NOŢIUNEA, CARACTERELE JURIDICE, CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI DOVADA CONTRACTULUI DE MANDAT.

1.1 Preliminarii.

Supranumit de unii autori „contractul cu o mie de feţe” , mandatul  a apărut nu numai din necesitatea încheierii unor contracte între persoane care se găsesc la distanţă, dar chiar pentru a suplini inegalitatea de inteligenţă şi aptitudini dintre oameni  , căci uneori recurgem la serviciile altuia pentru a realiza ceea ce nu putem înfăptui singuri. Importanţa mandatului pentru viaţa cotidiană şi, în special, cea juridică nu mai trebuie pusă la îndoială.

Se remarcă atât existenţa mandatului clasic, reglementat de Codul civil, având la bază legături de rudenie sau prietenie, cât şi aplicaţii din ce în ce mai frecvente în ceea ce îi priveşte pe profesionişti: avocaţi, notari, agenţi imobiliari, agenţi de asigurări  etc.

Datorită intensificării relaţiilor transnaţionale, dispoziţii referitoare la mandat (denumit uneori şi contract de intermediere) găsim atât în convenţiile internaţionale  , cât şi în legea română de drept internaţional privat, Legea nr. 105/1992 (art. 93-100). Astfel, art. 93 din lege prevede că în raporturile dintre reprezentat şi mandatar se aplică legea statului în care intermediarul exercită împuternicirea. Pentru cazul mandatarilor profesionişti, legea aplicabilă este cea de la sediul profesional al acestora.

Serviciul astfel prestat nu se referă întotdeauna la încheierea unui act în locul altei persoane (mandat cu reprezentare).

Uneori, în practică, mandantul nu are decât rolul de a cerceta şi de a negocia. Pe de altă parte, în unele cazuri, deşi lucrează în interesul unei alte persoane, mandatarul încheie actul în numele său personal (mandat fără reprezentare).

1.1.1 Noţiune.

Potrivit prevederilor art. 1532 C. civ., mandatul este un contract în virtutea căruia o persoană, numită mandatar, se obligă să îndeplinească anumite acte juridice pe seama altei persoane, numită mandant, de la care a primit împuternicirea şi pe care-1 reprezintă.

1.1.2 Sediul materiei.

Reglementarea specifică a mandatului o găsim în Codul civil, în Titlul IX, intitulat „Despre mandat", care cuprinde patru capitole structurate astfel: capitolul I „Despre natura mandatului" (art. 1532-1538); capitolul II „Despre îndatoririle mandatarului" (art. 1539-1545); capitolul III „Despre obligaţiile mandatarului" (art. 1546-1551); capitolul IV „Despre diferitele moduri după care mandatul încetează" (art. 1552-1559).

1.2 Caractere juridice.

Contractul de mandat prezintă următoarele caractere juridice:

1. contract cu titlu gratuit; Din lectura art. 1532 C. civ. [„(…) o persoană se obligă, fără plată (…)”] s-ar putea trage concluzia că mandatul este esenţialmente gratuit.

Cu toate acestea, art. 1534 C. civ. permite stipularea unei clauze contrare, în acest caz fiind în prezenţa unui contract cu titlu oneros. Iar art. 1547 C. civ., vorbind despre obligaţiile mandantului, o aminteşte şi pe aceea de a plăti onorariul mandatarului.

De aceea, putem spune că, în dreptul civil, caracterul gratuit nu este de esenţa, ci numai de natura contractului de mandat.

Spre deosebire de reglementarea din dreptul civil, în dreptul comercial este consacrată, dimpotrivă, prezumţia caracterului oneros al contractului  .

Aceeaşi este regula de interpretare care se aplică şi în ipoteza în care mandatarul este un profesionist.

1. Contract unilateral; în situaţia în care se încheie cu titlu gratuit , mandatul ,generează obligaţii numai în sarcina mandatarului. În ipoteza contrară, contractul de mandat prezintă caracter sinalagmatic, întrucât sunt stipulate obligaţii în sarcina ambelor părţi.
2. Contract consensual; ia naştere prin simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), nefiind necesară îndeplinirea unor forme speciale.

Drept urmare , în virtutea art. 1191 , proba contractului se va face potrivit regulilor dreptului comun fiind interzisă proba cu martori, dacă valoarea actului încheiat de mandatar are o valoare ce depăşeşte suma de 2,5 bani.

Numai în ipoteza mandatului tacit, dovada acestuia se poate realiza, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, prin orice mijloc de probă.

În practică, însă, de cele mai multe ori, dovada mandatului se reali­zează printr-un înscris ce poartă, ca regulă, denumirea de procură sau de împuternicire.

De asemenea, este folosit în practică, în acelaşi scop, termenul de „delegaţie". în literatura de specialitate, însă, este criticată folosirea acestui termen, întrucât aceasta generează confuzii juridice.

1. Contract intuitu personae; Contractul de mandat este încheiat în considerarea calităţilor manda­tarului, care este ţinut să îndeplinească personal mandatul.

Părţile, însă, prin voinţa lor, pot înlătura acest caracter, dând posibilitatea mandatarului să-şi substituie o terţă persoană, care să îndeplinească însărcinarea primită, în tot sau numai în parte.

1. Contract numit; având o denumire şi reglementare proprie. În cazul contractelor numite, părţile nu trebuie să prevadă întreg cuprinsul lor, deoarece au o reglementare completă în lege, care se aplică în măsura în care părţile nu au derogat de la reglementarea legală.
2. Nu are caracter translativ de proprietate; Toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului. Transferul dreptului de proprietate are loc direct în (sau din) patrimoniul mandantului, fără a trece prin patrimoniul mandatarului.
3. Contract expres sau tacit; În sensul art. 1546 alin. 2 din C. civ. mandantul nu este îndatorat pentru ceea ce mandatarul a făcut peste puterile sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit.

 În cazul în care împuternicirea dată este tacită, trebuie să rezulte din împrejurări de fapt care să facă neîndoielnică intenţia părţilor. Determinarea caracterului tacit al mandatului, precum şi a acceptării sale, este lăsată la aprecierea instanţei, fiind o chestiune de fapt.

1.3 Condiţii de validitate .

Potrivit art. 948 C. civ., condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

1.1.1        Capacitatea Juridică a contractanţilor.

Legiuitorul nu a emis norme speciale cu privire la instituţia capacităţii în cazul contractului de mandat. Prin urmare, sunt aplicabile regulile de drept comun (art. 948-950 din Codul civil), cu anumite precizări ce se impun a fi punctate în considerarea specificităţii acestui contract. Această condiţie de validitate a unui act juridic încheiat prin reprezentare se apreciază atât în persoana mandantului, cât şi în cea a mandatarului.

Capacitatea mandantului se apreciază în raport cu natura actului juridic (act de conservare, de administrare sau de dispoziţie) ce urmează a fi încheiat de către mandatar. Altfel spus, mandantul trebuie să fie capabil să încheie el însuşi actul ce formează obiectul contractului. Astfel, dacă este vorba de un act de administrare, mandatul va putea fi dat chiar de către un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Dacă se are în vedere încheierea unui act de dispoziţie, mandantul va trebui să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Sancţiunea nerespectării acestei reguli o constituie nulitatea relativă, care, prin derogare de la dreptul comun, va putea fi invocată şi de către mandatar.

În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit căreia „Dacă mandatul este remunerat, mandantul trebuie în orice caz să aibă capacitate de exerciţiu deplină, chiar dacă o asemenea capacitate nu este necesară pentru actul ce urmează a fi încheiat.” Alţi autori consideră această opinie ca fiind eronată deoarece capacitatea cerută mandantului depinde de natura actului ce urmează să fie încheiat prin mandatar, şi nu de natura mandatului (cu titlu oneros sau cu titlu gratuit).

Oricum, capacitatea mandantului trebuie apreciată la momentul în care este dat mandatul, deoarece mandatul dat de un incapabil este nul. Este nul, de asemenea, actul încheiat de mandatar în baza unui astfel de mandat. Actul este nul chiar dacă mandatarul şi terţul cu care contractează sunt de bună-credinţă, deoarece mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul cu a cărei îndeplinire îl însărcinează pe mandatar şi ale cărei efecte se vor produce în contul său. Pe de altă parte, potrivit art. 949 C. civ. „poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.

În privinţa mandatarului se cere, în toate cazurile, capacitate deplină de exerciţiu. Numai trimisul (curierul), care este un simplu mesager (nuncius), iar nu reprezentant, poate fi o persoană chiar lipsită de capacitate de exerciţiu, căci transmite doar declaraţia de voinţă a persoanei care l-a trimis, fiind suficient să aibă discernământul strict necesar pentru activitatea sa.

În schimb, mandatarul, care este un reprezentant, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, căci în actele pe care le încheie în numele reprezentatului (mandantului) trebuie să exprime un consimţământ valabil, lipsa consimţământului sau viciile de voinţă fiind apreciate nu numai în persoana mandantului, dar şi în aceea a mandatarului. Deoarece mandatarul are iniţiativă şi îşi manifestă personalitatea la încheierea actului cu terţul, trebuie să fie deplin capabil. Această soluţie rezultă, per a contrario, şi din art. 1552 pct. 3 C. civ., care prevede că mandatul se stinge prin punerea sub interdicţie a mandatarului. Dacă mandatul încheiat cu un capabil de a contracta încetează datorită incapacităţii ulterioare a mandatarului, un contract de mandat încheiat cu un mandatar incapabil sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate fi recunoscut valabil.

Într-o altă opinie exprimată în literatura de specialitate, pornindu-se de la premisa că actele juridice ce se încheie de mandatar se fac în numele şi pe seama mandantului, se conchide că mandatarul nu trebuie să fie în mod necesar o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină.

Totuşi în cazul recunoaşterii valabilităţii unui contract încheiat cu un incapabil, acesta ar răspunde faţă de mandant (sau terţi) numai după regulile generale relative la obligaţiile incapabililor (în limita îmbogăţirii, art. 1098 şi 1164 C. civ.).

1.1.2        Consimţământul părţilor.

Întrucât, în principiu mandatul are un caracter consensual, consimţământul părţilor nu trebuie să îmbrace vreo formă specială, el trebuind să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru valabilitatea oricărei convenţii, adică:

1. să provină de la o persoană cu discernământ;
2. să fie exteriorizat;
3. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Ca şi în cazul celorlalte contracte civile, consimţământul trebuie să fie liber exprimat, adică voinţa părţilor să fie neafectată de vreun viciu de consimţământ (art. 953 C. civ.).

Potrivit art. 1533 din Codul civil, consimţământul poate fi expres sau tacit. Manifestarea de voinţă este expresă atunci când se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontractanţilor sau terţilor. În cazul mandatului tacit, atât oferta de mandat, cât şi acceptarea acesteia rezultă din împrejurări de fapt care nu lasă nici o îndoială cu privire la intenţia părţilor de a contracta. Acceptarea tacită rezultă din executare de către mandatar a însărcinării date.  În ipoteza mandatului special, oferta trebuie să fie în toate cazurile expresă, acceptarea ei putându-se face şi tacit. În practica judecătorească s-a apreciat că suntem în prezenţa unui mandat tacit dacă, la rugămintea reclamanţilor, pârâtul mandatar acceptă să primească butelia cu scopul reîncărcării, cu sau fără nici o compensaţie.

În mod tradiţional, literatura de specialitate subliniază delimitarea ce trebuie făcută între mandatul tacit şi mandatul aparent. Acesta din urmă se caracterizează prin absenţa voinţei mandantului de a fi reprezentat, terţii contractează sub credinţa scuzabilă şi legitimă că mandatarul aparent ar avea puteri de reprezentare; întrucât credinţa legitimă valorează titlu, actul încheiat de către mandatarul aparent va produce aceleaşi efecte ca cel încheiat de un mandatar cu puteri de reprezentare.

Mandatul fiind un contract intuitu personae, eroarea asupra persoanei mandatarului va avea drept consecinţă nulitatea mandatului. Eroarea poate să vizeze fie identitatea civilă a mandatarului, fie calităţile fizice sau intelectuale ale acestuia. Dacă se dovedeşte eroarea asupra persoanei cocontractantului, sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de către partea al cărei consimţământ a fost viciat şi de succesorii săi universali sau cu titlu universal. Acţiunea în anularea contractului pentru vicii de consimţământ se prescrie în termenul general de prescripţie (trei ani).

1.1.3        Obiectul contractului de mandat.

Obiectul contractului de  mandat trebuie să îndeplinească condiţiile generale prevăzute de lege pentru validitatea oricărui contract (art. 948 C. civ. şi art. 963-965 C. civ.), trebuind să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil şi licit. Caracterul determinat, posibil şi licit al obiectului vizează, în principal, obiectul derivat al contractului de mandat, afectând, potrivit dreptului comun, validitatea lui (de exemplu, mandatul este nul dacă actul ce urmează să fie încheiat, permis de lege, are ca obiect bunuri scoase din circuitul civil. De asemenea, are un obiect ilicit mandatul de a cumpăra anumite bunuri în numele unei persoane care nu poate să le cumpere singură (de exemplu, cazul interdicţiei prevăzute la art. 1308 din C. civ.).

Obiectul principal al contractului de mandat îl reprezintă încheierea unuia sau mai multor acte juridice de către mandatar, în numele şi pe seama mandantului. Poate fi vorba de acte juridice unilaterale (de exemplu, confirmarea unui act juridic anulabil), bilaterale sau multilaterale.

În toate cazurile, mandatul poate avea ca principal obiect numai încheierea de acte juridice de către mandatar (contracte sau acte unilaterale, cum ar fi denunţarea locaţiunii fără termen, acceptarea sau renunţarea la moştenire etc.). Actele care prezintă caracter strict personal nu pot forma obiectul contractului de mandat (spre exemplu: testamentul, căsătoria, răspunsul la interogatoriu etc.). Accidental, mandatarul poate îndeplini, pe lângă actele juridice pentru care a fost împuternicit, şi anumite acte materiale, care au însă un caracter accesoriu (de exemplu: luarea în primire a bunului cumpărat în numele şi pe seama mandantului).

În ceea ce priveşte întinderea, mandatul poate fi special sau general (art.1535 C. civ.). Mandatul este special când se dă pentru o singură operaţie juridică (procuratio unicus rei) sau pentru anumite operaţii determinate, şi general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului (procuratio omnium bonorum).

Trebuie precizat că mandatarului îi va fi permis să încheie acte de dispoziţie (inclusiv participarea la o licitaţie în numele şi pe seama mandantului, încheierea unei tranzacţii, ipotecarea unui imobil) numai în baza unui mandat special (art. 1536 alin. 2 din C. civ. şi art. 69 alin. 1 din C. proc. civ.). De asemenea, este necesară o procură specială pentru renunţarea la un drept dedus judecăţii, renunţarea la judecată, acceptarea succesiunii, renunţarea la moştenire. Specializarea nu trebuie însă dusă la extrem, mandatul va fi cu suficienţă special dacă va indica natura operaţiei juridice şi obiectul ei.

Actele de conservare sau de administrare pot fi încheiate de mandatar pe baza unui mandat general. Dacă mandatarul încheie, în numele şi pe seama mandantului, acte de dispoziţie în baza unui mandat general, acestea vor fi sancţionate cu nulitatea. Astfel, în practica judecătorească s-a apreciat ca nul un contract de ipotecă semnat în temeiul unui mandat general, valabil pentru acte de administrare şi inapt a valida un act de înstrăinare.

Unii autori fac distincţie între înţelesul noţiunii de mandat special la care se referă art. 1535 C. civ. şi cel prevăzut de art. 1536 alin. 2 C. civ. Astfel, în cazul art. 1535 C. civ., legea se referă la mandatul special care trebuie dat pentru un anumit act sau anumite acte determinate, pe când în cazul prevăzut de art. 1536 alin. 2 C. civ., prin mandat special se înţelege un mandat dat „anume” pentru o afacere determinată. În această opinie confuzia dintre cele două înţelesuri ar rezulta din folosirea greşită a cuvântului „special” în loc de „expres”  (aşa cum este în varianta franceză a textului) în art. 1536 alin. 2 C. civ.; când legea cere un mandat expres o procură generală care cuprinde şi actul cerut este suficientă..

În literatura de specialitate se mai face distincţie între noţiunile de mandat expres şi mandat tacit, pe de o parte, şi noţiunile de mandat general şi mandat special, pe de altă parte, primele referindu-se la forma mandatului, iar cele din urmă la întinderea mandatului.

Potrivit art. 1536 alin. 1 C. civ., mandatul conceput în termeni generali (se are în vedere procura imprecisă) nu este valabil decât pentru actele de administrare (bineînţeles, şi de conservare). Înseamnă că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, ceea ce se explică prin grija legiuitorului faţă de interesele mandantului, care ar putea fi păgubit în cazul redactării imprecise, echivoce a procurii.

Dispoziţia cuprinsă în art. 1537 din C. civ. („mandatarul nu poate face nimic afară de limitele mandatului său”) obligă mandatarul să respecte limitele împuternicirii primite. Spre exemplu, dacă mandatul a fost dat pentru închirierea unui anumit spaţiu locativ, mandatarul nu va putea să închirieze un alt spaţiu sau şi alte spaţii locative ce aparţin mandantului. Tot astfel, dacă mandatarul a fost împuternicit să înstrăineze un teren, el nu va putea invoca mandatul primit pentru a înstrăina un bun mobil al mandantului; principiul qui potest majus, potest et minus nu este aplicabil în această materie.

În ce priveşte mandatul conferit pentru încheierea unei tranzacţii, potrivit art. 1537 fraza a II-a C. civ., acesta implică şi pe acela de a face un compromis. În literatura de specialitate a fost exprimată şi opinia contrară potrivit căreia împuternicirea de a face o tranzacţie nu cuprinde şi pe aceea de a face un compromis. Motivarea acestei opinii o constituie redactarea greşită a codului, având în vedere că textul francez care stă la originea acestei dispoziţii, dispune că tranzacţia nu poate fi asimilată cu compromisul, în redactarea în limba română s-a omis cuvântul „nu”.

Deşi s-a susţinut în doctrina juridică veche că mandatul de a vinde un bun nu cuprinde şi obligaţia de a primi preţul, („Ainsi le pouvoir de vendre un bien n’emporte pas le pouvoir d’en recevoir le prix, qui doit être versé par l’acheteur au mandant.”) unii autori sunt de părere că, dimpotrivă, obligaţia primirii preţului ţine de esenţa vânzării şi nu constituie o depăşire a limitelor contractului, aceste acte sunt incluse implicit în puterile conferite mandatarului.

Dacă mandatarul nu respectă limitele împuternicirii primite, răspunderea acestuia va fi angajată atât faţă de mandant, cât şi faţă de terţul cu care a contractat. Deşi mandantul nu este ţinut să execute obligaţiile ce rezultă din actele juridice încheiate de către mandatar cu depăşirea împuternicirii primite (acestea constituie, faţă de mandant, res inter alios acta), nimic nu se poate opune ca el să ratifice expres sau tacit aceste acte. În acest sens art. 1546 C. civ. prevede, în mod expres, că „mandantul este îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar, în limitele puterilor date”. El „nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut afară de limitele puterilor sale, afară numai când a ratificat expres sau tacit”.

Dacă însă mandantul a lăsat terţul contractant să creadă că mandatarul este în drept să facă acte excesive, mandantul va răspunde pe temeiul culpei sau dolului.

1.1.4        Forma contractului de mandat.

Contractul de mandat este un contract consensual, astfel că, pentru încheierea sa valabilă nu este necesară îndeplinirea unei formalităţi, ci este suficient simplul acord de voinţă al părţilor. Cu toate acestea, în practică părţile concretizează acordul lor de voinţă într-un înscris (procură, mandat, împuternicire, delegaţie). Întocmirea înscrisului nu este o condiţie necesar a fi îndeplinită pentru existenţa valabilă a contractului, ci este justificată de necesitatea teoretică ca terţii să poată avea posibilitatea de a cunoaşte limitele împuternicirii mandatarului.

În doctrină mandatul este privit din două aspecte, ca act juridic unilateral al mandantului, ce exprimă oferta de mandat (negotium), şi ca înscris constatator al obiectului mandatului (instrumentum). Potrivit regulii simetriei formelor procura va trebui să aibă aceeaşi formă cu cea a actului juridic pentru încheierea căruia a fost întocmită (ea formează un tot indivizibil cu actul juridic în vederea căruia a fost dată), spre exemplu, dacă mandatarul este însărcinat să încheie un contract de donaţie în numele şi pe seama mandantului, va fi necesară înfăţişarea unei procuri autentice deoarece pentru actul juridic proiectat forma înscrisului autentic este prevăzută ad solemnitatem.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră că mandatarul trebuie să fie împuternicit prin procură autentică numai în cazul în care legea prevede o asemenea formă pentru validitatea actului juridic ce urmează să fie încheiat prin mandatar, nu însă şi atunci când acest act urmează să fie încheiat în formă autentică prin voinţa părţilor, fără ca legea să prevadă o atare cerinţă.

Această regulă se aplică nu numai înscrisului în formă autentică, ci de exemplu, şi înscrisului sub semnătură privată, atunci când actul respectiv poate fi încheiat valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Astfel, dacă părţile condiţionează validitatea unei locaţiuni de încheierea acesteia în formă scrisă, mandatarul împuternicit să o perfecteze nu este obligat să prezinte o procură în formă scrisă.

În privinţa formalităţilor prevăzute de lege pentru opozabilitatea faţă de terţi, procura nu este supusă aceleiaşi formalităţi, căci actul este valabil independent de opozabilitatea lui faţă de terţi (se dau în acest caz ca exemplu în literatura juridică cesiunea şi subrogaţia). De la această regulă există însă şi excepţii, în cazul în care legea prevede în mod expres, pentru efectuarea prin mandatar a unui act necesar în vederea opozabilităţii, cerinţa procurii autentice (de exemplu, mandatarul împuternicit să înscrie sau să radieze o ipotecă în evidenţele de publicitate imobiliară trebuie să înfăţişeze o procură autentică). 

Există însă situaţii în care procura trebuie să îmbrace forma autentică, chiar dacă actul juridic ce urmează a fi încheiat pe baza respectivei procuri nu este supus acestei condiţii. În doctrină se dau următoarele exemple: potrivit art. 58 alin. 2 din Legea notarilor publici şi activităţilor notariale nr. 36/1995, părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică, chiar dacă forma autentică nu este cerută de lege ad solemnitatem. De asemenea, potrivit art. 18 alin. 1 şi 1¹ din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cererea de înmatriculare a unui comerciant, persoană fizică, precum şi a unei asociaţii familiale va putea fi făcută prin mandatar numai dacă acesta prezintă o procură specială şi autentică.

În cazul mandatului judiciar, dat în scopul reprezentării mandantului în faţa instanţei judecătoreşti sau arbitrale, avocatul reprezintă partea în baza unui contract de asistenţă juridică încheiat în formă scrisă, mandatarul legitimându-se în faţa instanţei în baza unei împuterniciri avocaţiale.  În mod excepţional, contractul va putea fi încheiat verbal în faţa unor autorităţi sau a oricăror persoane fizice sau juridice, cu condiţia ca acestea să ateste că au fost de faţă la exprimarea acordului de voinţă între avocat şi client; în cel mai scurt timp posibil, contractul va fi încheiat în formă scrisă (art. 126 alin. 4 din Statutul profesiei de avocat).

Acceptarea ofertei privind încheierea contractului de mandat nu este niciodată supusă vreunei forme. Ea poate fi şi tacită, respectiv poate rezulta din executarea mandatului de către mandatar.

Dacă cerinţa formei scrise a actului care urmează a fi încheiat pe baza mandatului este prevăzută în lege indiferent de valoare (de exemplu, depozitul voluntar art. 1597 C. civ.) dovada se va putea face numai prin înscris, fiind aplicabile şi dispoziţiile privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.), precum şi interdicţia dovedirii prin martori împotriva ori peste cuprinsul înscrisului (art. 1191 alin. 2 C. civ.).

Având în vedere faptul că mandatul nu are ca obiect plata unei sume de bani sau o câtime oarecare de lucruri (ci încheierea de acte juridice), nu trebuie îndeplinită formalitatea prevăzută de art. 1180 C. civ. („bun şi aprobat”). Această formalitate nu trebuie îndeplinită nici pentru ipoteza în care mandatarul ar fi împuternicit să încheie un act juridic căruia i se aplică art. 1180, aceasta deoarece aplicarea acestui articol se determină prin raportare la obiectul propriu-zis al mandatului, nu la obiectul actului juridic ce urmează a fi îndeplinit de către mandatar.

Dacă mandatul este cu titlu oneros, deci un contract sinalagmatic, regula multiplului exemplar nu se impune în privinţa procurii care nu cuprinde „o convenţie sinalagmatică” ci numai oferta de mandat.

1.2     Dovada mandatului.

Probaţiunea poate fi aplicată mandatului în funcţie de felul acestuia astfel :

• Mandatul expres poate dovedit, atât de către părţi, cât şi de către terţul cu care contractează mandatarul, potrivit regulilor dreptului comun (art. 1191 C.civ.)
• Dovada mandatului tacit se poate realiza însă, atât de către părţi şi de terţul cu care contractează mandatarul, cât şi de către alţi terţi, prin orice mijloc de probă, indiferent de valoarea obiectului contractului.

1.5.Varietăţi de mandat.

1.6.1 Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare.

Cunoscute în literatura juridică şi sub numele generic de „autocontract”, actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare vizează ipoteza în care contractul este încheiat „pentru două părţi diferite de voinţa unei singure persoane, care acţionează într-o dublă calitate”.

Actul cu sine însuşi este operaţiunea în care mandatarul acţionează, pe de o parte, ca reprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru sine (in proprio). De pildă, este împuternicit de proprietarul unui imobil să-l închirieze şi îl ia el însuşi în folosinţă, în calitate de chiriaş.

În cazul dublei reprezentări, aceeaşi persoană acţionează ca mandatar al ambelor părţi contractante şi încheie contractul (de exemplu, o vânzare-cumpărare) atât în numele vânzătorului, cât şi în numele cumpărătorului.

Legislaţia noastră nu cuprinde o interdicţie de principiu a contractului cu sine însuşi. Ea se mărgineşte să interzică autocontractul în câteva cazuri particulare (art. 128 C.fam., care priveşte raporturile tutore – minor; art. 1308 pct. 2 C.civ. privind incapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile cu vânzarea cărora au fost însărcinaţi). În ambele ipoteze, sancţiunea aplicabilă este anulabilitatea.

Totuşi, în doctrină s-a exprimat temerea că permiţându-se încheierea actului cu sine însuşi şi a dublei reprezentări, există riscul vătămării drepturilor reprezentatului/reprezentaţilor. S-a propus de aceea ca, în toate cazurile, asemenea contracte să fie anulabile pentru dol prin reticenţă sau pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de loialitate faţă de mandant  .

Pericolul menţionat nu subzistă însă dacă lezarea intereselor mandanţilor este cu desăvârşire exclusă sau când mandantul l-a autorizat (mandat expres) pe mandatar să încheie acea operaţiune juridică. Ca o măsură de prevedere, Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 stipulează că în procura autentică încheiată în vederea vânzării-cumpărării se vor preciza toate clauzele viitorului contract, inclusiv preţul, în cazul în care mandatarul sau soţul/soţia său/sa vor avea calitatea de cumpărători.

1.6.2 Mandatul în interes comun .

Reprezintă un contract care se caracterizează prin aceea că mandatarul are, pe lângă dreptul la remuneraţie, un interes propriu la încheierea actului pentru care a fost însărcinat.

În acest caz nu se pune, aşadar, problema conflictului de interese între el şi mandant, ci dimpotrivă (de pildă, sunt coproprietarii unui apartament ce urmează a fi vândut; ambii au interesul ca preţul obţinut să fie cât mai ridicat) .