CAPITOLUL I.

NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ.

1.1    Noţiune.

 

Contractul de rentă viageră face parte din categoria contractelor aleatorii, adică a acelor contracte în care existenţa sau întinderea obligaţiiilor  părţilor, sau a uneia dintre acestea depinde de hazard, ceea ce face ca să existe şanse de câştig, respectiv de pierdere pentru ambele părţi (alea).

Contractul de rentă viageră este reglementat de Codul civil în Cartea a III‑a, Titlul XIII (Despre contractele aleatorii), în Capitolul III, intitulat Despre contractul de rendită pe viaţă, art. 1639-1651.

Pentru a fi în prezenţa unui contract de rentă viageră este nevoie ca obligaţia debitorului de plată a rentei periodice să fie asumată pentru întreaga durată a vieţii creditorului. Decesul credirentierului trebuie să fie cauza exclusivă a stingerii rentei. 

Articolul 1643 Cod civil creează posibilitatea ca renta să fie constituită în favoarea uneia sau a mai multor persoane. Calitatea de credirentier o poate dobândi atât cel care este transmiţătorul bunului cât şi o altă persoană desemnată de acesta, care nu a transmis nimic dar care va fi, în acest fel, beneficiara promisiunii de plată a rentei din partea debirentierului.

Cel mai frecvent acest lucru se întâmplă în practică când unul din soţi transmite un bun debirentierului în schimbul obligaţiei acestuia de a plăti renta viageră ambilor soţi.

Problema care se pune în astfel de situaţii este dacă în raporturile cu creditorii obligaţia debirentierului de a plăti renta se menţine nemodificată până la moartea ultimului creditor sau ea se reduce la partea calculată pentru creditorul respectiv.

Cu alte cuvinte, creanţa, respectiv obligaţia  este sau nu indivizibilă? Apreciem că obligaţia de plată a rentei este una divizibilă dacă din clauzele contractului nu se poate deduce voinţa părţilor de a da un caracter indivizibil obligaţiei  .

Ca regulă generală obligaţiile sunt divizibile, iar indivizibile sunt doar cele care prin natura lor nu pot fi executate divizat sau cele pe care părţile le-au privit “sub un raport de nedivizibilitate”, după cum prevede art. 1058 Cod civil. Obligaţia de plată a rentei este una care prin natura ei este divizibilă.

 Fiind divizibilă prin natura ei, regulile de la indivizibilitatea obligaţiilor se pot aplica doar în măsura în care în contract   sunt clauze din care să se deducă faptul că părţile au privit obligaţia sub un raport de nedivizibilitate.

În consecinţă moartea unui credirentier duce la stingerea parţială a rentei, celălalt sau ceilalţi creditori fiind în drept să solicite doar partea care li se cuvine după scăderea cotei credirentierului decedat.

În schimb este valabilă şi producătoare de efecte clauza prin care se stipulează plata integrală a rentei până la decesul creditorului supravieţuitor.

În ceea ce priveşte debitorii , obligaţia lor trebuie considerată, de asemenea  divizibilă, cu excepţia situaţiei în care clauzele contractuale relevă intenţia părţilor de a da un caracter indivizibil obligaţiei respective.

 

1.2    Caractere juridice.

 

Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig - pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert; perioada cât va trăi credirentierul. Dacă prestaţia periodică în bani se plăteşte pe un timp determinat, contractul nu mai este aleatoriu şi deci nu este rentă viageră.

 

Contract sinalagmatic.

 

 În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale. Cu atât mai bine, cu cât contractul de rentă viageră este, de regulă, contract sinalagmatic şi, prin excepţie, contract unila­teral, vom putea înţelege cei doi termeni ai grupei şi, după caz, caracterul sinalagmatic ori unilateral al acestui contract:

1. contractul sinalagmatic este contractul care dă naştere la obligaţii reciproce între părţi. Cum este şi normal, fiecare parte a contractului sinalagmatic îşi asumă obligaţii şi, bineînţeles, dobândeşte drepturi; şi
2. contractul unilateral este acela care naşte obligaţii numai pentru una din părţi, cealaltă parte fiind doar titularul drepturilor

• Caracteristici definitorii pentru caracterul sinalag­matic al contractului de rentă viageră. În această privinţă sunt de pus în discuţie următoarele caracteristici: reciprocitatea obligaţiilor, conexitatea obligaţiilor şi corelativitatea existentă în­tre drepturile unei părţi, pe de o parte şi obligaţiile unei părţi, pe de altă parte, fără a deosebi după poziţia lor de creditor şi debitor în acelaşi timp.

În legătură cu caracteristica definitorie a caracterului sinalag­matic de rentă viageră cu titlu oneros constând în reciprocitatea obligaţiilor se impun următoarele precizări:

• ambele părţi - atât credirentierul, cât şi debirentierul îşi asumă obligaţii, motiv pentru care obligaţiile asumate de ele sunt considerate a fi reciproce;
• credirentierul îşi asumă ca principală obligaţie formarea fondului de rentă viageră, în bunuri sau în bani şi, în legătură cu aceasta, transmiterea dreptului de proprietate către debirentier (obligaţie de a da) şi îşi asumă obligaţia de a face, constând în predarea bunurilor ori în operaţiu­nile concrete de înmânare, depunere la bancă ori alte echivalente privind sumele de bani;
• debirentierul, la rândul său, se obligă să săvârşească prestaţiile periodice către credirentier, prestaţii care sunt, în acelaşi timp, obligaţii de a da, constând în transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor (de regulă sume de bani) la care se referă prestaţiile sau de a face, constând în acţiunile concrete privind predarea bunurilor la care se referă ori, după caz, la predarea sumelor de bani.

În legătură cu cea de a doua trăsătură (caracteristică) defini­torie a caracterului sinalagmatic al contractului de rentă viageră cu titlu oneros, constând în conexitatea obligaţiilor părţilor se poate observa cu uşurinţă că:

obligaţiei credirentierului de a forma fondul de bunuri sau capital şi de a transmite dreptul de proprietate asupra lui (obligaţia de a da) îi corespunde obligaţia debirentierului de a plăti (a executa) prestaţiile periodice, în condiţiile contractului, şi de a transmite dreptul de proprietate asu­pra a ceea ce face obiectul prestaţiilor (obligaţie, de ase­menea, de a da).

obligaţiei credirentierului de a preda bunul (bunurile) la care se referă prestaţia sa ori de a îndeplini toate activi­tăţile pe care le implică predarea sumei de bani (obligaţie de a face) îi corespunde obligaţia, de asemeni, de a face a debirentierului, de a îndeplini toate activităţile pe care le implică predarea bunurilor sau sumelor de bani la care se referă prestaţia periodică.

În sfârşit, în legătură cu corelativitatea drepturilor unei părţi cu obligaţiile celeilalte părţi, trăsătură definitorie a caracterului sinalagmatic al contractului de rentă viageră cu titlu oneros, se impun următoarele precizări:

dreptului credirentierului de a cere să se formeze fondul rentei viagere (în bunuri sau în bani) îi corespunde obli­gaţia debirentierului de a se conforma;

dreptului credirentierului de a cere transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului (bunurilor) ori sumei de bani ce constituie fondul rentei viagere îi corespunde obligaţia debirentierului de a transmite acest drept;

dreptului credirentierului de a pretinde să i se predea bu­nurile sau sumele de bani ce constituie fondul rentei viagere îi corespunde obligaţia corelativă a debirentierului de a preda bunurile ori sumele respective;

dreptului debirentierului de a pretinde să i se transmită dreptul de proprietate asupra bunurilor sau sumelor de bani la care se referă prestaţiile periodice îi corespunde obligaţia corelativă a credirentierului de a transmite acest drept către primul; şi

dreptului debirentierului de a pretinde să i se predea efectiv bunurile sau după caz, sumele de bani ce consti­tuie fondul rentei viagere îi corespunde obligaţia crediren­tierului de a preda asemenea bunuri sau fonduri băneşti.

Din sumara analiză referitoare la caracterul sinalagmatic al contractului de rentă viageră cu titlu oneros se poate lesne înţe­lege că raporturile juridice care se nasc dintr-un asemenea con­tract sunt raporturi juridice complexe.

Consecinţele ce decurg din caracterul sinalagmatic al contractului de rentă viageră. Este aproape o axiomă faptul că, în general, contractele sinalagmatice sunt cârmuite de reguli proprii (reguli specifice), aplicabile şi în situaţia - regulă în care contractul de rentă viageră are caracter sinalagmatic:

exceptio non adimpleti contractus: partea care nu şi-a executat obligaţia nu poate pretinde celeilalte părţi să şi-o exe­cute pe a sa, întrucât aceasta din urmă îi poate opune excepţia neîndeplinirii contractului;

dacă o parte şi-a executat obligaţia asumată sau demon­strează că este gata să şi-o execute, pentru neexecutarea contrac­tului de către cealaltă parte poate cere rezilierea contractului; şi

dacă obligaţia asumată nu poate fi executată datorită forţei majore, cealaltă parte este liberă de obligaţie datorită fap­tului că riscul contractual îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat, ca urmare a regulii res perit domino.Neîndoielnic, cele trei reguli specifice contractelor sinalag­matice la care ne-am referit operează ţinând seama de spe­cificul contractului de rentă viageră rezultând din existenţa unui element aleator în raportul juridic la care dă naştere.

 

Contract cu titlu oneros.

 

Potrivit scopului urmărit de părţi, con­tractele se clasifică în contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit.

Prin natura lucrurilor, spre deosebire de contractele cu titlu gratuit care se încheie în interesul exclusiv al unei singure părţi căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se urmări să se obţină ceva în schimb (un folos, o contraprestaţie), în contractele cu titlu oneros fiecare parte urmă­reşte o asemenea contraprestaţie în schimbul a ceea ce se obligă. Se urmăreşte deci, realizarea unui interes patrimonial în schimbul a ceea ce fiecare se obligă.

În context, rezultă că:

În situaţia în care contractul de rentă viageră este un contract cu titlu oneros, atât credirentierul cât şi debientierul se obligă la prestaţii, unul în folosul celuilalt;

Dacă însă suntem în prezenţa unui contract de rentă via­geră cu titlu gratuit, cea care se obligă este doar partea care constituie fondul rentei viagere - în bunuri sau în bani - nu şi cealaltă parte.

            Din consecinţele ce decurg din caracterul oneros sau cu titlu gratuit al contractului de rentă viageră facem următoarele observaţii.

1. a) renta viageră însăşi poate fi constituită atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, fără a deosebi în privinţa izvorului său;
2. ea poate fi constituită cu titlu gratuit dacă îşi găseşte cauza într-o intenţie de liberalitate, situaţie în care se spune că renta viageră se apropie foarte mult de donaţie, fiind în ultimă instanţă chiar donaţie. Se poate înţelege uşor că o asemenea rentă viageră poate fi constituită nu numai prin donaţie, ci şi prin testament²;
3. o donaţie deghizată sub forma unui contract cu titlu one­ros poate îmbrăca forma unui contract de rentă viageră cu ace­laşi titlu: printr-un asemenea contract s-ar recunoaşte, de exemplu, o datorie de rentă viageră care în realitate nu există. Intr-o asemenea situaţie, contractul de rentă viageră nu ar fi unul cu titlu oneros ci unul cu titlu gratuit;
4. renta viageră şi respectiv, contractul de rentă viageră este cu titlu oneros, cu toate consecinţele juridice care decurg din acest caracter, în situaţia în care credirentierul fie transmite, fie se obligă să transmită contravaloarea rentei, plata rentei constând, potrivit sensului civil din materia executării contrac­tului, într-o sumă de bani ori într-un alt bun imobil sau mobil.
5. În situaţia în care renta viageră are ca obiect preţul unui imobil sau o sumă de bani mai mici decât venitul imobilului sau, după caz, capitalului transmis ori egale cu acestea, suntem în prezenţa unei donaţii.

Contract aleator

Prin definiţie, contractul aleator însuşi este contractul la a cărui încheiere părţile nu cu­nosc nici existenţa şi nici întinderea exactă a avantajelor patri­moniale pe care le pot obţine, şi nici dacă şi în ce măsură sunt susceptibile de pierderi, pentru că au înţeles să se oblige în funcţie de alea - un eveniment viitor şi incert - sub aspectul realizării ori momentului realizării. Elementul aleatoriu constă, deci în alea, eveniment de care depind şansele părţilor de pierdere sau de câştig.

Contract consensual.

După modul de încheiere, actele juri­dice civile şi deci şi contractul, ca principală specie a acestora, se clasifică în: contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale:

• sunt consensuale contractele pentru a căror formare (validitate) este suficient acordul de voinţă valabil expri­mat al părţilor. Caracterul consensual al contractelor de­curge din principiul consensualismului, principiu dominant - ca acţiune - în dreptul nostru civil, motiv pentru care se consideră că în raport de criteriul amintit, contractele consensuale constituie regula în materie, regulă care cu­noaşte numai două excepţii:
• contractele reale, definite ca fiind acele contracte pentru a căror formare valabilă (validitate), pe lângă acordul de voinţă valabil exprimat al părţilor, se cere şi remiterea (predarea) unui lucru de către o parte celeilalte părţi. Intră în această categorie contractul de împrumut, contractul de comodat, contractul de depozit şi contractul de gaj; şi
• contractele solemne, definite ca fiind acele contracte care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie fă­cute în anumite forme. Altfel spus, pentru formarea vala­bilă a acestora este nevoie de acordul de voinţă valabil exprimat al părţilor la care se adaugă cerinţele de formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii.

         Se cere, deci, ca forma acestor contracte să fie una ad validitatem sau ad solemnitatem. Intră în această categorie donaţia şi actele de înstrăinare a imobilelor şi contractul de ipotecă.

Este important să nu se confunde forma ad validitatem (ad solemnitatem) cu forma scrisă cerută de lege ad probationem. în această din urmă situaţie, forma ad probationem nu condiţio­nează existenţa şi validitatea contractului, ci afectează, în condiţii ale dreptului probator comun, posibilitatea dovedirii lui.

Se spune, pe bună dreptate, că într-o asemenea situaţie contractul în sens de operaţie juridică (negotium juris) există (existenţa lui nu este pusă în discuţie) independent de faptul dacă s-a făcut sau nu un înscris care să consemneze acordul de voinţă al părţilor, numai că operaţia juridică va fi foarte greu de dovedit.

O asemenea clasificare are o importanţă anume pentru toate contractele, în general, pentru toate contractele aleatorii, în special şi pentru contractul de rentă viageră - în speţă, aşa cum se va preciza în continuare. Importanţa rezidă în nevoia de a stabili dacă părţile au încheiat un contract valid (valabil), inclusiv în cazul contractului de rentă viageră, prin respectarea întocmai a cerinţelor impuse prin normele care consacră formarea lor. Numai astfel se va putea stabili dacă, în cazul contractului con­sensual, consimţământul părţilor a fost valabil exprimat şi, în consecinţă, în măsură să producă efecte juridice, dacă, în cazul unui contract real, consimţământul a fost valabil exprimat iar lucrul a fost remis (condiţii cumulative) şi, în sfârşit, dacă în cazul contractelor solemne, consimţământul a fost valabil format şi a fost consemnat într-un act cu respectarea cerinţelor impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute.

 

Contract numit.

Contractul de rentă viageră este un contract numit. El are un nume propriu, „contractul de rendită pe viaţă" şi o reglemen­tare proprie asigurată prin dispoziţiile art.2242-2251 C. Civ. A considera contractul de rentă viageră ca fiind un contract numit, prezintă o importanţă deosebită pentru că, în asemenea contracte părţile nu trebuie să prevadă toate implicaţiile raportu­rilor în care intră, decât dacă este vorba de abateri de la regulile supletive ale legii, întrucât acestea îşi găsesc consacrarea în lege. Spre deosebire de contractele numite, din care contractul de rentă viageră face parte, în cazul contractelor nenumite păr­ţile trebuie să prevadă un întreg sistem de clauze spre a da re­glementare tuturor implicaţiilor posibil de conceput ale unor ase­menea raporturi juridice.

 

Contract principal.

 

Alăturând suma regulilor care guvernează contractele acce­sorii la suma regulilor care guvernează contractele principale, se va înţelege lesne că regula în materie o constituie acestea din urmă⁴.

Această regulă este perfect aplicabilă şi acţionează pe deplin în materia contractului de rentă viageră, pentru bunul mo­tiv că acesta este un contract principal.

Astfel fiind, nu se poate pune în discuţie acţiunea regulii accesorium sequitur principale, în nici una din situaţiile care sunt supuse analizei: validitatea, rezilierea, executarea ş.a.

Atributul de „contract principal" al contractului de rentă via­geră rezultă fără putere de tăgadă din toate textele legale con­sacrate reglementării acestuia.

 

Contract negociat.

 

Contractul de rentă viageră este un contract ne­gociat (un contract tradiţional) pentru că întregul său conţinut este rezultatul hotărârii comune a părţilor, respectiv, al acordului lor de voinţă valabil exprimat.

Graţie acestui caracter, părţile pot conveni în contractul de rentă viageră asupra celor mai felurite clauze, stabilind, astfel, conţinutul dorit de ele, fără vreo influenţă din afară, bineînţeles totul în limitele dreptului pozitiv şi ale bunelor moravuri.

Aşa cum au fost înfăţişate deja textele care asigură regle­mentarea juridică a acestui contract şi ţinând seama de conţi­nutul lor se poate trage concluzia că legiuitorul de la 1864 a asigurat un cadru reglementativ larg şi flexibil pentru această instituţie juridică.

Altfel spus, se poate conchide că acţiunea principiului auto­nomiei de voinţă în materia contractului de rentă viageră este ţărmurită numai de limitele date de dreptul obiectiv şi bunele moravuri.

În concluzie, contractul de rentă viageră este un contract ne­gociat - tipic (tradiţional - tipic).

Contract translativ de proprietate.

 

Contractul de rentă viageră este un contract translativ de proprietate, cu toate con­secinţele ce decurg din aceasta, atât în privinţa constituirii fon­dului de bunuri sau capitalului, după caz, cât şi în privinţa pres­taţiilor periodice la care debirentierul se obligă.

 

 

CAPITOLUL II

CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE RENTĂ VIAGERĂ.

 

 

Con­diţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

• capa­citatea de a contracta;
• consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
• un obiect determinat;
• o cauză licită.

Textul citat enumera condiţiile esenţiale (de validitate) ale contractului, con­diţii care, în ultimă instanţă, sunt elemente ale structurii aces­tuia. Cele patru elemente de structură sunt necesarmente obli­gatorii pentru toate contractele, fără a deosebi după felul lor. Evident, ele sunt obligatorii şi pentru categoria contractelor aleatorii şi, deci, şi pentru contractul de rentă viageră.

2.1 Consimţământul părţilor.

 

1. Precizări introductive

Analiza separată, pe de o parte, a voinţei credirentierului şi, pe de altă parte, a debirentierului poate sugera ca fiind posibile următoarele trei situaţii:

1. voinţa uneia dintre părţile contractului de rentă viageră să nu întrunească condiţiile unei voinţe valabil exprimate. în această situaţie contractul de rentă viageră se consideră că nu s-a format, pentru că, prin definiţie, contractul este „un acord de voinţă";
2. voinţele exprimate, atât de credirentier, cât şi de debi­rentier nu îndeplinesc condiţiile unor voinţe valabil exprimate. Nici în această situaţie contractul de rentă viageră nu s-a for­mat, din acelaşi motiv; şi,
3. atât voinţa credirentierului, cât şi voinţa debirentierului au fost valabil exprimate. în această situaţie s-a format acordul de voinţă al părţilor, iar contractul de rentă viageră se consideră încheiat cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale în această privinţă.

Consimţământul însemnează însuşi acordul de voinţă ca tot unitar, valabil exprimat de către părţi, în cazul contractului de rentă viageră, consimţământul în sens larg înseamnă acordul de voinţă valabil exprimat de către cele două părţi - credirentierul şi debirentierul - ale contractului.

 

1. Condiţiile voinţei încorporate în contractul de rentă viageră.

Voinţa credirentierului şi voinţa debirentierului, consi­derate fiecare în parte, dar şi împreună, trebuie să îndepli­nească umătoarele condiţii:

1. consimţământul (voinţă) trebuie să emane de la o per­soană cu discernământ;
2. credirentierul şi debirentierul trebuie să-şi dea consimţă­mântul cu intenţia de a se obliga.

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de rentă viageră se încheie între părţi al căror consimţământ duce la asumarea unor angajamente juridice;

1. voinţele credirentierului şi debirentierului trebuie să fie exteriorizate, considerându-se că voinţa internă produce efecte juridice numai dacă a fost exteriorizată, respectiv adusă la cu­noştinţa celeilalte părţi. Contractul de rentă viageră este un contract consensual, iar exteriorizarea consimţământului se apreciază în funcţie de principiul raportului dintre voinţa internă (reală) şi cea externă (socială sau declarată);
2. voinţele credirentierului şi debirentierului trebuie să fie exprimate liber. Astfel spus, voinţa trebuie să fie liberă. Se con­sideră a fi liberă voinţa care s-a format şi s-a exprimat liber, fără să fie rezultatul unor presiuni exterioare ori unei captatio benevolentia.

Este, deci, liberă numai voinţa exprimată în scopul de a produce efecte juridice, fără constrângeri sau captaţiuni;

1. voinţele exprimate de părţile contractului de rentă viageră trebuie să fie conştiente. O voinţă este considerată a fi con­ştientă atunci când autorul ei are imaginea exactă a consecin­ţelor juridice care decurg din angajamentul juridic asumat, res­pectiv imaginea exactă a drepturilor şi obligaţiilor pe care credirentierul şi debirentierul le-au dobândit sau asumat.
2. consimţământul (voinţele părţilor) nu trebuie să fie afectat de vicii, adică de eroare, doi sau violenţă.

 

1. Modalitatea în care credirentierul şi debirentierul îşi pot manifesta voinţa.

 

În materia rentei viagere funcţio­nează, ca în general, în materia actelor juridice civile, principiul consensualismului. în consecinţă, acordul de voinţă valabil exprimat de către credirentier şi debirentier este suficient pentru formarea valabilă a acestui contract. Singura cerinţă ce ţine de probarea contractului (actul în accepţiunea sa de instrumentum probationis) este a formei cerută ad probationem, pentru că este greu de crezut că părţile - credirentierul şi debirentierul - au putut concepe un contract de rentă viageră de o valoare mai mică decât cea cerută de lege pentru a nu se cere forma scrisă în această accepţiune.

Pentru ipoteza în care, în virtutea caracterului translativ de proprietate al contractului de rentă viageră, fondul de bunuri constituit priveşte imobile - construcţii şi terenuri - se cere, cum este şi firesc, forma ad validitatem, impusă de necesitatea obţi­nerii autorizaţiei de înstrăinare. în această situaţie, contractul de rentă viageră, prin excepţie, este solemn.

Deşi în literatura juridică franceză, aşa cum s-a subliniat deja, contractul de rentă viageră poate avea şi caracterele unui contract real, în dreptul nostru o asemenea posibilitate scapă spectrului formelor acestuia.

 

1. Eroarea, dolul şi viclenia în materia contractului de rentă viageră. Viciul leziunii

 

Eroarea, dolul sau viclenia ca vicii de consimţământ acţionează în materia
contractului de rentă viageră ca în orice alt contract, motiv pentru care nu vom face dezvoltări pe această temă.

Viciul leziunii şi contractul de rentă viageră. Contractul de rentă viageră este un contract aleatoriu.

Prin definiţie, contractele aleatorii sunt contractele cu titlu oneros la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea exactă a consecinţelor la care dau naştere, adică nu se cu­noaşte existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimo­niale ce vor rezulta pentru ele din contract, datorită faptului că s-au obligat în considerarea unui eveniment viitor şi incert numit alea. Şansele părţilor, de pierdere sau de câştig, depind de producerea acestui eveniment şi de momentul producerii lui.

În contractul de rentă viageră, credirentierul poate trăi o lună sau un an, dar mai poate trăi mulţi, chiar foarte mulţi ani, timp în care debirentierul îşi plăteşte rentele periodice.

Că decesul credirentierul va avea loc odată şi odată este un lucru cert, ceea ce nu se ştie este momentul când evenimentul incert în privinţa datei şi viitor (decesul) se va produce.

Este motivul pentru care fondul în bunuri sau capitalul constituite de credirentier pote fi disproporţionat - mai mare sau disproporţionat - mai mic decât suma plăţilor periodice făcute până în momentul decesului acestuia.

Astfel, dacă fondul în bunuri sau capital este de 2 miliarde lei, iar decesul credirentierului are loc la o lună după încheierea contractului de rentă viageră, şansa de câştig a debirentierului este clară şi este de o întindere considerabilă (de exemplu de un miliard nouă sute optzeci milioane) iar, pentru credirentierul decedat, şansa de pierdere este egală cu profiturile materiale ale debirentierului. Nu poate însă fi exclusă situaţia inversă când, de exemplu, cre­direntierul trăieşte foarte mulţi ani, iar cheltuielile pot depăşi cu mult fondul constituit.

Or, din simpla analiză făcută, rezultă clar că de esenţa con­tractului de rentă viageră este „disproporţia vădită" între presta­ţiile la care părţile s-au obligat. Rezultă, aşadar că, prin definiţie, contractul de rentă viageră, ca de altfel şi celelalte contracte aleatorii, generează prestaţii lezionare, cu singura precizare că nu se ştie care va fi partea cu şansele de pierdere şi nici cea cu şansele de câştig, de la început.

Acestea sunt considerentele de ordin juridic ce fac ca viciul leziunii să nu fie admis în materia contractelor aleatorii, în general şi în materia contractului de rentă viageră, în special.

2.2 Capacitatea părţilor.

 

Condiţie esenţială a oricărui contract, ca­pacitatea de a contracta, în cazul contractului de rentă viageră, este dată de aptitudinea părţilor - numite credirentier şi, respec­tiv, debirentier, ca subiecte de drept civil de a dobândi drepturi şi asuma obligaţii încheind un asemenea contract.

Ea se înfăţi­şează a fi o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau, după caz, a persoanei juridice, constând tocmai în recu­noaşterea posibilităţii de a intra în raporturi juridice de rentă viageră prin încheierea contractului de rentă viageră.

Acordul de voinţă al credirentierului şi debirentierului se consideră valabil exprimat, iar contractul valid, dacă cele două părţi, persoane fizice sau persoane juridice, au capacitatea de a face acte juridice civile, mai exact, dacă părţile au capacitatea de a dispune de bunurile lor.

Au capacitatea să încheie contractul de rentă viageră per­soanele fizice care au împlinit vârsta majoratului (18 ani), cu precizarea că femeia căsătorită înainte de împlinirea acestei vârste este asimilată majorului, graţie principiului egalităţii cetă­ţenilor în faţa legii, din care decurge principiul de drept al fami­liei constând în egalitatea soţilor.

În materia contractului de rentă viageră este perfect aplica­bilă regula din materia contractelor, constând în faptul că, în raport cu incapacitatea, capacitatea de a încheia un asemenea contract se înfăţişează a fi regula, în timp ce incapacitatea de a-l încheia, este excepţia. Se impune precizarea că excepţiile sunt de strictă interpretare , de unde imposibilitatea extinderii ori creării de ex­cepţii pe calea interpretării.

Tot astfel, se consideră că excepţiile există numai dacă sunt prevăzute expres de lege. Principiul la care ne referim, văzut la scara contractelor, în general, nu are o reglementare juridică expresă; el este dedus din texte dispa­rate din Codul civil, spre deosebire de conţinutul dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi juri­dice, care conţine prevederi exprese în acest sens.

Pentru persoana juridică amintim ţărmurirea adusă de princi­piul specialităţii capacităţii de folosinţă, de unde rezultă că an­gajarea prin contractul de rentă viageră este posibilă numai dacă aceasta este conformă principiului respectiv.

Capacitatea de a contracta a credirentierului şi debirentierului este strâns legată de discernământul lor.

2.3 Obiectul contractului de rentă viageră.

 

Conduita credirentierului şi cea a debirentierului sunt stabilite prin contractul de rentă viageră intervenit între aceştia şi constă în acţiunea la care se obligă, adică în prestaţiile ce urmează a fi executate de către fiecare parte:

• constituirea fondului de bunuri sau capitalului de către credirentier;
• plăţile periodice ce urmează a fi făcute de către debirentier.
• Conduita părţilor reprezintă obiectul direct al contractului de rentă viageră.
• Bunurile - lucrurile şi capitalul - la care se referă prestaţiile părţilor constituie obiectul indirect (derivat) al contractului.

Când renta se constituie prin lucruri, acestea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să fie vorba de lucruri determinate sau determinabile;
2. să fie dintre cele aflate în circuitul civil;
3. să existe în momentul încheierii contractului de rentă viageră.

Cu alte cuvinte, obiectul contractului de rentă viageră trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

1. să existe;
2. obiectul indirect al contractului de rentă viageră trebuie să fie în circuitul civil;
3. potrivit dispoziţiilor art. 1226 al.2 civ., obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, ceea ce se traduce în următoarele:

• neîndoielnic, obiectul se înfăţişează a fi determinat în situaţia în care părţile precizează (individualizează) bunu­rile chiar în cuprinsul contractului de rentă viageră;
• obiectul se consideră a fi determinabil dacă prin contrac­tul de rentă viageră credirentierul şi debirentierul deter­mină numai criteriile cu ajutorul cărora se poate deter­mina bunul la scadenţă;
• cuantumul plăţilor periodice trebuie să fie stabilit prin contractul de rentă viageră;

1. obiectul contractului de rentă viageră trebuie să fie posi­bil,

• se ia în considerare numai imposibilitatea absolută, în sen­sul că un asemenea obiect nu poate fi înfăptuit de nimeni;
• după natura sa, imposibilitatea poate fi:

1. materială, situaţie în care părţile, practic nu pot în­făptui ceea ce au stipulat; şi
2. juridică, situaţie în care părţile dispun de o calitate de exemplu, de care, potrivit legii, nu pot dispune;

• momentul la care se apreciază imposibilitatea este mo­mentul încheierii contractului de rentă viageră;

1. obiectul contractului de rentă viageră trebuie să fie licit, adică să fie conform cu dispoziţiile de ordine publică cuprinse în legi;
2. obiectul contractului de rentă viageră trebuie să fie moral;
3. obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui ce se obligă, ceea ce se traduce prin următoarele:

• să privească numai obiectul obligaţiilor de a face şi de a nu face;
• ca în orice contract şi în contractul de rentă viageră îşi are loc aplicaţia principiului potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa;

 

2.4 Cauza contractului de rentă viageră.

 

Cauza a fost considerată a fi „... acea condiţie esenţială necesară pentru validitatea oricărui act juridic, deci şi a contractului, care constă în scopul urmărit de parte sau părţi la în­cheierea acestora".

Observând definiţia împreună cu textele citate, se poate uşor deduce că voinţa încorporată într-un act juridic nu se reduce numai la consimţământ; ea cuprinde în sine o seamă de repre­zentări privind obiectele ce urmează a fi obţinute, prestaţiile ce se vor executa ori serviciile ce urmează a fi prestate, scopul care a îndemnat pe autorul manifestării de voinţă să intre în ra­porturi contractuale. Din acest punct de vedere, nu interesează cauza eficientă, ci cauza juridică în sens de scop.

Pe cale de consecinţă, rezultă că scopul, în sens de cauză juridică a contractului, inclusiv a contractului de rentă viageră, este o componentă a voinţei, că, deci, într-un contract, voinţa se clădeşte pe două componente cu valoare de condiţie esenţială: a) consimţământul şi b) cauza.

Scopul contractului de rentă viageră este dat de o succesiu­ne de reprezentări a ceea ce doreşte să obţină fie credirentierul, fie debirentierul prin încheierea acestui contract, reprezentări care privesc motivele care au determinat părţile să-l încheie.

Tot astfel, ceea ce, de pe poziţiile lor contractuale, credi­rentierul şi debirentierul doresc să obţină, este de natură a con­tura elementele cauzei⁷ şi a disjunge în planul definirii lor. În consecinţă, în raport de cele precizate, se poate conchide:

• în primul rând, în contractul de rentă viageră, cauza este o parte a voinţei juridice; poate fi, deci, considerată ca fiind prelungirea consimţământului pârtilor;
• în al doilea rând, cauza este un element de structură al contractului de rentă viageră, care răspunde la întreba rea: „pentru ce?", întrebare al cărei răspuns subliniază, prin el însuşi, scopul urmărit de credirentier şi, respectiv, de debirentier, la încheierea contractului;
• în al treilea rând, cauza ca element structural al contrac­tului de rentă viageră nu se confundă nici cu consimţă­mântul şi nici cu obiectul acestuia, fiecare dintre aceste condiţii esenţiale având identitatea şi funcţiile ei pe planul formării actului juridic civil;
• pe de altă parte, în al patrulea rând, cauza nu poate fi confundată cu izvorul efectelor juridice ale contractului de rentă viageră, pentru simplul motiv că este vorba de cauză juridică¹, şi nu de cauză eficientă;

în sfârşit, în al cincilea rând, considerăm că, deşi este vor­ba de causa finalis a contractului de rentă viageră, deci, de cauză în sens de scop care; aparent, se plasează în timp după efect, în realitate, aceasta precede efectul. Scopul imediat este un element al cauzei. Astfel privit, scopul imediat constă în rezultatul urmărit de credi­rentier sau debirentier, după caz, în contractul de rentă viageră, în schimbul a ceea ce fiecare dintre aceştia se obligă.

Este important a se sublinia că scopul imediat intră în struc­tura contractului de rentă viageră şi se desluşeşte cu uşurinţă în sistemul elementelor de structură ale acestuia.

El constituie consideraţia imediată avută în vedere de părţile contractului de rentă viageră, cu ocazia perfectării operaţiei juridice (în sens de negotium juris) de constituire, pe cale contractuală, a rentei viagere.

În cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile, respectiv, contracte, scopul imediat este acelaşi, este, deci invariabil. Pe cale de consecinţă, la toate contractele aleatorii, scopul este acelaşi, in­variabil, în categoria contractelor aleatorii se înscrie şi contrac­tul de rentă viageră.

Astfel privit caracterul invariabil al scopului imediat, se poate constata că:

• în contractele sinalagmatice scopul imediat constă în re­prezentarea contraprestaţiei pe care fiecare parte o urmăreşte. Contractul de rentă viageră este, în principiu, un contract sinalagmatic, de unde rezultă că, obligându-se să constituie fondul de bunuri sau capitalul, credirentierul urmăreşte să obţină contraprestaţiile periodice la care debirentierul se obligă. Tot astfel, obligându-se să plătească prestaţii cu o anumită periodicitate, debiren­tierul o face urmărind să primească fondul constituit în lucruri sau în capital de către credirentier;
• în cazul contractelor cu titlu gratuit - contractul de rentă viageră putând fi prin excepţie, constituit prin donaţiune între vii, deci printr-o liberalitate, contract cu titlu gratuit - scopul imediat constă în a face o liberalitate sau un serviciu gratuit unei persoane;
• la contractele reale scopul imediat constă în restituirea a ceea ce partea a primit cu un anumit titlu; scopul imediat este cuprins formal în contractul de rentă viageră, în sens de instrumentum probationis, ceea ce face ca dovedirea acestui scop să fie uşor de făcut.

În contractul de rentă viageră, scopul mediat se înfăţişează ca elementul psihologic, lăuntric, motivul impulsiv şi determinant care a împins părţile la încheierea acestuia, element care se referă atât la însuşirile acestui contract, pe de o parte, cât şi la însuşirile credirentierului şi debirentierului, pe de altă parte.

 

 

CAPITOLUL III.

EFECTELE CONTRACTULUI DE RENTA VIAGERĂ.

 

 

3.1 Obligaţiile credirentierului faţă de debirentier.

3.1.1 Preliminarii.

 

Constituirea rentei se poate face fie cu titlu de împrumut, fie cu titlu de vânzare. Apa­rent, numai în cea de a doua ipoteză credirentierului îi revin obligaţii. în realitate însă, împrumutătorul are şi el anumite obli­gaţii; se poate spune că aceste obligaţii le are şi credirentierul care a stipulat cu titlul de împrumutător.

Cum însă contractul de rentă viageră îşi are fizionomia sa juridică, proprie (natura sa juridică, proprie) şi identitatea sa în raport cu orice alt contract, inclusiv cu contractul de împrumut ori cu cel de vânzare-cumpărare, chiar dacă obligaţiile crediren­tierului se aseamănă cu cele ale împrumutătorului sau vânzătorului, după caz, ele diferă prin finalitatea lor, finalitate care este aceeaşi cu cea a contractului de rentă viageră însuşi.

3.1.2 Obligaţiile credirentierului.

 

În contextul arătat, credi­rentierul are următoarele obligaţii:

1. să constituie fondul rentei, în bunuri (lucruri) sau în capital;
2. să transmită dreptul de proprietate asupra bunurilor care formează fondul rentei către debirentier, este principala obliga­ţie a credirentierului. A transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor ce formează fondul rentei este o obligaţie de a da, cu toate consecinţele juridice care decurg din aceasta;
3. să predea efectiv bunurile (lucrurile sau capitalul) debi Este o obligaţie de a face, strâns legată de obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra acestora care este, aşa cum s-a precizat, o obligaţie de a da; şi
4. să garanteze pe debirentier cu privire la aceste lucruri.

 

 

3.2 Obligaţiile debirentierului faţă de credirentier.

3.2.1 Enumerare.

Debirentierul intră într-un raport juridic de rentă viageră cu credirentierul prin încheierea contractului de rentă viageră cu acesta. Din raportul juridic în care intră se nasc pentru el următoarele trei obligaţii:

1. să dea garanţiile promise;
2. să plătească datoriile rentei cu respectarea strictă a pe­riodicităţii stabilite prin contract; şi
3. să suporte riscurile bunului primit.

 

3.2.2 Obligaţia de a da garanţii.

 

1. Obligaţia de a da garanţiile promise.

 

Debirentierul este ţinut la garanţiile promise prin contract, sub sancţiunea rezilierii.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 2251 C. civ. român, text în temeiul căruia beneficiarul contractului de rentă viageră poate cere „sfărâmarea" acestuia în lipsa garanţiilor pentru executare.

Este bineînţeles, vorba numai de contractul prin care s-a constituit renta viageră cu titlu oneros.

 

1. Sancţiune.

 

Contractul de rentă viageră cu titlu oneros este un contract sinalagmatic. în contractele sinalagmatice func­ţionează regula specifică, potrivit căreia ele se reziliază (sau rezoluţionează, după caz) pentru neexecutarea din culpă. Se spune că în contractele sinalagmatice „condiţia rezolutorie este mereu subînţelesă".

Aşadar, pentru neândeplinirea obligaţiei de a da garanţiile promise, sancţiunea este rezilierea contractului.

În ipoteza în care contractul de rentă viageră, prin modul în care s-au structurat obligaţiile părţilor şi obligaţiile de garanţie, ar putea consta într-o singură prestaţie, care se execută dintr-o dată, iar debirentierul nu a început încă plăţile periodice, se poate admite că sancţiunea care operează este rezoluţiunea.

Sancţiunea rezoluţiunii nu operează de plin drept, ea trebuie cerută în instanţă, dar poate fi înlăturată dacă debitorul oferă garanţii echivalente înainte să se pronunţe o hotărâre definitivă.

3.2.3 Obligaţia de a plăti datoriile.

 

Cel ce se obligă prin contractul de rentă viageră să plătească datoriile este debirentierul. El trebuie să le plătească la termenele stabilite prin contract.

Datoriile încep să curgă din momentul transmiterii fondului rentei. Ele se pot plăti în bunuri sau în bani.

3.2.4 Obligaţia de a suporta riscurile lucrului.

 

Riscul însoţeşte drep­tul de proprietate, în sensul că bunurile care au constituit fondul rentei viagere trec de la credirentier la debirentier şi odată cu acestea trece şi riscul. Operează aşadar regula resperit domino.

Chiar şi în cazul în care renta viageră se constituie printr-o sumă de bani, riscurile trec asupra debirentierului, pentru că o asemenea operaţie presupune vărsarea prealabilă a acestei sume. Riscurile trec de la credirentier la debirentier din mo­mentul încheierii contractului, cu condiţia ca acest moment să coincidă cu cel al vărsării sumei.

3.3 Obligaţiile credirentierului faţă de terţi.

3.3.1 Sesizabilitatea rentei viagere.

 

Clauza prin care o rentă viageră constituită cu titlu oneros se declară insesizabilă este interzisă. Per a contrario, renta viageră cu titlu gratuit poate fi stipulată ca insesizabilă.

3.3.2 Cesibilitatea rentei viagere.

 

În contractul de rentă via­geră cu titlu oneros renta viageră nu poate fi constituită de părţi ca incesibilă (nu poate fi incesibilă), pentru aceleaşi motive pentru care ea nu poate fi insesizabilă.

Este posibil ca o rentă viageră să fie lăsată moştenire, în condiţiile legii. Ea poate fi declarată incesibilă şi insesizabilă.

 

3.3.3 Raportul şi reducţiunea.

 

Când renta viageră s-a consti­tuit cu titlu gratuit, ea este supusă reducţiunii dacă valoarea ei depăşeşte valoarea bunurilor avute.

Tot astfel, renta viageră este nulă dacă s-a constituit în favoarea unei persoane inca­pabile de a primi.

 

CAPITOLUL IV.

STINGEREA ŞI URMĂRIREA RENTEI VIAGERE.

4.1 Stingerea rentei viagere.

4.1.1 Enumerarea cauzelor de stingere a rentei viagere.

 

Renta viageră se stinge prin:

1. moartea celui în favoarea căruia s-a constituit;
2. răscumpărare; şi
3. alte cauze.

4.1.2 Stingerea rentei viagere prin moartea celui în favoa­rea căruia s-a constituit.

 

În această privinţă se impun următoarele precizări:

1. dacă renta viageră s-a constituit în favoarea credirentierului, aceasta se va stinge odată cu decesul acestuia; se spune că „renta moare odată cu rentierul". Dacă debirentierul moare înaintea credirentierului, renta viageră va fi plătită de către moş­tenitorii debirentierului, iar dacă debitorul îl ucide pe credirentier, nu va fi „scutit" de rentă, el urmând a o plăti în continuare pe perioada cât i s-ar fi acordat, în funcţie de vârsta şi starea sănătăţii defunctului;
2. dacă renta s-a constituit în favoarea debirentierului ori în favoarea unui terţ, stingerea operează la moartea acestora. în situaţia în care credirentierul predecedează, renta trece asupra moştenitorilor săi;
3. dacă renta este constituită în favoarea mai multor per­soane, părţile pot decide ca în cazul morţii unuia dintre benefi­ciari, cuantumul ei să rămână acelaşi. Ea se va stinge când toţi beneficiarii au decedat.

4.1.3 Stingerea rentei prin răscumpărare.

 

Potrivit dispoziţii­ lor C. civ., „Convenţiile legal făcute au putere de lege
între părţile contractante".

Aici îşi găseşte explicaţia faptul că cel ce constituie renta nu se poate libera de plata ei prin ram­bursarea capitalului şi renunţând la restituirea datoriilor plătite, pentru că, potrivit dispoziţiilor art. 2252 C. civ.: „înfiinţătorul renditei nu poate să se elibereze de plata ei, oferind înapoierea capitalului şi renunţând la restituirea anuităţilor plătite, oricât de lungă ar fi viaţa acelor în a căror favoare s-a înfiinţat rendita şi oricât de oneroasă fie prestaţia renditei".

Totuşi, credem că dacă renta s-a constituit printr-un contract de donaţie între vii, donatorul o poate răscumpăra. în contractul de rentă viageră poate fi inserată chiar clauza potrivit căreia credirentierul poate răscumpăra renta.

4.1.4 Alte cauze de stingere a rentei viagere.

 

În această categorie intră:

• lipsa persoanei   sau   persoanelor  în  favoarea  căreia (cărora) s-a constituit renta viageră;
• revocarea rentei constituite cu titlu gratuit pentru cauză de ingratitudine;
• stingerea rentei viagere prin prescripţie;
• stingerea rentei viagere prin novaţie etc.

4.1.5 Efectele stingerii rentei viagere.

 

Datoriile rentei via­gere se înfăţişează a fi fructe civile care se dobândesc, potrivit legii, „zi cu zi", de unde concluzia potrivit căreia, în momentul stingerii acesteia, de regulă se stabileşte contul credirentierului în funcţie de numărul zilelor scurse.

Calculul acestor zile se face astfel: ziua în care s-a încheiat contractul (dies a quo) nu se ia în calcul.

Ziua în care moare credirentierul, de asemeni, nu se ia în calcul. în primul caz, pentru că renta începe să producă efecte la expirarea zilei în care s-a încheiat contractul, iar, în cel de al doilea caz, pentru că ziua morţii credirentierului este considerată pentru curgerea rentei viagere ca o zi neterminată.

4.1.6 Proba stingerii rentei viagere.

 

Sarcina probei stingerii rentei viagere incumbă debirentierului, cu deosebire în situaţia în care stingerea are drept cauză prescripţia.

Cu privire la mijloacele de probă trebuie precizat că se aplică dreptul comun probator, dacă legea nu conţine dispoziţii spe­ciale în această privinţă.

Când în discuţie este problema existenţei credirentierului, debirentierului ori a terţilor beneficiari, un rol important în plan probatoriu îl au actele de stare civilă şi certificatele corespunză­toare lor.

4.2 Urmărirea rentei viagere de către creditori.

 

Renta viageră, indiferent că a fost constituită cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, poate fi urmărită de creditorii credirentierului. În cazul în care renta a fost constituită cu titlu gratuit, ea poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 2253 C. civ.).

Cu toate acestea, o astfel de rentă va putea fi urmărită pentru datorii de alimente, chirie sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor.

Renta viageră constituită cu titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă, deoarece reprezintă echivalentul bunului transmis sau a sumei de bani înstrăinate, astfel că dreptul de gaj general al creditorilor chirografari asupra patrimoniului credirentierului debitor nu suferă nici un fel de modificare.