Drept

1.Noţiunea de drept în general

Dreptul ar putea fi definit ca ansamblu de norme sau reguli de conduită instituite sau sancţionate de către stat în cadrul funcţiei legislative şi a căror aplicare şi respectare este asigurată prin exercitarea funcţiilor sale : administrativă şi judecătorească.

Adoptarea noului Cod civil român – Legea nr. 287/2009 se situează la un moment de răscruce în dezvoltarea dreptului privat în general şi a dreptului civil în special. Noul Cod civil a fost modificat prin Legea de punere în aplicare a Legii nr. 71/2011.

Noul Cod civil se doreşte a fi, în realitate, un cod de drept privat, deoarece include în reglementările sale atât normele juridice în materia dreptului civil, cât şi pe acelea din materia dreptului familiei, dreptului comercial (parţial) şi dreptului internaţional privat.

2. Definiţia dreptului civil

Definirea dreptului civil tine seama de sistemul dreptului si impartirea acestuia in ramuri de drept,dar si de diviziunea dreptului in drept public si drept privat.

Astfel, putem defini dreptul civil ca fiind  acea ramura a  dreptului unitar român care reglementează raporturile patrimoniale si personal-nepatrimoniale dintre subiectele de drept, persoane fizice sau persoane juridice, pe baza egalităţii lor în drepturi.

3. Analiza elementelor esenţiale ale definiţiei

Din definiţia dată dreptului civil, putem desprinde şi analiza elementele esenţiale ale reglementării sale. Astfel, trebuie sa retinem urmatoarele:

1. a) că este format din grupări de norme care reglementează aspecte comune sau apropiate unele de altele. Este de reţinut că grupările de norme juridice civile se numesc instituţii juridice. Aşa, de exemplu, se poate vorbi de instituţia juridică a dreptului de proprietate, a răspunderii civile delictuale sau de instituţia contractelor;
2. b) că dreptul civil se încadrează şi aparţine dreptului unitar al ţării noastre. Aşa fiind, putem conchide că dreptul civil prezintă aceleaşi trăsături esenţiale pe care le are dreptul naţional român, din care face parte;
3. c) în ceea ce priveşte obiectul reglementării propriu-zise, este format din două mari categorii de raporturi juridice : patrimoniale şi nepatrimoniale. Raporturile patrimoniale au în vedere drepturile subiective şi obligaţiile lor corelative, care pot fi exprimate şi evaluate în bani. în concret, este vorba de drepturi de creanţă şi drepturi reale;
4. d) sub aspectul caracterului obligaţiilor lor, normele juridice civile se împart în imperative şi dispozitive. Se consideră că ponderea semnificativă în cadrul dreptului civil o au normele dispozitive, în timp ce normele imperative sunt specifice pentru celelalte ramuri ale dreptului;
5. e) în ceea ce priveşte calitatea subiectelor care participă la raporturile juridice civile, specificul dreptului civil constă în faptul că acestea sunt persoane fizice şi juridice. Cât priveşte poziţia în cadrul raporturilor juridice civile este de reţinut egalitatea lor juridică, neexistand subordonare una alteia.

4.Scurtă privire asupra izvoarelor dreptului civil în general

Noţiunea de lege are o accepţiune generală. Prin urmare, în sens larg, noţiunea de lege are menirea să acopere toate actele nor­mative a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului.

Atribuim calificativul de lege fundamentală Constituţiei, care deţine rolul suprem în ierarhia izvoarelor dreptului în general şi, implicit, a dreptului civil. Principalele izvoare de drept civil sunt următoarele:

• Constituţia - reprezintă legea fundamentală a ţării şi stă la baza tuturor celorlalte legi. Dintre instituţiile de bază ale dreptului civil care sunt consacrate în Constituţie reţinem proprietatea, cu cele două forme ale sale, publică şi privată, şi libera iniţiativă a tuturor participanţilor la viaţa economică. In legătură cu cele două forme ale dreptului de proprietate reţinem şi trăsăturile lor caracteristice reglementate prin Constituţie. Astfel, proprietatea publică este inalienabilă, iar proprietatea privată este garantata si ocrotita in mod egal, indiferent de titular.
• Codul civil - este cel mai important izvor de drept civil, deoarece grupează în cuprinsul său majoritatea normelor acestei ramuri de drept. Codul civil român datează din anul 1864 şi a fost pus în aplicare la l decembrie 1865. Este copiat după codul francez de la 1804. Realităţile social-economice din ţara noastră au impus modificarea, completarea şi abrogarea multor dispoziţii cuprinse în codul civil. Noua Lege nr.287/2009, publicata in Monitorul Oficial nr.505/15.07.2011 completeaza multe dispozitii cu privire la Codul civil.
• Legile - se caracterizează prin aceea că, în comparaţie cu codurile civil, comercial, al familiei, au un obiect determinat în ceea ce priveşte reglementările pe care le conţin. Legile ordinare care conţin reglementări cu privire la obiectul dreptului civil reprezintă şi ele un izvor important al acestei ramuri. O însemnătate deosebită o au legile care privesc reorganizarea societăţilor de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi legea fondului funciar.
• Ordonanţele si hotărârile guvernului - se emit pe baza şi în vederea executării legilor. Aceste hotărâri nu conţin reglementări care să exceadă sau să depăşească legile aflate în vigoare, ele sunt subordonate legilor aflate în vigoare şi au menirea să asigure aplicarea lor. Ca argument al acestei susţineri, menţionăm faptul că, în cuprinsul lor, de regulă, se face trimitere la legea căreia îi asigură aplicarea.

Problema altor izvoare de drept civil:

1. Obiceiul (cutuma)

În subsidiar faţă de lege, un alt izvor de drept întâlnit în sistemul nostru de drept este obiceiul sau cutuma. El cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi respectată cu conştiinţa caracterului său obligatoriu. Obiceiul sub forma de datini, traditii, practici religioase, a constituit principala modalitate de ordonare a relatiilor sociale in comuna primitiva, in conformitate cu interesele asigurarii existentei si securitatii colectivitatii.

Obiceiul, cel mai vechi izvor de drept, joacă un rol a cărui importanţă variază de la un sistem de drept la altul.

În dreptul privat, unele sisteme admit obiceiul ca izvor direct de drept, în timp ce altele, între care şi sistemul nostru, nu admit obiceiul decât în măsura în care legea face trimitere la acesta.

2. Jurisprudenţa (practica judiciară)

Jurisprudenţa, adică ansamblul hotărârilor judecătoreşti date într-o anumită problemă, nu este admisă în sistemul nostru (cu toate nuanţările făcute în literatura juridică) ca fiind izvor de drept. După cum am văzut, ea constituie izvor de drept în sisemul anglo-saxon, unde judecătorul este ţinut să se conformeze precedentelor judiciare în materie.

3. Doctrina

Doctrina, adică literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului, nu constituie izvor de drept. Ea este analizată totuşi în acest context deoarece poate influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau abrogarea ori modificarea celor existente. Asemenea propuneri se numesc de lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată), în sensul că au în vedere o formă viitoare, îmbunătăţită, a normei juridice analizate, prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea în vigoare), noţiune care desemnează prevederile în materie existente în present.

Norma juridica                                                                          

 Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală,impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului. Din această definiţie decurg trăsăturile esenţiale ale normei juridice:

1. a) norma juridică are caracter general; ea prescrie (prevede,impune) o conduită tipică (un model de comportament) ce se adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei;
2. b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane. Chiar şi în ipoteza în care vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci instituţia în sine.

( exemplu, normele constituţionale care privesc atribuţiile Preşedintelui sau ale Avocatului Poporului nu se adresează, în concret, persoanei care îndeplineşte, temporar, funcţia publică respectivă, ci instituţiei însăşi).

1. c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin constrângere.

Acţiunea normei juridice

Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-un anumit interval de timp, pe un teritoriu determinat şi asupra unor anumite categorii de persoane.

 Acţiunea în timp a normelor juridice

Dreptul nu este static, de la o perioadă la alta, statul este interesat în reglementarea în chip diferit a unor anumite raporturi sociale. Aceasta face ca legile să se succeadă în timp, fiind înlocuite pe măsură ce se modifică realitatea socială, pe care o reflectă şi o slujesc.

1.Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine aplicabilă.

De regulă, acesta este momentul în care legea este publicată în Monitorul Oficial al României, putând fi cunoscută de către toate subiectele de drept cărora li se adresează. Din momentul în care a devenit publică, “nimeni nu va putea invoca necunoaşterea legii”.

Art. 78 din Constituţie prevede: “Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. Aşadar, este posibil ca în textul unui act normative să se prevadă o dată ulterioară la care legea urmează a intra în vigoare; aceasta mai ales în cazul actelor normative importante, pentru cunoaşterea şi înţelegerea cărora este nevoie de timp.

_ Spre exemplu, art. 78 din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii prevede că “prezenta ordonanţă intră în vigoare în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

2. Ieşirea din vigoare a unei legi este momentul din care aceasta încetează să se mai aplice. Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin abrogarea acesteia, care poate fi expresă sau tacită.

Abrogarea expresă se realizează prin precizarea textuală a faptului că un anumit act normativ se abrogă.

Spre exemplu, art. 24 din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă (abrogate prin OUG NR.123/28.12.2010)prevedea că “la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 83/1995 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă”.

Tot o abrogare expresă, dar indirectă, întâlnim în cazul în care în noul act normativ se prevede că “orice dispoziţii contrare se abrogă”.

Abrogarea implicită intervine atunci când este adoptat un nou act  normativ, având dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse în vechiul act

normativ. Numai un act normativ de forţă juridică egală sau superioară poate abroga tacit dispoziţiile vechiului act normativ.

Majoritatea autorilor consideră că abrogarea este singura modalitate de ieşire din vigoare a unei legi. Căderea în desuetudine a unei legi nu poate fi considerată o modalitate sigură de ieşire din vigoare.

Căderea în desuetudine reprezintă împrejurarea în care o lege nu se mai poate aplica deoarece au dispărut condiţiile necesare pentru aceasta, fascicolul de relaţii sociale pe care le reglementează nu mai există sau s-a modificat fundamental.

Multe acte normative socotite iniţial ca fiind căzute în desuetudine au putut fi revigorate prin revenirea la realitatea socială care le motivase.

_ Spre exemplu, Codul comercial, intrat în vigoare în 1887, deşi neabrogat formal, a fost considerat ieşit din vigoare prin cădere în desuetudine în perioada comunistă. Totuşi, Codul comercial a redevenit actual după 1989, astfel încât astăzi este din nou considerat în vigoare.

Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea lor în timp este supusă următoarelor principii:

1. Principiul neretroactivităţii

Potrivit acestui pricipiu, un act normativ nu se poate aplica decât împrejurărilor petrecute după intrarea sa în vigoare. El va fi inaplicabil împrejurărilor petrecute anterior intrării sale în vigoare, şi anume sub imperiul legii vechi.

de la început nu ar fi existat decât un singur act normativ, cu un înţeles complet lămurit.

1. Principiul aplicării imediate a legii noi

În mod simetric principiului neretroactivităţii, principiul aplicării imediate a legii noi prevede că o normă juridică nu se poate aplica împrejurărilor intervenite după ieşirea ei din vigoare; noua lege se va aplica imediat ce a intrat în vigoare, excluzând aplicabilitatea celei vechi.

Spre deosebire însă de principiul neretroactivităţii, principiul aplicării imediate a legii noi nu este consacrat constituţional, ceea ce înseamnă că legiuitorul poate prevedea, prin excepţie, că o anumită lege continuă să-şi producă efectele şi după intrarea în vigoare a legii noi.

Această excepţie poartă numele de ultraactivitatea legii vechi.

Acţiunea în spaţiu a normelor juridice

Ca principiu, normele juridice sunt teritoriale şi personale, în sensul că se aplică pe teritoriul statului în care au fost adoptate şi asupra cetăţenilor acelui stat.

În ramurile de drept public, cum este dreptul penal, principiul teritorialităţii este consacrat expres: “Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României” (art. 3 din Codul penal). De la principiul teritorialităţii există însă o serie de excepţii, care vizează atât aplicabilitatea legii penale române în afara teritoriului ţării, cât şi, dimpotrivă, inaplicabilitatea legii penale române în cazul unor infracţiuni săvârşite pe teritoriul României.

În domeniul dreptului privat, acţiunea legii este supusă:

- dreptului intern, care reglementează raporturi juridice între subiecte de drept de cetăţenie română, desfăşurate pe teritoriul României;

- dreptului internaţional privat, care reglementează raporturile juridice cu element de extraneitate. Elementul de extraneitate reprezintă o împrejurare de fapt datorită căreia un raport juridic are legătură cu două sau mai multe sisteme de drept. Elementul de extraneitate nu este un element distinct al raportului juridic alături de subiecte, conţinut şi obiect, dar intră în componenţa acestora. De exemplu, obiectul unui contract de vânzare-cumpărare este situat în străinătate, sau una din părţile contractante este de altă naţionalitate

Elementul de extraneitate poate consta în cetăţenia unuia sau ambelor părţi ale raportului juridic, situarea bunului în străinătate, încheierea sau executarea în străinătate a unui contract etc

 Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Din punct de vedere al subiectelor la care se aplica, legile civile se impart in 3 categorii:

1. legi civile cu vocatie generala de aplicare
2. legi civile cu vocatia aplicarii numai persoanelor fizice
3. legi civile cu vocatia aplicarii numai persoanelor juridice

Normele juridice se aplică în mod egal tuturor subiectelor de drept.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţie, “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări”.