Domeniul drepturilor consumatorilor în prezent a atins apogeul necesităţii de perfecţionare a reglementărilor juridice în temeiul importanţei create de factorii obiectivi. Considerăm necesară examinarea principalelor noţiuni ce ţin de consumator şi pe care acesta este obligat sau e bine să le cunoască pentru asigurarea creării şi funcţionării unui sistem de protecţie a consumatorului.
Derularea cu rapiditate a schimburilor comerciale ce caracterizează societatea modernă a condus la apariţia contractelor-tip astfel încât principiile tradiţionale aplicate în domeniul contractual (autonomia de voinţă şi egalitatea părţilor contractante ) au fost serios zdruncinate „în noua eră a societăţii de consum”.[1]
Cuvântul consumator provine din Franţuzescul consommateur şi înseamnă persoana care consumă bunuri rezultate din producţie. O altă noţiune legată de noţiunea de consumator este consumerismul.[2] Intr-o prima accepţiune prin cuvântul consumerism se subînţelegeau doar eforturile organizate ale consumatorilor în vederea corijării şi suprimării nemulţumirilor pe care le-au acumulat, ulterior, într-un context pluridimensional, această noţiune a ajuns să semnifice ansamblul eforturilor conjugate ale consumatorilor, ale întreprinderii şi ale guvernului, în vederea ameliorării calitative şi cantitative a nivelului de trai. Noţiunea de consumerism este anglofonă prin excelenţă dar acceptată ca neologism de toate limbile lumii, s-a impus cu precădere în perioada postbelică, tentaţia consumatorilor de a se grupa, înfiinţând anumite organizaţii care să le apere interesele, s-a manifestat cu peste un secol şi jumătate în urmă. Se are în vedere fondarea cooperativelor de consumatori, organizaţii care, la începuturi, împrumutau mult din modul de acţiune a organizaţiilor sindicale, până şi-au creat propriul stil.[3]
Originile consumerismului contemporan se afla în Carta drepturilor consumatorului propusă de preşedintele Kennedy în 1962, în cadrul unui mesaj adresat Congresului American. Această Cartă a servit drept model pentru multe din legislaţiile naţionale şi regionale cu privire la consum, formulate în deceniile şapte şi opt, în diverse colţuri ale lumii.
În prezent din punct de vedere juridic, conform art.1 al Legii cu privire la protecţia consumatorilor - consumator - orice persoană fizică ce intentionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională;
La prima vedere pare a fi o definiţie completă dar dacă cercetăm ţi alte definiţii, de exemplu cea dată de Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor a Federaţiei Ruse din 07.02.92 sau de Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM despre practica aplicării legislaţiei privind protecţia consumatorilor la examinarea dosarelor civile din 10 iulie 1997, vom sesiza diferenţa.
Aşadar, conform legislaţiei FR consumator este cetăţeanul care utilizează, dobândeşte, comandă sau intenţionează să dobândeascăa sau să comande produse (lucrări, servicii) pentru necesităţi vitale personale.[4]
În accepţiunea celei de-a doua definiţii, consumator este numai cetăţeanul (cetăţenii străini şi apatrizii) ce procură, comandă, foloseşte (consumă) sau intentionează să procure sau să comande mărfuri (servicii) pentru necesităţile vitale, nelegate de obţinerea profitului.[5]
Considerăm că definiţia expusă nu este completă trebuind să conţină şi expresia – a executa lucrări deoarece nu toate operaţiile efectuate de agenţi economici pentru consumatori cad sub incidenţa serviciilor, de exemplu lucrările. Conform D.E.X.-ului serviciu este acţiunea, faptul de a servi, de a sluji; forma de muncă prestată în folosul sau în interesul cuiva....1. Lucrare este lucru realizat printr-o muncă fizică sau intelectuală....2. Aceasta ne argumentează diferenţa dintre aceste noţiuni.
În temeiul celor expuse considerăm că definiţia noţiunii de consumator trebuie completată cu expresia executare de lucrări. Aceasta reiese şi din p.2 al Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie susmenţionate care stipulează că Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor reglementează raporturile dintre consumator şi agentul economic care efectuează lucrări şi prestează servicii consumatorilor.
Dacă examinăm pluridimensionalitatea noţiunii de consumator vom ajunge la concluzia ca ea trebuie să includă nu numai persoanele fizice-cetăţenii (cetăţenii străini şi apatrizii) dar şi agenţii economici pentru anumite cazuri.[6] Delimitarea trebuie realizată conform criteriului de obţinere \ neobţinerea profitului.
Din Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor reiese că prin ea se reglementează raporturile juridice apărute între cetăţeni (cetăţeni străini şi apatrizi) în calitate de consumator şi agenţii economici, aceasta nefiind prevazut expres.
În textul legii prezintă echivoc noţiunea de persoană fizică deoarece nu este clar prevăzut ce se are în vedere: persoana fizica în calitate de cetăţean sau de cetăţean-antreprenor. În acest temei articolul 1 din Lege trebuie să conţină noţiunea de cetăţean (străin sau apatrid) la definirea consumatorului.
Un alt subiect al raportului juridic reglementat prin Lege este agentul economic- întreprinderea, instituţia, organizaţia sau cetăţeanul antreprenor, care produce, importă, transportă, depozitează, comercializează, păstrează marfa pentru realizare şi prestează servicii consumatorilor. În temeiurile expuse considerăm că definiţia din Lege dată agentului economic trebuie completată cu noţiunea efectuează lucrări.
Legea privind protecţia drepturilor consumatorilor reglementează relaţiile, care pot apărea din contractele privind vînzarea- cumpărarea cu amănuntul; arenda; închirierea de spaţiu locativ, în special, efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor de asigurare a exploatării casei de locuit în care se află spaţiul locativ, acordarea sau asigurarea acordării chiriaşului a serviciilor comunale necesare, efectuarea reparaţiei curente a averii comune a casei de locuit şi a instalaţiilor tehnice; antrepriza (inclusiv comanda de deservire sau deservirea prin abonament); transportarea cetăţenilor, bagajelor şi mărfurilor; păstrarea; consignaţia; asigurarea; prestarea serviciilor financiare pentru satisfacerea necesităţilor personale ale consumatorului, inclusiv acordarea de credite, deschiderea conturilor clienţilor, efectuarea decontărilor la cererea lor, primirea şi păstrarea hârtiilor de valoare şi a altor valori, acordarea serviciilor consultative, precum şi din alte contracte referitoare la satisfacerea necesităţilor personale ale cetăţenilor, nelegate de obţinerea profitului.[7]
Aşadar în persoana agentului economic poate fi producătorul, vizatorul, executorul.
Producătorul este organizaţia, cetăţeanul - antreprenor care produce mărfuri pentru realizare consumatorilor.
În relaţiile apărute din contractele privind vînzarea-cumpărarea cu amănuntul, inclusiv contractul de comision apare vizatorul care este întreprinderea. În relaţiile apărute din contractele privind vânzarea cumpărarea cu amănuntul inclusiv contractul de comision apare vînzătorul care poate fi întreprinderea, organizaţia, instituţia sau cetăţeanul antreprenor care realizează marfa către consumator.[8]
Executantul este întreprinderea, organizaţia, instituţia sau cetăţeanul - antreprenor care prestează servicii sau execută lucrări. Acesta poate fi: antreprenorul- la deservirea prin abonament şi la comanda de deservire; locatorul - la închirierea de spaţiu locativ, efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor de asigurare a exploatării casei de locuit în care se află spaţiul locativ, acordarea chiriaşului a serviciilor comunale necesare; transportatorul (cărăuşul) -la transportarea cetăţenilor, bagajelor, inclusiv a mărfurilor; în relaţiile ce reies din contractul de transport; depozitarul- în relaţiile ce apar din contractul de depozit; asiguratorul- în relaţiile ce apar din contractul de asigurare; prestatorul de servicii financiare - pentru satisfacerea necesităţilor personale ale cetăţenilor nelegate de obţinerea profitului. [9]
În temeiul celor expuse putem delimita următoarele categorii de consumatori. Astfel după criteriul domeniului de activitate deosebim consumatori:
- a) care procură produse în rezultatul contractului de vînzare-cumpărare şi de comision;
- b) care beneficiază de prestarea serviciilor;
- c) care beneficiază de executarea lucrărilor;
- d) care intentionează să procure sau să comande mărfuri( servicii, lucrări).
Un alt criteriu, mai complex de delimitare a consumatorilor este după statutul de persoane. Astfel o categorie o constituie:
- a) consumatorul - persoana fizică, cetăţean (cetăţean străin, apatrid). Consumatorul individual este, în acelaşi timp, şi un consumator „colectiv", prin dubla lui ipostază de membru al unei familii şi membru al societăţii. Fiind membru al unei familii sau a unei gospodării, putem afirma că avem de-a face cu un consumator colectiv cu nevoi şi trebuinţe specifice, cu un comportament bine definit. Aici avem în vedere faptul că cele mai multe produse sau servicii sunt cumpărate sau consumate pe o bază individuală, de cele mai multe ori cumpărăturile sunt efectuate de un membru al familiei, ele fiind determinate de nevoile şi dorinţele întregii familii.[10] Caracteristicile familiei constituie un factor important în analiza consumului şi consumatorilor, studiul consumatorului la acest nivel furnizează o serie de concluzii benefice pentru producţia şi comerţul cu bunuri şi servicii. „Familia este considerată cel mai complex tip de consumator, având în vedere faptul că nu reprezintă o sumă de consumatori individuali ci un efect de sistem, cu proprietăţi mult amplificate faţă de cele asociate părţilor componente". [11]
În acest temei conform criteriului expus lansăm o altă categorie de consumatori:
- b) subiectul economic.
Potrivit acestui criteriu subiecţii economici de asemenea ar putea fi consumatori dacă ei beneficiază de servicii nu pentru obţinerea profitului. De exemplu, întreprinderea, instituţia, organizaţia având automobile beneficiază de serviciile de alimentare şi reparaţie prestate de alţi subiecţi economici care poartă răspundere pentru prestarea serviciilor.[12]
În susţinerea ideii afirmăm că subiectul economic în acest caz beneficiază de servicii nu pentru obţinerea profitului ci pentru necesităţile personale ale organizaţiei.
Temeiuri întru justificarea acestei opţiuni vom elucida şi la capitolul răspunderii în rezultatul încalcării drepturilor consumatorilor.
Un alt tip de consumator colectiv îl constituie organizaţiile, instituţiile care achiziţionează bunuri şi servicii pentru propriile lor nevoi. Din această categorie fac parte şcolile, spitalele, bisericile, societăţi particulare şi publice, care pentru funcţionare consumă produse, echipamente, servicii etc. Ele pot fi considerate ca un segment de consumatori intermediari între producătorii primari şi consumatorii individuali finali, în ultimă instanţă, ceea ce produc şi oferă organizaţiilor de consum ajunge tot la consumatorii individuali, aceştia determinând de fapt natura şi structura consumului.[13]
Obiect al raportului juridic ce apare la realizarea drepturilor consumatorilor poate fi: produsul care constituie un bun material destinat consumului sau utilizării finale individuale sau colective; serviciul- activitate, alta decât cea din care rezultă produse, efectuată în scopul satisfacerii unor necesităţi ale consumatorilor; lucrarea- lucru realizat printr-o muncă fizică sau intelectuală.
Produsul, serviciul, lucrarea trebuie să corespundă unor standarde care se confirmă prin certificatul de conformitate care constituie un document eliberat conform regulilor unui sistem de certificare indicând cu un grad suficient de încredere că un produs, proces sau serviciu precis identificat este conform unui standard sau unui alt document normativ specificat, şi prin documentaţia tehnică normativă care este un act normativ în care sunt stabilite condiţiile calitative ale produselor, lucrărilor, serviciilor (standarde, condiţii tehnice, norme sanitare şi de construcţii, farmaceutice şi altele).
Referitor la produse, servicii şi lucrări deosebim termene de utilizare, termene de valabilitate şi termene de garanţie.[14]
Aşadar termen mediu de utilizare este perioada de timp stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de către producător ori convenită între părţi, în cadrul căruia produsele, altele decât cele cu termen de valabilitate, trebuie să-şi menţină caracteristicile calitative prescrise, dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.
Este inadmisibilă confundarea acestor noţiuni, deoarece fiecare produs se raporta la o anumită categorie de termene.
În consecinţă termenul mediu de utilizare poate fi un termen atât dispozitiv (adică stabilit şi prin acordul părţilor) cât şi imperativ (pentru cazurile prevăzute în documentele tehnice normative).
Termenul de garanţie şi termenul de valabilitate sunt preponderent termene imperative, dar nu se exclude posibilitatea de a fi şi dispozitive. Menţionăm aceasta din considerentul că termenul de garanţie este o garanţie reală de realizare a drepturilor subiective civile. Prin termen de garanţie se mai înţelege şi termenul înăuntrul căruia producătorul ( prestatorul de servicii) poartă răspundere de calitatea produselor (serviciilor).[15] În general termenul garanţie şi termenul de valabilitate sunt indispensabile de calitatea producţiei şi sunt stabilite prin normele de standardizare, de condiţiile tehnice sau acordul parţilor. Părţile pot conveni asupra termenului de garanţie printr-un contract în cazul când el nu este stabilit de standarde sau condiţii tehnice ( art.784 din Codul civil al RM).
[1] Ungureanu C.T. Drept internaţional privat.Protecţia consumatorilor şi răspunderera pentru produse nocive, Editura All Beck, Bucureşti 1999, p.8
[2] Dr. Robert Morar, Sisteme de protecţia consumatorilor., Lumina lex., 2005 pag. 21
[3] A. Smochină Consideraţii generale privind definirea noţiunii de consumator: aspecte teoretice şi legislaţia în vigoare "Revista Naţională de Drept", 2003, nr.9, pag.41
[4] Верховцев А.В., Как защищается потребитель., Москва., ИНФРА, 1997 , pag 14
[5] Stanciu Gheorghe, dr. Nivelul de implementare a regulilor comunitare referitoare la protecţia consumatorilor în sistemul juridic romăn., Dreptul., nr.7, 2007., pag 56-70
[6] A. Smochină Consideraţii generale privind definirea noţiunii de consumator: aspecte teoretice şi legislaţia în vigoare "Revista Naţională de Drept", 2003, nr.9, pag.41
[7] Moscaliciuc Irina., Reflecţii asupre reglementării juridice a protecţiei consumatorilor în Republica Moldova., Revista Naţională de Drept nr.3 2007., pag 42-49
[8] Ghidul consumatorilor., Asociaţia naţională pentru protecţia consumatorilor., Bucureşti 2001, pag 28-29
[9] Udrescu Doina., Cocor Monika., Noţiunea de consumator în dreptul comunitar., Drept, economie şi informatică nr.2., 2005., pag.20-23
[10] A. Smochină Consideraţii generale privind definirea noţiunii de consumator: aspecte teoretice şi legislaţia în vigoare "Revista Naţională de Drept", 2003, nr.9, pag.41
[11] NEAGU V. , ŞTEFĂNESCU V., TEODORESCU N - consumatorii, dimensiuni şi semnificaţii, în Comerţul modern nr.3/1987, pag. 6
[12] Dr. Robert Morar, Sisteme de protecţia consumatorilor., Lumina lex., 2005 pag. 25
[13] PATRICHE D., PISTOL GH., (coordonatori) - Protecţia consumatorilor, Academia de Studii Economice,Bucureşti, 1998, pag.51
[14] Ghidul consumatorilor., Asociaţia naţională pentru protecţia consumatorilor., Bucureşti 2001, pag 20
[15] Верховцев А.В., Как защищается потребитель., Москва., ИНФРА, 1997 , pag 22