II. 1. Noţiune
Întrucât proprietate publică priveşte domeniul public[1], se impun, pentru început, unele aprecieri în legătură cu noţiunea de domenialitate publică şi fundamentul juridic al acesteia.
Ca regim juridic al unei categorii specifice de bunuri, domenialitatea[2] “constituie partea cea mai importantă a dreptului administrativ al bunurilor, deoarece ea se referă la bunuri care aparţin colectivităţilor publice”[3]. Deşi se compune din bunuri mobile şi imobile, domeniul administrativ nu se confundă cu patrimoniul unităţilor administrativ – teritoriale, care are o sferă mai largă de cuprindere[4].
Noţiunea de domenialitate publică nu are un fundament clar în textele Codului civil român sau chiar în cele ale legilor constituţionale, ce au precedat Constituţia României din 1991. Codul civil, la capitolul intitulat “Despre bunuri în raportul lor cu cei ce le posedă” foloseşte noţiunea de “domeniu public” dar nu în sensul său opus “domeniului privat”, ci în sens de domeniu al statului. Deci Codul civil nu relevă deosebirile dintre domeniul public şi domeniul privat, în baza unui criteriu prestabilit. A revenit, de aceea, doctrinarilor (fie ei autori de drept civil sau de drept public) sarcina de a înlătura această omisiune propunând unele criterii de delimitare a celor două domenii.
În literatura de specialitate, cu privire la aspectul în discuţie, s-a făcut sublinierea că “teoria domeniului este una dintre acelea în care se manifestă, în modul cel mai pregnant, relativitatea conceptelor şi construcţiilor juridice, menite să evolueze în funcţie de realităţile sociale pe care trebuie să le exprime”[5].
Cât priveşte jurisprudenţa[6], aceasta a contribuit şi ea, cu unele ezitări inerente oricărui început, la conturarea noţiunii, reflectând în cadrul soluţiilor sale când una, când alta dintre teoriile doctrinare.
Prin Legea nr. 213 / 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, au fost aduse importante clarificări în definirea domeniului public, a componentelor sale şi regimului juridic ce-i este aplicabil, a trăsăturilor ce-l separă de domeniul privat. În viziunea legii menţionate, noţiunea de domeniu evocă ideea de totalitate a bunurilor care aparţin statului sau unităţilor administrativ – teritoriale. În funcţie de natura sau destinaţia bunurilor care-l compun, domeniul statului şi al unităţilor administrativ – teritoriale se divide, la rândul său în domeniul public şi domeniul privat, aflate în proprietate publică sau privată, după caz.
Domenialitatea publică este subsumată conceptului de proprietate publică şi este alcătuită din bunurile determinate constituţional (art. 135, al. 4)[7], din cele stabilite în Anexa legii[8] şi din orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege[9].
Domenialitatea privată se circumscrie conceptului de proprietate privată şi este alcătuită din bunurile proprietatea statului şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu fac parte din domeniul public[10].
Conceptul domenialităţii - publice şi private - îşi găseşte consacrarea şi în recenta Lege a administraţiei publice locale nr. 215/2001. Articolul 10 din legea amintită precizează că: "Autorităţile administraţiei publice locale administrează sau, după caz, dispun de resurse financiare, precum şi de bunurile proprietate publică sau privată ale comunelor, oraşelor şi judeţelor, în conformitate cu principiul autonomiei locale". Prin art. 121 aceeaşi Lege, se concretizează conţinutul naţiunii de patrimoniu al unităţii administrativ teritoriale, în care se regăsesc: bunurile mobile şi imobile apartenente domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. Cele două domenii ale proprietăţii autorităţilor publice locale sunt apoi reglementate distinct prin articolele 122 şi 123 din Legea nr. 25/2001.
II. 2. Natura juridică
O analiză spaţială, dar şi istorică asupra concepţiilor privind domeniul public, evidenţiază puncte de vedere variate, la diferiţi autori.
a) Teoria neproprietăţii
Până în secolul al XIX-lea, Proudhon, Ducrocq, Berthélemy, au negat idea proprietăţii, arătând că bunurile din domeniul public nu sunt susceptibile de proprietate, întrucât asupra lor nu se pot exercita cele trei atribute clasice ale dreptului de proprietate: usus, fructus, abusus, inalienabilitatea lor fiind o dovadă peremtorie în acest sens. În concepţia lui H. Berthélemy, de exemplu, “bunurile din domeniul public sunt constituite din porţiuni de teritoriu afectate uzului tuturor şi nesusceptibile de proprietate privată. Asupra bunurilor din domeniul public nimeni nu are jus abutendi, jus fruendi există doar excepţional, iar jus utendi aparţine tuturor”[11].
La începutul secolului al XX-lea, L. Duquit şi G. Jéze au susţinut şi ei că în cazul arătat nu ar fi vorba de un drept de proprietate pentru că, acceptând o asemenea idee “s-ar opera o tranziţie nejustificată a unui concept civilist, de altfel inutil, fiind
suficientă ideea de afectaţiune”[12]. În lipsa unui drept de proprietate, administraţiei trebuie să i se recunoască asupra bunurilor din domeniul public, doar un drept de pază şi supraveghere (droit de garde et surintendance).
În Codul Civil francez ideea (inexactă) care neagă dreptul de proprietate al administraţiei asupra bunurilor din domeniul public îşi are suportul în art. 538, potrivit căruia “domeniul public cuprinde bunuri ce nu sunt susceptibile de proprietate privată”. Articolul 475 din Codul civil român nu a mai reprodus această dispoziţie[13], ceea ce demonstrează o cu totul altă viziune în tratarea problemei[14].
Teoria neproprietăţii şi a folosinţei în interesul general a fost supusă unei severe critici. I s-a reproşat, de exemplu, că este prea restrictivă, de vreme ce limitează sfera bunurilor din domeniul public la cele afectate uzului tuturor: căi de comunicaţie, pieţe, ţărmurile mării etc. Teza menţionată exclude o categorie însemnată de alte bunuri care, deşi aparţin domeniului public, nu servesc uzului tuturor[15] (cazărmi, armament militar, fortăreţe etc.).
Pe de altă parte, nu are suport ideea că ar exista bunuri nesusceptibile de însuşire sub formă de drepturi patrimoniale. În principiu “toate bunurile de pe pământ pot fi apropriate”[16].
b) Teoria dreptului de proprietate
Alimentată de aceste critici, s-a conturat cea de-a doua teză care admite existenţa unui drept de proprietate al administraţiei asupra bunurilor din domeniul public. Principalii susţinători ai teoriei menţionate sunt L. Josserand, Planiol, Hauriou, Régard, Bonnard, Roland, Aurelian Ionaşcu (România).
Acest punct de vedere (reţinut şi de actuala Constituţie, de Legea 213/1998 şi de Legea nr. 215/2001) recunoaşte că asupra bunurilor din domeniul public, titularii au şi exercită un veritabil drept de proprietate, chiar dacă exerciţiul atributelor acestui drept îmbracă unele note specifice[17]. “Esenţialul dreptului de proprietate – susţinea E.D. Tarangul – nu este reunirea celor trei atribute ce au caracterizat proprietatea quiritară[18] în dreptul roman. Această proprietate şi-a schimbat caracterul, iar ceea ce interesează, în primul rând, în societatea modernă, este aproprierea obiectului, adică un drept de detenţiune şi de gestiune care poate avea o sferă mai mare sau mai mică de acţiune”[19].
O asemenea concepţie se înscrie pe coordonatele evoluţiei proprietăţii “din ce în ce mai puţin individualistă şi mai puţin absolută”[20].
În perioada interbelică, jurisprudenţa românească[21] şi-a însuşit teoria pe care o analizăm, admiţând, la rândul său, că administraţia are un drept de proprietate asupra domeniului public şi, de asemenea, a decis că bunurile din acest domeniu sunt afectate uzului tuturor[22].
În prezent consacrarea expresă a dreptului de proprietate publică prin Constituţia României (art. 135), Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 stinge orice dispută cu privire la natura juridică a dreptului asupra domeniului public. Iar teoria dreptului de proprietate a statului şi a unităţilor sale administrativ – teritoriale, nu mai prezintă decât un interes istoric. Cu toate acestea, în literatura juridică actuală se atrage încă atenţia că “deşi proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ – teritoriale, aceşti titulari nu sunt proprietari propriu-zis (în sensul Codului civil)[23]. În opinia menţionată “usus” aparţine publicului, “fructus” nu există, iar “abusus”, datorită “inalienabilităţii domeniului public nu-i posibil”. Un asemenea punct de vedere este contrazis de faptul că deşi inalienabile, bunurile publice pot suferi unele transformări, modificări, pot fi dezafectate sau demolate, cu respectarea prevederilor legale. În anumite condiţii, titularii dreptului de proprietate publică pot să dispună trecerea unor bunuri din domeniul public în cel privat. De altfel chiar Legea 213/1998 menţionează expres atributul dispoziţiei (art. 2).
De asemenea, s-a admis că apărarea dreptului de proprietate publică poate fi realizată şi prin mijloace de drept civil, astfel că titularii au facultatea de a se opune încălcărilor din partea particularilor, prin aceste mijloace, dacă le preferă căii administrative[24].
II.3. Delimitarea proprietăţii publice faţă de proprietate privată
O problemă, de asemenea discutată, este aceea a criteriilor în raport de care se poate defini şi delimita proprietatea publică în raport cu proprietatea privată a statului şi a unităţilor sale administrativ – teritoriale (domenială) şi cea a persoanelor fizice şi juridice (de drept comun). Problema care se pune este de a şti după care criterii se stabileşte că un bun aparţine domeniului public sau domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ – teritoriale, ori proprietăţii private de drept comun. Operaţia în sine nu este facilă având în vedere faptul că faţă de proprietatea domenială privată, delimitarea este relativă şi graduală, pentru că un bun proprietate publică poate fi dezafectat şi trecut în proprietatea domenială privată şi invers. Faţă de proprietatea privată de drept comun delimitarea este ceva mai clară, dar şi aici trebuie avut în vedere că un bun proprietate privată poate deveni obiect al dreptului de proprietate publică, prin expropriere.
Investigând legislaţia în materie putem constata că aceasta nu ne vine prea mult în ajutor, pentru o corectă şi clară delimitare. Textele care se referă la proprietatea publică utilizează expresii de mare generalitate sau chiar formulări insuficient conturate, echivoce. Art. 475, al. 2 indică două categorii de bunuri: bunuri ale particularilor şi bunuri care nu sunt ale particularilor şi care urmează a fi administrate şi înstrăinate numai după regulile şi formulele anume prescrise pentru ele. Este o formulare generală, ambiguă. Aceleaşi criterii generale apar prin antiteză şi în art. 476 Cod civil care prevede că “Drumurile mari, drumurile mici şi uliţele care sunt în sarcina statului, fluviile şi râurile navigabile...” care nu sunt proprietate particulară sunt considerate dependinţe ale domeniului public.
Reglementările adoptate după intrarea în vigoare a Codului civil nu cuprind o enumerare exhaustivă a bunurilor ce alcătuiesc substanţa proprietăţii publice. Prin art. 18, Constituţia din 1938 menţionează că toate bunurile care nu sunt proprietate particulară sunt considerate dependinţe ale domeniului public (este o formulare de asemenea discutabilă). Constituţia din 1938 ca şi cea din 1923, de altfel, conţin şi unele enumerări, dar ele vizează segmentele limitate ale domeniului public, cum ar fi: căile de comunicaţie (terestre, navale, maritime). Dispoziţii în acest sens constatăm şi în Legea pentru drumuri din 11 februarie 1906, cu o sferă de aplicaţie, de asemenea, limitată.
După decembrie 1989, revenirea la instituţiile tradiţionale şi în materie de proprietate a determinat o mai atentă şi profundă analiză a problematicii dreptului de proprietate, în general, a formelor pe care le îmbracă acest drept, în special. Legea fondului funciar disociază clar conceptul de proprietate domenială publică şi privată de cel de proprietate privată de drept comun. De asemenea, Constituţia României, prin art. 135, al.2 prevede că: proprietatea este publică şi privată. Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ – teritoriale (art. 135, al. 3). Art. 135, al. 4 din Constituţie indică bunurile care aparţin domeniului public. La aceste reglementări putem adăuga H.G. nr. 113 din martie 1992.
Dar nici în reglementările menţionate nu apare clar criteriul în raport de care pot fi identificate bunurile ce aparţin domeniului public în raport cu cele ce aparţin proprietăţii private (domeniale sau de drept comun). Cum arătam, Constituţia consacră cele două forme de proprietate printr-o apreciere de ordin general, fără a indica şi criteriile ce stau la baza ramificării dreptului de proprietate în cele două forme.
În schimb, Legea fondului funciar nr. 18/1991 reţine în mod expres drept criteriu de delimitare a dreptului de proprietate publică asupra terenurilor interesul naţional sau local. Art. 4, al. 2 din legea menţionată precizează că “domeniul public poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea asupra sa aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor, judeţelor”.
Într-o expresie sintetică, criteriul interesului naţional sau local stă la baza afectării categoriilor de terenuri enumerate de art. 5 din Legea nr. 18/1991 unor servicii de utilitate publică.
Trebuie să arătăm că, deşi criteriul menţionat este operant doar în materie de terenuri şi numai în sfera domeniului public (pentru a delimita domeniul public de interes naţional de domeniul public de interes local), el prezintă un netăgăduit sprijin şi pentru trasarea liniei de demarcaţie dintre proprietatea publică şi cea privată având în vedere faptul că “proprietatea privată este aceea care nu este publică”[25].
În literatura de specialitate[26] s-a propus ca acest criteriu (al interesului naţional sau local) să fie extins şi asupra celorlalte categorii de bunuri mobile sau imobile care formează în general obiectul dreptului de proprietate publică.
Receptive la aceste propuneri, Legea 213/1998 şi Legea nr. 215/2001 fixează clar liniile de demarcaţie între: domeniul public naţional, domeniul public judeţean şi domeniul public local.
Potrivit art. 3, al. 2 din Legea 213/1998, “Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute în art. 135, al. 4 din Constituţie, din cele stabilite la pct. 1 din Anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca atare prin lege”.
Art. 3, al. 3 din Legea nr. 213 / 1998 menţionează ca bunuri ale domeniului public judeţean, bunurile stabilite la pct. II din Anexă şi bunurile de uz sau interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean sau hotărâre guvernamentală.
În sfârşit, al. 4 al art. 3 din Legea nr. 213 / 1998 se referă la domeniul public local în conţinutul căruia sunt incluse: bunurile precizate la pct. III din Anexă şi alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local (dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public, naţional ori judeţean).
Cât priveşte Legea nr. 215/2001, distincţia clară dintre domeniul public de interes naţional şi domeniul public de interes local rezultă din art. 122 (al. 1) potrivit căruia "Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional".
Criterii doctrinare
În lipsa consacrării, pe cale legală, a unor criterii după care dreptul de proprietate se ramifică în cele două forme ale sale, i-a revenit doctrinei şi jurisprudenţei sarcina de a completa această lacună. Au fost propuse, în acest sens, următoarele criterii:
- a) Criteriul naturii bunurilor apare în doctrina şi jurisprudenţa mai veche. Berthélemy, de exemplu, aprecia că intră în domeniul public bunurile care sunt în uzajul tuturor, fie prin natura lor, fie prin destinaţie. În lumina criteriului naturii bunurilor fac parte din domeniul public toate bunurile care nu sunt susceptibile de proprietate privată cum ar fi: căile de comunicaţie, porturile, fluviile care servesc pentru transport, pieţele publice, care prin natura lor nu pot aparţine particularilor. Acest criteriu rezultă din art. 476 Cod civil, care în parte sa finală prevede că aparţin domeniului public toate părţile din pământul României care nu sunt proprietate particulară. De asemenea, criteriul este utilizat de Legea fondului funciar, care prin art. 4, al. 1 şi art. 5, al. 1 prevede că bunurile, prin natura lor, sunt de domeniul public ori de domeniul privat. Articolul 5 de exemplu precizează că: “Aparţin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căi de comunicaţie, reţele stradale şi parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenuri cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi ale mării teritoriale, ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi siturile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public, oricare, prin natura lor sunt de uz sau interes public”.
Şi Legea 213/1998 reţine criteriul naturii bunurilor, precizând prin art. 1 că "Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public".
De asemenea, criteriul este menţionat în Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, în art. 122, care se referă la bunurile apartenente domeniului public de interes local sau judeţean şi care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public.
În doctrina juridică şi practică din acest domeniu, criteriul menţionat a fost primit cu anumite rezerve întrucât există unele bunuri mobile sau imobile care, deşi susceptibile de a forma obiectul proprietăţii private, fac parte din domeniul public.
Pe de altă parte, anumite bunuri care fac parte din domeniul public sunt susceptibile prin natura lor să fie proprietate privată. Un exemplu în acest sens ne oferă art. 478, al. 2 din Codul civil care, după ce în alineatul 1 declară anumite bunuri ca făcând parte din domeniul public, prin alineatul 2 adaugă că “Aceste bunuri reintră în circuit când nu mai servesc uzului public”. (Este vorba de porţile, zidurile, şanţurile, întăriturile pieţelor de război şi ale fortăreţelor).
- b) Criteriul afectaţiunii bunurilor indică drept bunuri care aparţin domeniului public pe acelea care sunt afectate serviciului public. Acest criteriu se sprijină pe teoria serviciului public[27] elaborată de autorii de drept public, între care s-au remarcat în mod deosebit Leon Duguit şi Gaston Jéze (Franţa), Paul Negulescu, C-tin Rarincescu (România). Pentru autorii francezi noţiunea de serviciu public domină întreg dreptul administrativ. Domenialitatea publică, ca şi alte noţiuni ale dreptului administrativ, sunt aşadar intim legate de serviciul public.
“Nu trebuie uitat niciodată” – preciza Duguit – “că fundamentul însuşi al domenialităţii publice este ideea de afectare la un serviciu public. Acesta este punctul capital. Noţiunea de serviciu public domină tot dreptul public atunci când este vorba de funcţii, organe sau lucruri”[28]. Autorul menţionat include în domeniul public toate bunurile mobile şi imobile, afectate direct, ca obiecte sau mijloace, unui serviciu public. Datorită afectării unui serviciu public, bunurile sunt inalienabile şi imprescriptibile. Pe de altă parte, regimul juridic nu este acelaşi pentru totalitatea bunurilor din domeniul public. Urmărind scopul şi rolul pe care îl au în cadrul serviciului public, putem constata că: “natura lor juridică este mai mult sau mai puţin diferită de cea a proprietăţii private, pentru că există un fel de gradaţie în scara domenialităţii publice”.
Ideea de serviciu public stă la baza tuturor regulilor regimului juridic care, potrivit autorilor de drept public, se numeşte domeniul public opus regimului juridic al proprietăţii private. De aceea, afectarea la un serviciu public rămâne o condiţie necesară a domenialităţii publice, dar nu şi suficientă, întrucât în acest domeniu nu se includ decât “lucrările care servesc direct unui serviciu public esenţial şi cu condiţia ca în acest serviciu esenţial, lucrul să joace un rol principal”. În literatură[29] nu este definită însă noţiunea de “serviciu public esenţial” şi nici nu este explicat rolul principal al bunului în cadrul serviciului. Se indică doar câteva exemple semnificative. În această opinie, cazărmile, şcolile, palatele de justiţie nu fac parte din domeniul public, întrucât edificiul (luat ca atare) nu joacă un rol esenţial în cadrul serviciului. Acest rol îl au militarii, profesorii, magistraţii, ca îndeplinesc rolul principal. În consecinţă, “mobilele afectate unui serviciu public nu fac parte din domeniul public, întrucât
dispariţia unei arme, a unui tun, a unei cărţi sau obiect de artă nu comportă consecinţe asupra serviciului public”[30].
Asupra bunurilor astfel determinate administraţia nu exercită un drept de proprietate. Ele nu aparţin nici unui individ şi aproprierea lor individuală a fost exclusă. Anumiţi agenţi publici sunt însă însărcinaţi să vegheze la conservarea lor sau la menţinerea afectaţiunii bunurilor.
Aşa cum este prezentată, mai sus, teoria afectaţiunii bunurilor unui serviciu public se apropie de teoria care neagă dreptul de proprietate al administraţiei asupra domeniului public.
- c) Criteriul interesului general apare în teoria formulată de unii autori de drept public, atât străini[31], cât şi români[32]. Potrivit acestui criteriu, bunurile ce alcătuiesc domeniul public sunt afectate unui interes general, din care cauză ele sunt supuse unui regim juridic special.
Susţinătorii acestei teze admit că asupra bunurilor respective administraţia are un drept de proprietate care diferă de proprietatea civilă ordinară, în sensul că prerogativele usus şi fructus sunt limitate, iar abusus este paralizat prin afectaţiune.
Controversele pe tema criteriilor de delimitare a proprietăţii publice sunt în prezent stinse, câtă vreme recentele reglementări ale proprietăţii publice indică expres trei criterii care împreună servesc la delimitarea celor două zone ale proprietăţii domeniale. Art. 1 din Legea 213/1998 prevede că “Dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ – teritoriale asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau interes public”. Iar Legea nr. 215/2001 precizează prin art. 122 că " Aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes naţional".
Deşi prin reglementările menţionate sunt prevăzute trei criterii de identificare a bunurilor aparţinând proprietăţii publice (legea, natura şi destinaţia bunului), în cele din urmă legea este cea care face determinarea domeniului public, fie în mod direct (enumerând bunurile acestui domeniu), fie indirect enunţând criteriile generale pentru determinarea lor (uzul sau interesul general).
[1] Utilizăm în acest capitol sensul restrâns al noţiunii de “proprietate publică” ce corespunde domeniului public. Despre sensurile ce se atribuie noţiunii de “proprietate publică” a se vedea Laurian Franţescu, Noţiunile de domeniu public şi domeniu privat ale statului. Conţinut şi regim juridic, în Dreptul nr. 10 – 11/1993 pag. 41 – 47; C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995 pag.7; Liviu Giurgiu, Consideraţii în legătură cu domeniul public în Dreptul nr. 8/1995 pag 34; I.P. Filipescu, op. cit. ediţia 1996 pag. 79 şi următoarele.
[2] Noţiunea de “domeniu” îşi are originea în cuvântul latin “domenium” care înseamnă stăpânire, proprietate.
[3] Liviu Giurgiu, op. cit. pag. 34; M. Preda, Curs de drept administrativ, op. cit. vol. II, partea specială pag. 452 şi următoarele. Pentru colectivităţile locale, a se vedea art. 3, pct. 4 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001.
[4] Potrivit art. 121 din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală, patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale este compus din bunuri mobile şi imobile aparţinând domeniului public de interes local, domeniului privat şi din drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale acestor unităţi.
[5] Liviu Giurgiu, op. cit. pag. 34.
[6] Vezi, în acest sens: decizia civilă 975/1995 a Curţii de Apel Suceava; decizia nr. 310/1995 a Tribunalului Botoşani; decizia nr. 610/1995 a Curţii de Apel Suceava, menţionate de P. Perju în Sinteză teoretică a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti din judeţele Suceava şi Botoşani în Dreptul nr. 9/1996, pag. 98.
[7] Potrivit articolului menţionat, fac obiectul exclusiv al domeniului public al statului: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, alte bunuri stabilite de lege.
[8] Anexa Legii nr. 213/1998 (pct. 1) prevede că domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: bogăţiile de orice natură ale subsolului, în starede zăcământ; spaţiul aerian; apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare; pădurile şi terenurile destinate împăduririi. Cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată; terenurile care au aparţinut domeniul public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute prin lucrări de îdiguiri, de desecări şi combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă; parcurile naţionale; rezervaţiile naturale şi monumentele naturii; patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"; resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental; infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă; tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia; drumuri naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale secundare; canale navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele, apărările şi consolidările de maluri şi talazuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea; reţelele de transport al energiei electrice; spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii; canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente; conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale; lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşee pentru atenuarea undelor de viitură; digurile de apărare împotriva inundaţiilor; lucrările de regularizare a cursurilor de ape; cantoanele hidrotehnice, spaţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor; porturile maritime şi fluviale, civile şi militare; terenurile pe care sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate activităţilor de navigaţie; terenuri destinate exclusiv instrucţiei militare; pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării; pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare, situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate; statuile şi monumentele declarate de interes public naţional; ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice; muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional; terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.
[9] Art. 3 al. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
[10] Art. 4 din Legea nr. 213/1998.
[11] H. Berthélémy, citat de L. Giurgiu în Dreptul nr. 8/1995, pag. 34; în acelaşi sens, a se vedea şi P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 9/1996, pag. 98.
[12] C. Oprişan, op. cit. în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 7.
[13] Art. 475, al. 2 vorbeşte de “Bunurile care nu sunt ale particularilor”.
[14] Cu toate acestea, în doctrina juridică românească mai veche au existat autori care s-au arătat ostili ideii de proprietate. Vezi C. Hamangiu ş.a., Tratat de drept civil român, vol. I, Bucureşti,1928, pag. 917.
[15] E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Cernăuţi, 1944, pag. 357.
[16] Leon Duquit, Traité de droit constitutionnel, t III, Paris, 1923, pag. 342 şi următoarele.
[17] J. Manofiu, Gh. Durac, Drept civil, Drepturile reale principiale, Ed. Chemarea Iaşi, 1994, pag. 39. Pentru prima oară în legislaţia română Legea nr. 213/1998 prevede expres că statul sau unităţile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile legii.
[18] Pentru detalii privind proprietatea quiritară în dreptul roman, a se vedea M. Jacotă op. cit. vol. II.
[19] . E.D. Tarangul, op. cit. pag. 359.
[20] C. Oprişan, op. cit. pag. 8.
[21] L. Giurgiu, op. cit. pag. 35 şi decizia civilă nr. 51/1935 a Tribunalului Judeţean Prahova, citată de acest autor.
[22] E.D. Tarangul, op. cit. pag. 234.
[23] P. Perju, op. cit. în Dreptul nr. 9/1996, pag. 98.
[24] C. Oprişan, op. cit. pag. 8.
[25] I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit. ed. 1996, pag. 83.
[26] E. Safta-Romano, op. cit. pag. 78.
[27] Noţiunea serviciului public este incertă: ea este o noţiune funcţională, servind unui anumit rezultat. În esenţă, serviciul public este o activitate susceptibilă de reglementare administrativă, exercitată în interes public (distribuirea de apă potabilă, căile de comunicaţie, învăţământul public, serviciile sanitare), profitabilă cetăţenilor sau ansamblului naţiunii. Vezi detalii în M. Waline citat de C. Oprişan în S.D.R. nr. 1/1995, pag. 12.
[28] L. Duguit, op. cit. pag. 234.
[29] Gaston Jézé, Les principes généraux du droit administratif, t I, II éme ed. pag. 245.
[30] L. Giurgiu, op. cit. pag. 36.
[31] Dintre aceştia amintim: M Hauriou, R. Bonard, citaţi mai sus.
[32] Este teoria care în prezent domină literatura şi practica românească în materie.