CAPITOLUL I.
NOŢIUNEA, CARACTERELE JURIDICE, CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI DELIMITAREA CONTRACTULUI DE ÎNTREŢINERE DE ALTE CONTRACTE ÎNRUDITE.
1.1 Noţiunea contractului de întreţinere.
„Vânzare cu clauză de întreţinere” aşa cum mai este numit contractul de întreţinere este o convenţie prin care o persoană, numită întreţinut, transmite unul sau mai multe bunuri individualizate ori o sumă de bani (capital) - sau şi bunuri şi bani - unei alte persoane, numită întreţinător, care se obligă în schimb să presteze întreţinere în natură (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, îngrijiri medicale etc.) fie contractantului său, fie unei alte persoane ,, numită beneficiar al întreţinerii, pe o perioadă determinată sau, de regulă, pe tot restul vieţii, iar după moarte să o înmormânteze.
Contractul de întreţinere îşi găseşte reglementarea în principiile dreptului civil, nu şi în Codul civil. El se încheie însă în practică între persoane fizice, fiind recunoscut atât de literatura de specialitate, cât şi de jurisprudenţă. Acest tip de contract reprezintă o construcţie juridică de necesitate practică obiectivă, ale cărei structură şi fixare au fost realizate de practica judiciară şi literatura juridică de specialitate.
Deşi contractul de întreţinere face parte din categoria contractelor aşa-zis nenumite , configuraţia sa îşi găseşte pe deplin fundamentul în cadrul de reglementare generală şi principală a prevederilor Codului civil. Astfel, potrivit art. 942 din Codul civil, "contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un raport juridic".
În această definiţie legală a contractului, în general, îşi află temeiul principal şi specia contractului de întreţinere. Prin urmare, părţile, acţionând în virtutea principiului libertăţii contractuale, sunt libere să încheie orice fel de contracte, să le stabilească nestingherit conţinutul, să modifice ori să stingă obligaţiile stabilite prin contract, fără a contraveni normelor juridice imperative. Cu alte cuvinte, prin voinţa lor, părţile pot crea "legea lor", cea care le va guverna raporturile juridice în care intră.
De vreme ce legea nu reglementează contractul de întreţinere, a revenit literaturii juridice şi practicii judiciare sarcina de a defini conţinutul noţiunii de întreţinere,
De regulă, în contractul de întreţinere părţile prevăd elemente ale obligaţiei de întreţinere, strict necesare, esenţiale şi primordiale, referitoare la: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, asistenţă medicală, cheltuieli de înmormântare etc., iar uneori recurg şi la formula generală "toate cele necesare traiului".
Întreţinerea poate fi stipulată, în egală măsură, în favoarea întreţinutului sau în favoarea unei terţe persoane.
1.2 Caracterele juridice ale contractului de întreţinere.
Astfel cum rezultă din definiţie, contractul de întreţinere este un contract nenumit drept pentru care pentru analiza lui şi pentru încheierea valabilă se va ţine cont de regulile din materia convenţiilor.
Contractul de întreţinere - contractus vitalitius - este :
- Contract consensual - pentru încheierea sa valabilă fiind suficient acordul de voinţă al părţilor . Bineînţeles, nimic nu se opune ca ele să hotărască încheierea contractului în formă autentică, notarială, caz în care poate asista un reprezentant al autorităţii tutelare, dacă creditorul întreţinerii este o persoană vârstnică, în înţelesul 1 alin. (4) din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată. Dacă obiectul înstrăinării îl reprezintă (şi) un teren, atunci forma autentică este necesară pentru însăşi validitatea contractului, potrivit cerinţelor Titlului X al Legii nr. 247/2005.
- Contract sinalagmatic – de faptul că obligaţiile părţilor sunt reciproce, conexe şi corelative cu drepturile celeilalte părţi.
- Contract cu titlu oneros - numai prin natura sa, părţile urmărind, ca regulă, un interes patrimonial. Prin excepţie, contractul de întreţinere poate fi şi cu titlu gratuit, fiind constituit prin donaţie sau testament, caz în care trebuie respectate condiţiile speciale de validitate ale acestor liberalităţi. Refuzul de a primi întreţinerea cuvenită , fără motiv temeinic , se sancţionează cu imposibilitatea obţinerii rezilierii contractului.
- Contract aleatoriu – aflat sub tutela elementului viitor, aleatoriu – valoarea prestaţiei debitorului putând să depăşească valoarea bunului primit datorită unor elemente ca : inflaţia , cursul valutar , costurile vieţii în general.
- Contract intuitu personae - fiind încheiat în consideraţia atât a persoanei întreţinătorului, cât şi a întreţinutului. Datorită acestui caracter, obligaţia de a face, care incumbă întreţinătorului, nu poate fi transmisă, la moartea acestuia, moştenitorilor săi.
- Contract cu executare succesivă - obligaţia debitorului urmând a fi executată pe toată durata vieţii creditorului , iar în caz de executare culpabilă întreţinătorul poate cere atât rezilierea contractului, cât şi rezoluţiunea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 1020 C. civ.
1.3 Condiţii de validitate ale contractului de întreţinere.
Condiţiile esenţiale de validitate sunt cele prevăzute de art. 948 C. Civ şi anume cele referitoare la capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.
Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neviciat , să arate cu adevărat ceea ce părţile au intenţionat să contracteze , pentru a se evita conflicte ulterioare .O necesitatea apare aici şi protejarea intereselor persoanelor vârstnice prin asistarea de către autoritatea tutelară la încheierea contractului potrivit regulilor legii 17/2000.
Capacitatea pe care părţile contractante trebuie să o aibă este capacitatea deplină de exerciţiu, deoarece contractul de întreţinere reprezintă un act de dispoziţie. Aşadar, este calificată o obligaţie de a da, nu numai obligaţia întreţinutului de a transmite proprietatea asupra bunului înstrăinat, ci şi obligaţia întreţinătorului de a asigura întreţinerea.
Obiectul contractului sinalagmatic este dublu: pe de o parte, obiectul prestaţiei creditorului întreţinerii (înstrăinătorul), care poate fi un bun mobil sau imobil care este în circuitul civil şi îi aparţine, ori o sumă de bani; pe de altă parte, prestaţia de întreţinere la care debitorul se obligă. Cauza încheierii contractului de întreţinere trebuie să îndeplinească şi ea cerinţa de a fi reală şi licită, în sensul art. 966-968 C. civ.
1.4 Delimitarea contractului de întreţinere de alte contracte înrudite.
1.4.1 Contractul de întreţinere şi contractul de rentă viageră.
Cele două contracte se aseamănă prin faptul că ambele se încheie, de regulă, pe toată durata vieţii creditorului, ambele sunt oneroase, aleatorii, bilaterale, consensuale (cu excepţia transmiterii terenurilor), cu executare succesivă pentru una dintre părţi şi instantanee pentru cealaltă.
Pe lângă aceste asemănări, între cele două contracte există şi importante deosebiri.
Astfel:
contractul de rentă viageră este un contract numit, fiind expres reglementat de Codul civil (art. 1639‑1651), în timp ce contractul de întreţinere este nenumit, părţile stabilind prin voinţa lor conţinutul actului juridic, în care se regăsesc elemente specifice altor contracte reglementate în Codul civil, precum şi elemente noi;
în contractul de rentă viageră, obligaţia debitorului este o obligaţie de a da, pe când în contractul de întreţinere, obligaţia debitorului este de a face;
în cazul contractului de rentă viageră există posibilitatea transmiterii rentei viagere către o altă persoană, pe când obligaţia de întreţinere este, în principiu, personală şi netransmisibilă;
contractul de rentă viageră trebuie încheiat pe durata vieţii unei persoane (acest element fiind de esenţa convenţiei), pe când contractul de întreţinere poate fi încheiat şi pe o perioadă determinată, fără ca această împrejurare să-i modifice natura juridică.
1.4.2 Contractul de întreţinere şi contractul de vânzare-cumpărare.
Contractul de întreţinere prezintă unele asemănări, dar şi deosebiri, faţă de contractul de vânzare-cumpărare – numit, deseori în practică, în mod greşit, contract de vânzare‑cumpărare cu clauză de întreţinere.
Asemănarea existentă între cele două contracte se referă la caracterul translativ al dreptului de proprietate şi, în mod corelativ, la obligaţia de plată în sens juridic. Statuarea exactă a naturii juridice a celor două contracte este mai dificilă în ipoteza în care bunul se înstrăinează în schimbul unei sume de bani şi a întreţinerii.
Calificarea corectă a contractului încheiat între părţi este deosebit de importantă, întrucât cele două contracte produc efecte diferite.
Astfel:
În situaţia neexecutării obligaţiei de întreţinere, debitorul acesteia este de drept în întârziere, pe când în cazul contractului de vânzare‑cumpărare, debitorul trebuie să fie pus în întârziere;
în cazul contractului de întreţinere, clauzele neclare se interpretează în favoarea debitorului, în vreme ce, în cazul contractului de vânzare‑cumpărare toate clauzele îndoielnice se interpretează în contra vânzătorului;
În ce priveşte cheltuielile contractuale, în cazul contractului de întreţinere, ele sunt suportate de ambele părţi, pe când în cazul contractului de vânzare‑cumpărare, în lipsă de stipulaţie contrară, ele sunt suportate de către cumpărător.
În caz de încetare a contractului prin rezoluţiune, în materia contractului de vânzare-cumpărare, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, restituindu-şi prestaţiile primite, pe când în cazul contractului de întreţinere, rezoluţiunea va produce efecte retroactive numai pentru una din părţi (doar întreţinătorul va restitui ceea ce a primit).
Pentru corecta determinare a naturii contractului ca fiind de vânzare ‑ cumpărare sau de întreţinere, este necesar a se stabili intenţia părţilor care rezultă din conţinutul actului, precum şi din împrejurări de fapt.
În acest sens, va trebui să se stabilească care este scopul principal urmărit de părţile contractante la încheierea actului. Astfel, atunci când se încheie un contract prin care o parte se obligă ca, în schimbul bunului sau sumei de bani primite, să presteze întreţinere şi, în acelaşi timp, să plătească şi o sumă de bani cu titlu de preţ, având în vedere că proporţia între preţul în bani şi cel în natură nu poate fi calculată, întrucât valoarea întreţinerii este aleatorie şi nu poate fi cuantificată, urmează ca prestaţia în bani să fie raportată la valoarea bunului. Prin urmare, contractul va fi de întreţinere, dacă prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat, în caz contrar aflându-ne în prezenţa unui contract de vânzare‑cumpărare.
1.4.3 Contractul de întreţinere şi donaţia cu sarcini.
Riscul confundării celor două contracte există în ipoteza în care contractul de donaţie este afectat de sarcina de întreţinere, în favoarea donatorului sau a altei persoane. Determinarea naturii juridice a contractului încheiat de părţi se realizează în funcţie de scopul urmărit de acestea şi de echivalenţa avantajelor pe care ele le-au avut în vedere la încheierea contractului.
Astfel, dacă donatorul a fost animat, la încheierea contractului, de intenţia de a gratifica (animus donandi), suntem în prezenţa contractului de donaţie. Dimpotrivă însă, dacă creditorul a urmărit, în principal, să-şi asigure întreţinerea viageră, suntem în prezenţa contractului de întreţinere.
CAPITOLUL II.
EFECTELE ŞI REZOLUŢIUNEA CONTRACTULUI DE ÎNTREŢINERE.
2.1 Obligaţiile părţilor contractante.
2.1.1 Obligaţiile întreţinutului.
Dacă obiectul contractului îl formează un bun, întreţinutul are aceleaşi obligaţii ca şi vânzătorul şi anume: transferarea proprietăţii bunului la întreţinător, de a preda bunul, de a garanta pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului.
Dacă întreţinutul nu-şi execută obligaţia de predare a bunului, deşi întreţinătorul a început să presteze întreţinere, acesta din urmă este îndreptăţit să ceară instanţei de judecată, fie executarea obligaţiei asumate, fie rezolutiunea contractului. Ca efect al rezoluţiunii, întreţinătorul va obţine o despăgubire şi nu restituirea prestaţiei sale.
Creanţa de întreţinere, prezentând caracter personal, nu poate forma obiectul unei cesiuni, precum creanţa de rentă.
2.1.2 Obligaţiile întreţinătorului.
Întreţinătorul are obligaţia de a asigura prestarea întreţinerii, care, aşa cum s-a precizat mai sus, este în esenţă, o obligaţie de a face ce se execută zi cu zi.
Conţinutul specific al obligaţiei de întreţinere, datorită caracterului său alimentar, face ca executarea ei zi cu zi să fie esenţială în sensul art.1079 pct.3 Cod civil. Aşa fiind debitorul este de drept în întârziere, ceea ce permite creditorului solicitarea rezoluţiunii în caz de neexecutare, fără ca instanţa de judecată să poată acorda debitorului , un termen de graţie pentru plată.
Cât priveşte locul executării întreţinerii se impune a fi precizat faptul că părţile de comun acord pot stabili locul în care va fi prestată întreţinerea.
In situaţia locuinţelor separate, prin derogare de la regula executării obligaţiei la domiciliul debitorului, ea urmează să se execute la domiciliul creditorului întreţinerii (plata este portabilă).
Obligaţia de întreţinere prezintă caracter succesiv şi permanent, astfel încât întreţinătorul trebuie să asigure întreţinutului un trai normal, asemănător celui dus de întreţinut anterior încheierii contractului sau un trai ale cărui standarde au fost stabilite de părţi prin clauzele contractului.
În principiu, obligaţia de întreţinere trebuie executată în natură, aceasta neputând fi transformată într-o sumă de bani, plătită periodic. Această transformare este permisă, potrivit literaturii de specialitate şi practicii judecătoreşti, numai în următoarele două ipoteze:
executarea în natură a obligaţiei de întreţinere nu mai este posibilă, datorită culpei întreţinătorului, iar întreţinutul solicită în mod expres executarea contractului prin echivalent; suma periodică datorată de între-ţinător poate fi modificată de instanţă, dacă nu acoperă nevoile întreţinutului;
părţile admit transformarea obligaţiei de întreţinere în bani.
2.2 Rezoluţiunea contractului de întreţinere.
În condiţiile dreptului comun, ale art. 1020 şi art. 1021C.civ., pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către oricare dintre părţile contractante ase poate invoca desfiinţarea contractului de întreţinere , sancţiunea rezoluţiunii nefiindu-i proprie ca şi în cazul rentei viagere.
Aşadar, potrivit regulilor generale din materia dreptului comun, în caz de neeexecutare culpabilă a obligaţiei de întreţinere, întreţinutul poate cere, fie executarea contractului, fie rezolutiunea acestuia. în caz de neeexecutare fortuită a obligaţiei de întreţinere, riscul este suportat de debitorul acesteia (res perit debitori).
In practică s-a pus şi problema, dacă acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere poate sau nu să fie intentată de moştenitorii creditorului întreţinerii.
S-a apreciat, sub acest aspect, faptul că deşi dreptul de întreţinere este un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin succesiune, acţiunea în rezoluţiunea contractului având un caracter patrimonial, poate fi exercitată de moştenitori.
Rezoluţiunea are, în principiu, ca efect, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii convenţiei, deci restabilirea reciprocă a prestaţiilor, însă în cazul contractul de întreţinere ea are anumite particularităţi.
Astfel, din punctul de vedere al întreţinutului, reglementarea atrage întotdeauna restituirea bunului înstrăinat de el, în schimbul întreţinerii, chiar şi în situaţia în care aceasta (rezoluţiunea) s-a pronunţat din culpa întreţinutului.
Cât priveşte restituirea întreţinerii prestate de întreţinător, soluţia va fi diferită, după cum rezoluţiunea îi este sau nu imputabilă acestuia.
Astfel, în cazul în care rezoluţiunea se pronunţă din culpa debitorului întreţinerii jurisprudenţa s-a pronunţat în mod constant în sensul că acesta nu are dreptul să primească echivalentul întreţinerii prestate de el până în acel moment.
O soluţie contrară ar permite debitorului de rea-credinţă să înlăture în ceea ce-l priveşte efectele aleatorii ale contractului prin încetarea plăţii întreţinerii atunci când valoarea acesteia ar ajunge la valoarea lucrului înstrăinat.
Dacă însă debitorul a achitat şi un preţ în schimbul bunului, acesta trebuie să-i fie restituit, neintrând în conţinutul prestaţiilor cu caracter aleatoriu.