Din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se observă că termenul de decădere, de 15 zile, în care poate fi formulată plângerea contravenţională începe să curgă de la două momente alternative prevăzute de text şi anume, momentul înmânării, respectiv, momentul comunicării procesului verbal de constatare a contravenţiei şi aplicare a sancţiunii.
Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale prezentate în partea introductivă, se observă că, în procedura contravenţională, legiuitorul a înţeles să pună în relaţie producerea unor efecte juridice, printre care şi determinarea dies a quo, pentru formularea plângerii contravenţionale, de cunoaşterea, de către persoana sancţionată, a măsurilor aplicate.
Această cunoaştere, astfel cum vom arăta în cele ce urmează, poate fi efectivă ori prezumată.
Cunoaşterea actului va fi efectivă atunci când se comunicarea se realizează prin înmânare persoanei fizice sancţionate, reprezentantului său legal sau celui împuternicit cu primirea corespondenţei, în cazul contravenientului, persoană juridică.
Înmânarea actului, sub luare de semnătură constituie, în filozofia Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001, modalitatea tehnică principală, de aducere la cunoştinţa contravenientului a faptei şi sancţiunii aplicate care asigură la cel mai ridicat standard exigenţele de cunoaştere a conţinutului actului.
Însă, atunci când cunoaşterea actului şi informarea persoanei sancţionate contravenţional asupra faptei şi sancţiunii aplicate nu pot fi realizate prin înmânare, întrucât aceasta, deşi prezentă la constatarea faptei şi aplicarea sancţiunii, refuză să primească o copie a procesului – verbal sau a înştiinţării de plată ori pentru că nu este prezentă la constatare sau atunci când sancţiunea a fost aplicată în condiţiile art. 21 alin. (2) din ordonanţă, modalitatea prin care i se aduce la cunoştinţă conţinutul procesului verbal de constatare şi sancţionare contravenţională este reprezentată de comunicarea actului.
Procedura de comunicare se realizează, potrivit dispoziţiilor art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prin poştă, cu aviz de primire sau prin afişare, la domiciliul sau sediul contravenientului.
Deşi redactarea textului care utilizează conjuncţia disjunctivă „sau” lasă să se înţeleagă faptul că cele două modalităţi de comunicare ar fi alternative, fără a exista o ordine de preferinţă între ele, totuşi, din interpretarea sistematică a legii, raportat şi la natura, importanţa drepturilor ocrotite, pentru a căror garantare este instituită măsura comunicării, apreciem că procedura de comunicare a procesului verbal şi a înştiinţării de plată, prin poştă, cu aviz de primire primează şi este necesar a fi îndeplinită, prealabil comunicării prin afişare.
Această din urmă modalitate de comunicare funcţionează doar subsidiar, atunci când procedura de comunicare prin poştă nu a fost eficientă.
Bunăoară, prin aplicarea dispoziţiilor art. 165 pct. 2 din Noul Cod de procedură civilă, cu care Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 se completează, potrivit art. 47, în cazul comunicării actului prin poştă, procedura se socoteşte îndeplinită la data semnării de către parte a confirmării de primire ori a consemnării, potrivit art. 163, de către funcţionarul poştal, a refuzului acesteia de a primi corespondenţa.
În cazul refuzului expres de primire a corespondenţei, se observă că legea procesual civilă, aplicabilă şi în materie contravenţională, instituie o prezumţie absolută, de cunoaştere a actului, fundamentată pe atitudinea subiectivă a părţii, astfel exteriorizată şi pe necesitatea prevenirii şi sancţionării abuzului de drept.
În schimb, în cazul refuzului implicit de primire a corespondenţei constând într-o atitudine omisivă, de neprezentare a persoanei avizate la oficiul poştal, pentru ridicarea corespondenţei, dat fiind echivocul manifestării de voinţă, devine obligatorie îndeplinirea procedurii de comunicare prin afişarea actului.
Se observă că prima modalitate de comunicare a actului, prin poştă, cu aviz de primire conferă certitudine asupra cunoaşterii actului şi este de natură să asigure efectivitatea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional, sub aspectul garanţiilor dreptului, de a fi informată asupra faptelor imputate şi sancţiunilor aplicate.
În această interpretare şi aplicare a legii se conferă previzibilitate şi din perspectiva determinării momentului de la care începe să curgă termenul în care persoana sancţionată contravenţional poate formula plângere.
Astfel, este surmontat riscul instituirii pe cale pretoriană a unor momente echivalente comunicării, neprevăzute de lege, pentru acele situaţii în care, în mod justificat sau nu, persoana sancţionată contravenţional, deşi avizată asupra corespondenţei, omite (din motive ce ţin sau nu de voinţa sa) ori refuză tacit ridicarea acesteia de la oficiul poştal.
De altfel, simpla avizare nu echivalează cu aducerea la cunoştinţă, iar prezumţia legală, de luare la cunoştinţă despre conţinutul actului comunicat nu operează de la data înştiinţării, a avizării, ci de la data ridicării personal, de către destinatarul comunicării, a actului, de la oficiul poştal, iar în lumina Noului Cod de procedură civilă, şi de la data refuzului expres de primire a corespondenţei.
Or, îndeplinirea procedurii de comunicare nu poate fi lăsată la discreţia destinatarului comunicării care, astfel cum am arătat în precedent, ar avea interes în tergiversare, plasând un dubiu aspra atitudinii sale subiective şi asupra cauzelor care l-au împiedicat să ridice corespondenţa în termenul de păstrare la oficiul poştal.
În situaţia unor comportamente dilatorii, indiferent dacă ele sunt ori nu culpabile, autoritatea administrativă, prin agenţi desemnaţi, trebuie să procedeze în modalitatea de comunicare subsidiară, prin afişarea actului la domiciliul ori sediul persoanei sancţionate, încheind în acest sens un proces verbal, în prezenţa unui martor asistent.
În aceste condiţii, se asigură publicitatea şi opozabilitatea actului sancţionator faţă de persoana la care acesta se referă şi se creează premisele de acţiune ale unei prezumţii relative, de cunoaştere a conţinutului actului, prezumţie al cărei fundament este reprezentat de faptul material, al afişării, într-un loc accesibil persoanei la care actul se referă.
În acelaşi sens, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că raţiunea comunicării prin poştă cu aviz de primire constă în aducerea documentelor menţionate în cuprinsul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2011 la cunoştinţa persoanei care a săvârşit o contravenţie, astfel încât aceasta să poată formula plângere în termenul legal de decădere, fiind obligatoriu ca, în cadrul procedurii contravenţionale, să fie respectate garanţiile prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Doar din aceste perspective, îndeplinirea procedurii de comunicare prin afişarea actului, aflată într-un raport de subsidiaritate faţă de comunicarea prin poştă, cu aviz de primire, poate constitui o modalitate de comunicare a procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, aptă a satisface pe deplin cerinţele procedurale care să asigure exercitarea dreptului de acces la justiţie şi a dreptului la apărare, întrucât astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Convenţia nu apără drepturi teoretice, ci efective şi concrete.
Totodată, în această modalitate de interpretare şi aplicare a legii se asigură un just echilibru între interesele contrare din cadrul procedurii contravenţionale, într-o manieră care să nu transforme, pe de o parte, dreptul persoanei sancţionate contravenţional, de a i se comunica actul prin care s-a dispus această măsură într-un nudum jus, iar pe de altă parte, să nu greveze obligaţia autorităţii cu o sarcină imposibil de realizat, ce ar depinde în exclusivitate de voinţa persoanei sancţionate.