CAPITOLUL I.

NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA LEGALĂ, CARACTERELE JURIDICE, CONDIŢIILE DE VALIDITATE ŞI NULITATEA CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE.

 

Noţiunea şi reglementarea legală a contractului de tranzacţie.

 

Contractul de tranzacţie este definit de Codul civil, în art. 1704, ca fiind „un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să se nască.

Astfel, potrivit literaturii de specialitate, contractul de tranzacţie este acel contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces care poate să se nască, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi, săvârşite ori promise de o parte, în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Din această definiţie, rezultă cele trei elemente pe care le presupune existenţa tranzacţiei:

un drept litigios (de natură să conducă la naşterea unui litigiu);

voinţa părţilor de a termina procesul deja început sau de a preîntâm­pina naşterea unui proces;

concesiile reciproce ale părţilor.

 

Tranzacţia poate fi:

 

• judiciară, când se încheie în faţa instanţei de judecată,
• extrajudiciară, când se încheie de părţi, fără intervenţia instanţei.

Codul civil reglementează contractul de tranzacţie, alături de garanţii, în Cartea a III-a, Titlul XVII, intitulat „Despre tranzacţie", art. 1704-1717.

După ce prin dispoziţiile art. 1704 C. civ. se defineşte tran­zacţia, dispoziţiile art. 1705 cer forma scrisă, ca dispoziţiile art. 1706 să statueze asupra capacităţii părţilor.

Dispoziţiile cuprinse în art. 1707-1710 se referă la obiectul tranzacţiei, iar cele cuprinse în art. 1711 privesc caracterul definitiv al acesteia. în continuare, sunt luate în considerare în planul reglementării juridice: acţiunea în nulitate şi celelalte aspecte în legătură cu încheierea valabilă a contractului respectiv.

1.1              Caracterele juridice ale contractului de tranzacţie.

 

Contractul de tranzacţie prezintă următoarele caractere juridice:

 

 

1. Contract sinalagmatic, întrucât ambele părţi îşi asumă obligaţii, reciproce şi interdependente de ale celeilalte părţi , în schimbul concesiilor acceptate, fiecare se obligă să nu continue, respectiv să nu înceapă procesul;
2. Este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi urmăresc, prin realizarea tranzacţiei, un avantaj patrimonial, chiar dacă valoarea acestuia este inegală;
3. Este un contract comutativ, întrucât elementul viitor şi incert (alea, existent înainte de încheierea contractului de tranzacţie) încetează după acest moment;
4. Este un contract consensual, chiar dacă art. 1705 C. civ. prevede că „Tranzacţia trebuie să fie constatată prin act scris", întrucât această formă este cerută din raţiuni de ordin probator.

   Contractul de tranzacţie poate fi dovedit prin înscrisul constatator sau cu martori, dacă există un început de dovadă scrisă sau numai prin folosirea probei testimoniale, dacă părţile au fost în imposibilitate de a preconstitui sau de a conserva înscrisul (art. 1197-1198 C. civ.).

   Prin excepţie, tranzacţia extrajudiciară, devine un contract solemn dacă, în schimbul renunţării uneia dintre părţi, cealaltă parte înstrăinează un teren.

   În cazul tranzacţiei judiciare însă, nu trebuie îndeplinită forma solemnă ad validitatem, chiar dacă are loc înstrăinarea unui teren, întrucât hotărârea instanţei judecătoreşti este, ea însăşi, un act solemn.

1. Nu este, în principiu, un contract translativ de drepturi, ci numai unul declarativ de drepturi.

1.2              Condiţii de validitate.

 

Tranzacţia trebuie să fie realizată cu respectarea condiţiilor generale de validitate ale oricărui act juridic civil , special instituite de Codul civil în art. 1704 şi urm., de regulile speciale reglementate de acte normative speciale pentru diferite materii, cât şi de regulile generale privind validitatea convenţiilor, reglementate în art. 948 şi urm. C. Civ.

 

1.3.1 Capacitatea părţilor.

 

Esenţa studiului porneşte de la faptul că tranzacţia implică renunţarea la un drept  , iar aceasta renunţare este echivalentă cu actele de dispoziţie.

În raport de prevederile art. 1706 Cod civil, „Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea. Acei ce nu pot însă dispune de obiectul cuprins în tranzacţie, nu pot transige decât în formele stabilite în legi speciale” tranzacţia este un act de dispoziţie, astfel că sub aspectul capacităţii părţilor se cere ca acestea să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu pot încheia tranzacţia în nume propriu, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţii tutelare. [art. 129 alin. (2) şi art. 133 alin. (2) C.fam.]Dacă tranzacţia se încheie prin mandatar, acesta trebuie să aibă o procură specială .

Incapacităţile stabilite în alte materii care vizează acte de dispoziţie considerăm că operează şi în materie de tranzacţie (de pildă, cele prevăzute de Codul civil la materia vânzării: soţii nu pot încheia tranzacţii între ei, mandatarii şi funcţionarii publici, persoanele care administrează bunurile aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, judecătorii, procurorii şi avocaţii etc.).

Ipoteza vizată de alin. (2) al art. 1706 C. civ. se referă lato sensu la administratorii legali sau convenţionali: mandatul tacit al soţilor pentru încheierea oricăror acte de administrare sau de dispoziţie asupra bunurilor comune, cu excepţia actelor de dispoziţie asupra imobilelor (art. 35 C.fam.), regulile stabilite de acelaşi cod pentru exercitarea tutelei şi curatelei, tranzacţiile încheiate de părinţi în numele minorilor sub 14 ani sau încheiate de minorii peste 14 ani cu încuviinţarea părinţilor (art. 105 C.fam.) 16 , dreptul judecătorului-sindic de a încheia, cu aprobarea tribunalului, tranzacţii pe perioada procedurii falimentului etc..

 

1.3.2 Consimţământul părţilor.

 

Reglementarea consimţământului o găsim in art. 948 C. civ., care enumera consimţământul printre condiţiile esenţiale ale contractului. Ca în orice alt contract civil, şi în, cazul contractului de, tranzacţie consimţământul părţilor trebuie să îndeplinească condiţiile generale de validitate, fiind necesară exprimarea sa liberă, neafectată de vicii de consimţământ.

După cum se discută în doctrina recentă , contractul de tranzacţie este un contract care implică studiul consimţământului părţilor  atât  în sens larg cât şi în sens restrâns al acestora, astfel:

1. În sens larg , consimţământul este privit ca voinţa părţilor care participă la încheierea contractului , voinţă privită în ansamblu.
2. În sens restrâns ,se analizează consimţământul fiecărei părţi individual , pentru a se ajunge la consideraţia că acest consimţământ a fost valabil încheiat.

În cazul tranzacţiei trebuie să se îndeplinească cerinţele manifestării valabile de voinţă şi anume:

• consimţământul trebuie să emane de la o persoană capabilă , netulburată , cu discernământ deplin;
• consimţământul trebuie să se dea de părţi cu intenţia de a se obliga la concesii reciproce;
• voinţa exprimată în contractul de tranzacţie de către părţi trebuie să fie liberă , fără a fi afectată de presiuni exterioare.
• consimţământul trebuie să se dea de părţi liber , fără să fie afectat de vicii;

În principiu , în cazul contractului de tranzacţie se cere ca voinţa părţilor de a încheia tranzacţia cu privire la concesiile reciproce ce şi le fac să fi fost valabil exprimată.

1.3.3 Obiectul contractului.

 

În privinţa obiectului contractului de tranzacţie , alături de autorii consacraţi , putem afirma ca, acesta   reprezintă pretenţiile pe care părţile le satisfac ori promit să le realizeze, prin concesiile reciproce.

Tranzacţia presupune , in privinţa obiectului , ca acesta să îndeplinească următoarele cerinţe de valabilitate:

1. să fie în circuitul civil,
2. să fie determinat sau determinabil,
3. să fie posibil şi licit.

Drept urmare, se poate contracta asupra oricărui bun, indiferent că acesta este pur şi simplu ori afectat de modalităţi sau că este un bun viitor.

1.3.4 Cauza încheierii contractului de tranzacţie.

 

Potrivit art. 948 C. Civ , valabila încheiere a oricărui tip de contract implică existenţa unei cauze licite.

Cerinţa expresă a condiţiei cauzei licite în detaliu este prevăzută în :

1. 966 C. civ. „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect";
2. 967 C. civ., „convenţia este valabilă, deşi cauza este prezumată până la dovada contrarie"
3. 968 C. civ. prevăd: „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice";
4. 1714 C. civ. „tranzacţia făcută pe documentele dove­dite în urmă false este nulă".

Referitor strict la tranzacţie afirmăm că , pentru a se îndeplini cerinţele legii , aceasta trebuie să fie licită şi morală.

Dacă părţile urmăresc prin încheierea contractului realizarea unui scop ilicit, de exemplu, obţinerea cu titlu de despăgubire a unor sume de bani mult prea mari faţă de paguba efectiv produsă, doctrina şi practica judiciară consideră tranzacţia ca fiind nulă absolut.

 

1.3.5 Nulitatea tranzacţiei.

 

În art.   1712-1716 sunt prevăzute cauzele de anulare a contractului de tranzacţie , articole care nu reiau altceva decât regulile generale ale nulităţii contractelor.

Acestea sunt următoarele:

• anularea pentru vicii de consimţământ (art. 1712 C. civ.);
• titlul nul (art. 1713 C. civ.);
• tranzacţia cu privire la un proces judecat definitiv (art. 1715 C.civ.);
• descoperirea de acte necunoscute părţilor şi ascunse de către una dintre ele (art. 1716 C. civ.).

Potrivit dispoziţiilor art. 1711 C. civ., tranzacţiile au între părţi puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

 

1.3.6 Interpretarea contractului.

 

Este de principiu că renunţările la drepturi sunt de strictă interpretare. În acest sens, Codul civil precizează că tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor (art. 1709) şi numai la pricinile de care tratează (art. 1710).

Cu toate acestea, ea nu se mărgineşte la ceea ce s-a prevăzut expres în contract; însă ceea ce nu este prevăzut expres poate fi luat în consideraţie numai dacă este o "consecinţă necesară" a prevederilor contractuale (art. 1710).

 

CAPITOLUL II.

DESPRE EFECTELE CONTRACTULUI DE TRANZACŢIE.

 

2.1. Preliminarii.

 

Contractul de tranzacţie este un contract consensual , care îşi produce efectele la data încheierii sale.

Ca atare, odată depus în instanţă şi semnat de ambele părţi, contractul de tranzacţie impune instanţei să ia act de el, cu excepţia situaţiilor în care acesta este lovit de nulitate absolută.

Ceea ce trebuie reţinut la acest contract este că la data încheierii  tran­zacţia are ca efect împiedicarea părţilor de a formula din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse ori recunoscute prin contractul de tranzacţie.

De asemenea puterea tranzacţiei este asimilată cu puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive fiind vorba de puterea lucrului judecat, o nouă acţiune în justiţie ar fi paralizată prin ridicarea excepţiei corespunzătoare, excepţie dirimantă (pe­remptorie), rezultând din tranzacţie, întărită prin acţiunea dispoziţiilor art. 1711 C. civ.

Ca regulă de bază tranzacţia produce efecte declarative , cu titlu de excepţie însă, tranzacţia generează şi efecte constitutive sau translative. De ase­menea, efectele tranzacţiei prezintă caracter extinctiv şi relativ.

2.2 Efectul extinctiv al tranzacţiei.

 

Tranzacţia împiedică părţile să formuleze din nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin ea. Codul civil asimi­lează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti defini­tive

Astfel fiind, acţiunea introdusă de una dintre părţi va fi respinsă ca urmare , aşa cum am menţionat mai sus ,  a ca urmare a invocării excepţiei peremptorii (dirimante) rezultând din tranzacţie

Codul civil asimilează puterea tranzacţiei cu puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive (art. 1711). Astfel, de vreme ce, prin hotărârea definitivă, litigiul este soluţionat în mod irevocabil, actul de justiţie intrând în puterea lucrului judecat, o asemenea tranzacţie nu mai este posibilă, deoarece între părţi nu mai există, şi nu mai pot exista, nici concesii şi nici contestaţii - care sunt de esenţa tranzacţiei - cu privire la drepturile tranşate definitiv de organul de jurisdicţie.

2.3 Efectele declarative ale tranzacţiei.

 

Majoritatea autorilor recunosc că tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative deoarece are ca scop recunoaşterea unor drepturi preexistente pe care le consolidează. Datorită acestui caracter al lor, efectele tranzacţiei sunt retroactive, operând din chiar momentul naşterii drepturilor respective.

Efectul declarativ al tranzacţiei atrage următoarele consecinţe:

• partea nu este succesorul în drepturi al celeilalte părţi;
• contractul produce efecte retroactive;
• nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani.

 

2.4 Efectele  constitutive sau translative ale tranzacţiei.

 

Având calitatea de excepţie , efectele  constitutive sau translative de drepturi , în cazurile în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite anumite prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt lucru etc.).

 În aceste cazuri, tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ (adică va exista obligaţia de garanţie, efectele nu vor fi retroactive şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu).

Dacă, prin tranzacţie, se transmite dreptul de proprietate asupra unui teren, trebuie îndeplinită, de asemenea, forma autentică ad validitatem.

Producând efect constitutiv sau translativ, tranzacţia antrenează şi următoarele consecinţe:

• există obligaţia de garanţie între părţi;
• tranzacţia poate li invocată ca just titlu;
• neexecutarea obligaţiei noi angajează răspunderea debitorului;
• poate fi cerută rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei nou asumate;
• devine aplicabilă teoria riscului contractului.

 

2.5. Efectele  relative ale tranzacţiei.

 

Efectele tranzacţiei vizează numai părţile contractante, faţă de terţi nefiind obligatorie şi nici chiar opozabilă.

Cu titlu de excepţie, tranzacţia nu este opozabilă terţilor, care mai înainte de intervenţia acesteia au dobândit drepturi asupra bunului litigios; din acest punct de vedere, tranzacţia deosebindu-se de partaj.

2.6 Privire specială asupra problemelor legate de imobile.

 

In ceea ce priveşte terenurile, tranzacţia poate avea ca obiect concesii reciproce asupra terenului.

De exemplu, printr-o tranzacţie părţile pot pune capăt unui litigiu purtând asupra hotarului dintre două terenuri învecinate (acţiune în grăniţuire).

Pentru ipoteza în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte transmite proprietatea unui imobil (efecte translative) se impun câteva precizări:

• Bunurile care fac parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece sunt inalienabile potrivit art. 135 din Constituţie, nu pot fi înstrăinate nici pe calea tranzacţiei. Desigur, tranzacţia va fi nulă absolut dacă se încearcă, pe această cale, ocolirea regimului juridic al bunurilor proprietate publică.
• Dacă înstrăinarea în cadrul tranzacţiei (cu efecte translative) are ca obiect un teren (intravilan sau extravilan), contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică (art. 46 din Legea nr. 18/1991).
• Dacă înstrăinarea în cadrai tranzacţiei are ca obiect un teren agricol extravilan, nu se pune problema exercitării dreptului de preemţiune, deoarece art. 48 din Legea nr. 18/1991 vizează numai înstrăinarea „prin vânzare", iar tranzacţia este un contract special distinct.

În ceea ce priveşte construcţiile, numai în ipoteza tranzacţiei care implică lucrări de construire, modificare, transformare, desfiinţare etc. este necesară obţinerea autorizaţiei administrative potrivit Legii nr. 50/ 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. în lipsa autorizaţiei, lucrarea nu va putea fi executată, respectiv, va putea fi desfiinţată, aplicându-se şi alte sancţiuni prevăzute de lege (art. 9, art. 26 şi urm. din Legea nr. 50/1991). Rezultă că, pentru a se pune la adăpost de riscul refuzului (legal) de eliberare a autorizaţiei, părţile trebuie să o solicite înainte de încheierea tranzacţiei.

În toate celelalte ipoteze în care tranzacţia (cu efecte declarative sau translative) are ca obiect imobile, autorizaţia administrativă nu este cerută de lege.