. despre un drept de uzufruct pe care îl avea X asupra imobilului. După 7 luni, P. este evins de X. fiind nevoit să restituie şi chiria pe care a primit-o în tot acest timp de la chiriaşul său. În acest caz, având de partea sa dreptul de a fi garantat contra evicţiunii de către vânzătorul imobilului, P. are dreptul să ceară de la vânzător: preţul casei în întregime, valoarea chiriei pe cele 7 luni, cheltuieli de judecată, daune-interese, cheltuielile încheierii şi executării contractului efectuate de el în calitate de cumpărător şi pierderile suferite şi câştigurile nerealizate din cauza evicţiunii.
În temeiul art. 1700 NCC, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de o parte a bunului suficient de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. Cumpărătorul are însă posibilitatea de a cere şi menţinerea vânzării, cu primirea de despăgubiri.
De exemplu: R. cumpără un teren de la P., pe care îl împarte în aşa fel încât să poată cultiva trei tipuri de legume, cultivarea legumelor fiind chiar scopul cumpărării terenului. El este evins de o parte din teren de terţul F. rămânându-i loc doar pentru cultivarea unui singur tip de legume. Dacă R. ar fi cunoscut evicţiunea el nu ar mai fi cumpărat terenul. Prin urmare, având de partea sa dreptul de a fi garantat contra evicţiunii de către vânzătorul imobilului, el poate cere rezoluţiunea vânzării. Dimpotrivă, dacă R. este evins doar de o treime din teren şi consideră că acest lucru nu îl împiedică să-şi desfăşoare activitatea, el poate cere menţinerea vânzării, cu acordarea de despăgubiri.
Din punct de vedere procesual, atunci când cumpărătorul este chemat în judecată de către un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului cumpărat, el trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător (chemarea în garanţie). Dacă nu face acest lucru, fiind condamnat printr-o hotărâre cu putere de lucru judecat, el poate pierde dreptul de a fi garantat contra evicţiunii, dacă vânzătorul dovedeşte că existau suficiente motive pentru a se respinge cererea de chemare în judecată. Sarcina probei revine vânzătorului, care poate invoca uzucapiunea, posesia de bună-credinţă etc.
Cu alte cuvinte, cumpărătorul trebuie să ceară ajutorul vânzătorului, să îi permită să-l garanteze şi să “lupte” împreună împotriva pretenţiilor terţului. În caz contrar, el poate pierde dreptul de a fi garantat contra evicţiunii.
Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării, întrucât cel care este obligat să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă.
Chiar dacă părţile au convenit ca vânzătorul să nu datoreze nici un fel garanţie, el răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din alte cauze pe care, cunocându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.
Pe lângă garantarea contra evicţiunii, vânzătorul are obligaţia de a garanta cumpărătorul că bunul vândut nu are vicii ascunse. El va răspunde pentru viciile lucrului vândut dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: viciul să fie ascuns, viciul să existe la data predării bunului şi viciul să prezinte o anumită gravitate.
Cât de ascuns trebuie să fie viciul? Art. 1707 alin. 2 NCC arată că, “este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistenţă de specialitate, de către un cumpărător prudent şi diligent”. Prin urmare, în practica judecătorească, posibilitatea cumpărătorului de a lua la cunoştinţă despre viciul lucrului se apreciază in abstracto, avându-se în vedere un cumpărător prudent şi diligent.
Cumpărătorul are obligaţia de a verifica bunul înainte de a-l cumpăra. Pentru a se prevala de aceste dispoziţii el trebuie să demonstreze că viciul era ascuns astfel încât el nu ar fi putut ieşi la iveală în urma unei cercetări atente. Cumpărătorul nu poate invoca faptul că bunul are vicii ascunse, în cazul în care vânzătorul sau un expert i-a atras atenţia asupra viciilor ascunse ale lucrului, informându-l.
În jurisprudenţa franceză există o prezumţie de cunoaştere a viciilor de către cumpărătorul profesionist (l’acheteur professionnel). Condiţia acestuia este mai severă decât cea a cumpărătorului ocazional, cel puţin dacă are aceeaşi specalizare ca şi vânzătorul: el este considerat a cunoaşte viciile lucrului pe care îl cumpără.
Cât de grav trebuie să fie viciul ascuns? Potrivit art. 1707 alin. 1 NCC, “vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.”
Viciile ascunse ale lucrului nu se confundă cu nerespectarea calităţii lucrului. În cazul viciilor ascunse, cumpărătorul primeşte lucrul pe care l-a dorit, dar el este afectat de anumite vicii, pe când în cazul nerespectării calităţii, vânzătorul predă alt obiect.
De exemplu: P. cumpără de la R. 50 de scânduri din lemn de fag, urmând ca predarea lor să aibă loc la o dată ulterioară. La data primirii lor, însă, cumpărătorul în loc să primească scânduri din lemn de fag primeşte scânduri din stejar. În acest caz, vânzătorul va răspunde, dar nu pentru viciile ascunse ale lucrului, ci pentru nerespectarea obligaţiei de predare.
Poate fi înlăturată garanţia contra viciilor bunului vândut? Art. 1708 NCC arată că: “dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut. Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.”
Dacă toate condiţiile sunt îndeplinite, cumpărătorul poate să aleagă între două acţiuni: acţiunea redhibitorie - prin care să solicite rezoluţiunea contractului şi ca efect al rezoluţiunii repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului; acţiunea estimatorie - prin care să solicite o reducere a preţului, proporţională cu paguba produsă prin apariţia viciului.
Pe lângă aceste două acţiuni, potrivit art. 1710 NCC, cumpărătorul mai poate să obţină, după caz: înlăturarea viciilor de către vânzător pe cheltuiala lui sau înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii.
În acelaşi timp, instanţa, la cererea vânzătorului, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat precum şi de alte împrejurări poate să dispună o altă măsură decât cea solicitată de cumpărător.
O prevedere de o importanţă sporită o constituie cea de la art. 1709 NCC, potrivit căreia: “cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a cere rezoluţiunea vânzării.” În practică, în legătură cu această chestiune, s-ar putea ivi următoarea întrebare: ce a vrut să spună legiuitorul prin termen rezonabil? În termini uzuali, răspunul ar putea fi: „cu cât mai repede cu atât mai bine”.
În cazul în care cumpărătorul este profesionist iar bunul vândut este mobil corporal, termenul pentru denunţarea viciilor este de doua zile lucrătoare. În situaţia în care viciul apare în mod gradual, termenul pentru denunţarea viciilor începe să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului.
Luând în considerare condiţiile actuale, noul Cod civil a introdus în art. 1716-1718, cu titlu de noutate: garanţia pentru buna funcţionare.
Potrivit art. 1716 alin.1, “în afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa. Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut […].” Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, după împrejurări, el este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie preţul primit în schimbul înapoierii bunului.
Noul legiuitor a extins obligaţia de garanţie a vânzătorului în privinţa tuturor defectelor lucrului vândut, inclusiv cu privire la funcţionarea defectuoasă, starea precară, imposibilitatea folosirii lucrului potrivit destinaţiei.
Singura condiţie legală este ca viciul să împiedice utilizarea lucrului, neavând relevanţă dacă defectul este important sau secundar, ori lucrul este uşor de reparat.
De exemplu: la cumpărarea unui aparat electrocanic, vânzătorul oferă garanţia funcţionării pentru o perioadă de 3 ani şi se obligă prin contract să-l repare în maxim 15 zile dacă apar defecţiuni neimputabile cumpărătorului. În cazul în care după 2 ani aparatul se strică şi cumpărătorul revine pentru a-i fi reparat obiectul, vânzătorul trebuie să-l repare pe cheltuiala sa şi să-l restituie cumpărătorului. Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte termenul de 15 zile stipulat în contract, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut.
Aşa cum am arătat şi în exemplul de mai sus, garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul. Deci, dacă defecţiunea este consecinţa întrebuinţării necorespunzătoare, garanţia nu va opera.
Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea înainte de împlinirea termenului de garanţie, aşa cum arată art. 1718 NCC.
De exemplu: păstrând ipoteza din speţa de mai sus, dacă cumpărătorul solicită repararea bunului după 3 ani şi 4 luni, deşi defecţiunea s-a produs în urmă cu 1 an, el va fi decăzut din dreptul său.
Concluzionând, vânzătorul are obligaţia de a garanta pe cumpărător că bunul vândut nu este de o calitate inferioară celei prezentate înainte de încheierea contractului, în caz contrar cumpărătorul putându-se adresa instanţei, pentru dispunerea unei măsuri potrivite. Iar judecătorul, odată sesizat, trebuie să depună toată diligenţa pentru repararea pagubei întrucât “este de datoria unui judecător să aibă grijă ca să nu existe nici un rău fără remediu” (George Bernard Shaw, 1856-1950).
BIBLIOGRAFIE
Lucrări consultate:
- Baias Fl. A., E Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012
- Belu Magdo Mona-Lissa, Contractul de vânzare în Noul Cod civil, Hamangiu, Bucureşti, 2014
- Cărpenaru S. R., Tratat de drept comercial român. ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011
- Malaurie Ph., L. Aynés, P.Y. Gautier, Drept civil : Contractele speciale, Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009
- Mangu Codruţa Elena, Riscul în principalele contracte civile potrivit noului Cod civil. Contractul de vânzare-cumparare; contractul de locaţiune; contractul de arendare; contractul de antrepriză, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013
- Moţiu Florin, Contractele speciale, Ediţia a V-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014
- Stănciulescu Liviu, Curs de drept civil. Contracte, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014
- Turcu Ion, Vânzarea în Noul Cod civil, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012
- Uliescu Marilena, Noul Cod civil. Studii şi comentarii, Volumul III, Partea a II-a. Cartea a V-a (art. 1650-2499). Contracte speciale. Garanţii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015
Alte surse:
- Prelegerea Prof. univ. dr. Boroi Gabriel, pe tema Contractele civile speciale, susţinută în data de 15.09.2011 în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, disponibilă pe inm-lex.ro/NCC/