Noţiunea de coparticipare procesuală îşi are sediul materiei în art. 47 Codul de procedură civilă, care alături de art. 48 constituie capitolul II al titlului I, Părţile, intitulat „Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte".
Aşadar definim coparticiparea procesuală ca situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi,[1] situaţie cunoscută şi ca litisconsorţiu procesual.
În afara condiţiilor generale pentru a fi parte în proces, legea consacră şi o condiţie anume pentru existenţa acestei situaţii, şi anume ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună, ori ca drepturile sau obligaţiile să aibă aceeaşi cauză - după cum este prevăzut în teza a 2-a a art. 47 Codul de procedură civilă. Rezultă însăşi raţiunea de a fi a instituţiei coparticipării procesuale, respectiv soluţionarea unui litigiu faţă de mai multe subiecte de drept, iar în mod practic, evitarea posibilităţii ca prin judecarea în cauze separate să se pronunţe hotărâri contradictorii.[2]
În literatura de specialitate[3] se disting forme ale coparticipării procesuale, în funcţie de poziţia părţilor, de momentul în care se formează sau chiar de rolul voinţei părţilor.
Aşadar, după primul criteriu distingem coparticiparea procesuală subiectivă de cea obiectivă.
Coparticiparea procesuală este numită subiectivă când se referă la situaţia în care există o pluralitate de părţi cu interese identice.
La rândul ei, aşa-numita coparticipare subiectivă poate fi: activă -statornicită între mai mulţi reclamanţi; pasivă - între mai mulţi pârâţi şi mixtă - când există pluralitate atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi.
Coparticiparea procesuală este numită obiectivă când se realizează contopirea procesuală a mai multor acţiuni/cereri, într-un singur proces -fie între aceleaşi părţi, fie între părţi diferite, dar cu condiţia ca între aceste
acţiuni/cereri să existe o strânsă legătură - şi anume, cea exprimată în art.47 Codul de procedură civilă prin sintagma „aceeaşi cauză".
După al doilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală iniţială de cea ulterioară. Desigur, coparticiparea procesuală iniţială presupune faptul de a fi luat naştere odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, şi această formă reprezintă regula. Totuşi, coparticiparea procesuală poate fi şi ulterioară şi anume când se formează pe parcursul judecăţii - prin introducerea unei terţe persoane în proces.[4]
În fine, după cel de-al treilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală facultativă de cea necesară. Mai mulţi autori[5] împărtăşesc ideea că din economia redactării textului de lege - art.47 Codul de procedură civilă - ar rezulta că în toate cazurile coparticiparea procesuală este facultativă. Totuşi, atât alte texte de lege[6] cât şi practica instanţelor judecătoreşti[7] relevă faptul că există şi coparticiparea procesuală necesară, adică participarea la proces a tuturor persoanelor interesate, este obligatorie - cum este cazul ieşirii din indiviziune sau introducerea unei acţiuni în indiviziune.
Indiferent de forma pe care o ia coparticiparea procesuală, între coparticipanţi se stabilesc anumite raporturi. Sediul materiei pentru analiza acestor raporturi este art. 48 Codul de procedură civilă din care rezultă principiul independenţei procesuale ce guvernează aceste raporturi, în cazul coparticipării procesuale facultative (art.48 alin. (1) Codul de procedură civilă) iar în cazul coparticipării procesuale necesare legea prin art. 48 alin. (2) Codul de procedură civilă instituie o derogare de la acest principiu, aşa încât va funcţiona regula dependenţei procesuale a coparticipanţilor.[8] Totuşi se impune o nuanţare, căci în conformitate cu art. 48 alin. 2 teza a doua, această regulă a dependenţei procesuale priveşte numai actele de procedură şi termenele cele mai favorabile.
În ceea ce priveşte teza finală a art. 48 alin. (2) Codul de procedură civilă trebuie precizat că aceasta stabileşte o derogare de la art. 153 alin. (1) Codul de procedură civilă, în legătură cu procedura de citare.
Instituţia coparticipării procesuale ridică probleme complexe şi chiar de interpretare a legii, astfel că aceasta trebuie înţeleasă în întreaga fizionomie a procesului civil, prin coroborarea textelor de lege incidente şi printr-o abordare în conotaţie cu alte instituţii ale dreptului procesual civil (cu titlu exemplificativ: promovarea căilor de atac, perimarea cauzei, excepţiile absolute).[9]
[1] I. Leş, Tratat... , p. 75.
[2]M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 114; VM. Ciobanu, G. Boroi, op. cit, p.318; I. Leş, op.cit, p. 76; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.298.
[3]V. M. Ciobanu, op. cit., p. 318; I. Leş, Tratat.., p. 76; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 298.
[4] Pentru această clasificare, în funcţie de momentul în care se formează vezi I.Leş, op.cit., p. 76. c
[5]V. M. Ciobanu, op. cit., p. 318; I. Leş, Tratat..., p. 76.
[6]. Art. 797 Cod civil -este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi
copiii în viaţă la deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi.
[8] T.S., sec. civ. in C.D. 1969, p.237.dec. nr. 1105/1969.
29 I.Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, vol. I, p.159.
92
[9] V.M. Ciobanu, op. cit, p. 319.