În cazul respingerii acţiunii în revendicare pârâtul posesor al bunului va continua să deţină bunul, astfel încât acţiunea în revendicare nu va produce nici un efect. Iar dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, se va recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului revendicat.
Deci, cel mai important efect al hotărârii judecătoreşti prin care a fost admisă acţiunea în revendicare îl constituie recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului. O asemenea hotărâre nu are efect constitutiv de drept, deoarece nu dă naştere la un drept de proprietate. Acest drept există şi doar este recunoscut de către instanţă. În mod constant instanţa noastră supremă s-a exprimat în sensul că “acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de proprietate asupra bunului şi readucerea lui în patrimoniul reclamantului”[1].
Hotărârea pronunţată de instanţă produce efecte cu privire la: restituirea lucrului, restituirea fructelor, acoperirea cheltuielilor făcute de posesorul pârât cu lucrul pe care îl restituie.
5.1. Restituirea lucrului
Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, pârâtul va fi obligat la restituirea lucrului asupra căruia s-a purtat judecată, pentru că numai astfel se realizează restabilirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului de care a fost ilegal deposedat. Pe lângă obligaţia de restituire a lucrului, pârâtului îi revine obligaţia de a se abţine pe viitor de la orice fapte de natură a stânjeni exerciţiul normal al dreptului de proprietate.
Restituirea lucrului va avea loc în natură şi liber de orice sarcini care cu care ar fi fost grevat de posesor. Se restituie de asemenea toate accesoriile bunului imobil posedat de pârât.
Este posibil ca în timp ce se afla la pârât bunul să fi pierit dintr-un caz de forţă majoră sau caz fortuit. Dacă pârâtul posesor este de bună credinţă, el nu va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubire, fiind lipsit de relevanţă că pierirea a avut loc înainte sau în timpul soluţionării acţiunii în revendicare. Dacă pârâtul a fost de rea credinţă, el va răspunde faţă de reclamant indiferent dacă bunul a pierit din caz fortuit sau forţă majoră. Excepţie face situaţia în care pârâtul face dovada că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat la reclamant.
Dacă bunul a fost dobândit de un terţ de bună credinţă (prin uzucapiune, de exemplu) sau a fost expropriat, restituirea se va face prin echivalent (printr-o despăgubire sau prin restituirea indemnizaţiei de expropriere). În cazul în care pierirea bunului se produce sau este descoperită după pronunţarea hotărârii şi rămânerea ei definitivă, se va putea cere revizuirea[2]ei, pentru a se stabili valoarea despăgubirilor.
5.2. Restituirea fructelor
Restituirea fructelor apare ca un efect secundar al efectului principal menţionat mai sus, indiferent dacă posesorul pârât este de bună sau rea credinţă.
Dacă posesorul a fost de bună credinţă[3] până la data introducerii acţiunii în revendicare, fructele se cuvin acestuia. Dacă punerea în întârziere a avut loc anterior introducerii acţiunii în revendicare, printr-o altă modalitate, atunci el va păstra fructele culese până în acest moment. Pentru ca posesorul să fie îndreptăţit a reţine fructele, pe lângă condiţia bunei credinţe se cere îndeplinită şi condiţia ca fructele să fi fost percepute. Această percepere trebuie să fie făcută în mod normal, adică în momentul ajungerii lor la maturitate (pentru fructele naturale şi industriale) sau în momentul scadenţei lor (dacă este vorba de fructe civile). Deci, fructele percepute sau culese cu anticipaţie trebuie restituite (cum ar fi cazul posesorului care încasează cu anticipaţie chiria imobilului posedat). După punerea în întârziere (sau după introducerea acţiunii în revendicare) fructele se cuvin proprietarului reclamant[4]. Aceasta întrucât se consideră că buna credinţă a posesorului a încetat odată cu introducerea acţiunii în revendicare (sau cu punerea în întârziere pe altă cale).
În cazul în care posesorul - pârât a fost de rea credinţă, el este obligat să restituie “toate fructele lucrului, percepute sau nepercepute, ori valoarea lor, dacă le-a consumat”[5]. Deci, va restitui fructele din momentul în care a intrat în posesia bunului, indiferent dacă au fost sau nu consumate, iar în unele cazuri chiar dacă posesorul a neglijat să le culeagă. Dacă restituirea fructelor nu mai este posibilă (pentru că au fost consumate de exemplu, sau au pierit din culpa posesorului) el va restitui valoarea lor. Proprietarul va trebui să suporte însă cheltuielile necesare pentru obţinerea fructelor (art. 484 Cod civil).
5.3 Restituirea cheltuielilor făcute de posesor
Cheltuielile făcute de posesor cu lucrul pe care îl restituie pot fi necesare şi utile sau voluptorii (de simplă plăcere).
În cadrul acţiunii în revendicare, pârâtul poate cere obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare şi utile făcute cu lucrul aflat în posesia sa.
Cheltuielile necesare, care s-au impus pentru conservarea lucrului pot fi pretinse atât de posesorul de bună credinţă, cât şi de cel de rea credinţă, căci acestea ar fi fost făcute şi de proprietar pentru conservarea lucrului.
Cheltuielile utile (sau ameliorante) chiar dacă nu sunt necesare, sunt de folos pentru că sporesc valoarea lucrului. Au deci drept la restituirea lor atât posesorul de bună credinţă, cât şi cel de rea credinţă.
Restituirea se va face însă în limitele sporului de valoare realizat de lucru, la momentul restituirii[6]. În practica instanţei noastre supreme s-a decis în acest sens că “în cazul restituirii unui lucru, proprietarul (în lipsă de convenţie contrară) trebuie să despăgubească pe posesor chiar dacă acesta este de rea credinţă, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lui”[7].
Cheltuielile făcute de posesor pentru plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului (voluptuari) nu vor putea fi pretinse de către posesor. El va putea însă să ridice lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea este posibilă, fără a deteriora imobilul revendicat. Proprietarul nu va putea fi obligat la restituirea cheltuielilor voluptuarii, indiferent dacă posesorul a fost de bună sau de rea credinţă.
5.4 Efectele acţiunii în revendicare cu privire la construcţiile şi plantaţiile efectuate de posesor
În privinţa acestora, raporturile dintre proprietar şi posesor sunt supuse regulilor ce guvernează materia accesiunii şi pe care le-am dezvoltat în capitolul privind modurile de dobândire a dreptului de proprietate.
Reamintim doar că trebuie făcută distincţie între situaţia posesorului de bună sau de rea credinţă.
Astfel, dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună credinţă, el nu va putea fi obligat să ridice sau să desfiinţeze construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări, ci are dreptul la valoarea materialelor şi a manoperei sau la o sumă egală cu aceea a creşterii valorii fondului. Instanţa noastră supremă s-a exprimat în sensul că “Recolta prinsă de rădăcini aparţine proprietarului fondului, dar în cazul când lucrările agricole au fost făcute de alţii, el are obligaţia să plătească semănătura, aratul şi munca depusă”[8]. În ceea ce priveşte existenţa bunei credinţe (impusă de art. 494 Cod civil) în practica judiciară s-a precizat că ea rezultă exclusiv din existenţa unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu au fost cunoscute de posesor[9].
Dacă posesorul constructor sau plantator este de rea credinţă, proprietarul terenului are la îndemână două soluţii:
- să păstreze lucrările devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii cu o obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate;
- să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile pe cheltuiala sa (eventual cu obligaţia de a plăti daune interese pentru prejudiciile suferite de proprietarul terenului).
În practica judiciară, soluţia neeconomică a desfiinţării construcţiilor sau plantaţiilor este înlocuită ori de câte ori este posibil cu soluţia despăgubirii băneşti a constructorului de rea credinţă. “Dărâmarea construcţiei sau desfiinţarea plantaţiei sunt măsuri extreme care trebuie dispuse numai în cazul în care construcţiile şi plantaţiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului”[10]. Şi în practica recentă a instanţelor noastre judecătoreşti este adoptată măsura extremă a ridicării construcţiei. Într-una din deciziile sale, Tribunalul Municipiului Bucureşti a decis că “în cazul în care terenul proprietatea altuia a fost ocupat în mod abuziv şi s-a ridicat pe el o construcţie fără acordul proprietarului, constructorul este de rea credinţă; dacă proprietarul nu doreşte, în acest ultim caz, să o păstreze, poate cere ridicarea construcţiei şi în caz de neconformare să o demoleze pe cheltuiala constructorului”[11].
5.5 Dreptul de retenţie şi acţiunea în revendicare
Problema dacă, în cazul de faţă, posesorul se bucură de dreptul de retenţie pentru restituirea cheltuielilor necesare şi utile a declanşat în literatură şi practică puncte de vedere neunitare (controversate chiar). Disputa porneşte de la lipsa unei reglementări exprese a acestui drept în legislaţia civilă. Anumite articole ale codului civil fac posibilă aplicarea acestui drept, dar la cazuri concrete[12]. Deci, legimitatea şi existenţa acestui drept se sprijină pe cazuri de aplicaţie practică reglementate prin diferite texte de lege. De aceea, în prezent, dreptul de retenţie este recunoscut[13] ca o creaţie a literaturii de specialitate şi mai ales a practicii judiciare[14]. Recunoscând acest drept, doctrina judiciară este însă neunitară sub aspectul naturii juridice a dreptului de retenţie. Unii autori apreciază că acest drept este o simplă excepţie, mijloc de apărare şi de garanţie, deoarece retentorul este lipsit de atributele drepturilor reale (cum sunt atributul de urmărire şi atributul de preferinţă). Stăpânirea, în acest caz, este precară şi conservatorie.
Majoritatea autorilor, cu care suntem de acord, apreciază că dreptul de retenţie este un drept real de garanţie (cu caracter imperfect). Este un drept real pentru că se sprijină pe bunul aflat în detenţia retentorului, fiind opozabil nu numai debitorilor, ci şi faţă de unele terţe persoane, străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care l-a generat.
Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi executat atâta timp cât creditorul deţine lucrul debitorului (în cazul de faţă, posesorul creditor al cheltuielilor deţine bunul proprietarului). Dacă a pierdut involuntar stăpânirea lucrului, el o poate redobândi pe calea acţiunii în justiţie, la fel ca proprietarul lucrului. din caracterul său de drept real imperfect rezultă că dreptul de retenţie conferă retentorului numai o simplă detenţie precară. Neavând posesia lucrului, nu poate invoca efectele posesiei în favoarea sa, cum ar fi: dobândirea în proprietate a fructelor bunului sau uzucapiunea, dar în schimb poate exercita acţiunile posesorii la fel ca orice detentor precar.
Dreptul de retenţie are caracter absolut, fiind opozabil tuturor şi indivizibil, având ca obiect întregul bun aflat în detenţia retentorului până la achitarea integrală a datoriei.
Trebuie să mai adăugăm că există autori care admit dreptul de retenţie, dar numai pentru posesorul de bună credinţă, iar alţii nu-l admit deloc. Printre aceştia din urmă se numără şi autorul D. Alexandresco, după opinia căruia “posesorul, chiar de bună credinţă, nu poate reţine imobilul până la plata cheltuielilor ce-i datorează proprietarul, acest drept fiind excepţional trebuie strict mărginit în limitele legii”[15].
În literatura şi practica actuală, opinia care s-a impus este că acordarea dreptului de retenţie, în afara cazurilor prevăzute expres de lege este admisibilă dacă se dovedeşte o conexiune materială între lucrul respectiv şi datorie şi dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- creanţa retentorului să fie certă, lichidă, exigibilă;
- dreptul de retenţie să fie invocat faţă de proprietarul exclusiv şi actual al bunului respectiv;
- lucrul respectiv să fie un bun corporal imobil aflat în stăpânirea retentorului.
Dacă aceste condiţii sunt întrunite, acordarea dreptului de retenţie trebuie să opereze ca o regulă cu caracter general. “Dreptul de retenţie nu este o simplă favoare pe care instanţele să o acorde de la caz la caz, prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii. La cererea părţii interesate, instanţa constată acest drept şi îl recunoaşte, în fapt, ca o garanţie a realizării prin plată a acelor creanţe. Prin urmare, de vreme ce s-a stabilit existenţa unei c-reanţe substanţiale în legătură cu imobilul în litigiu, dreptul de retenţie trebuie constatat la cerere”[16].
[1] Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 720/11.06.1958 în I. Mihuţă. Repertoriu de practică judiciară pe anii 1952 - 1969, pag. 168; Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr.662/8.04.1960 în CD 1960, pag. 356
[2] G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1996 pag. 580
[3] Prin buna credinţă se înţelege credinţa posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate, pe baza unui titlu de proprietate a cărei nevaliditate o ignoră (art. 486 Cod civil). În mod constant, fostul Tribunal Suprem
s-a exprimat în sensul că “Posesorul de bună credinţă nu poate fi obligat la restituirea fructelor decât de la data punerii în întârziere” (Tribunalul Suprem, secţ. civ., Decizia 1364/1956 în CD 1956 pag. 251)
[4] Art. 483 Cod civil arată că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului său de accesiune. Pe marginea acestui articol, în literatura de specialitate s-au făcut unele comentarii, cei mai mulţi autori fiind de acord că dobândirea fructelor nu este un caz de accesiune, deoarece nu prezintă nici unul din caracterele acesteia. Dobândirea fructelor apare ca un efect al dreptului de proprietate, care se întinde, în mod normal, la tot ceea ce produce lucrul. Vezi în acest sens C. Hamangiu, op. cit. vol. I, pag. 975; G. N. Luţescu, op. cit. pag. 210; C. Stătescu, Drept civil, Ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1970, pag. 789; E. Safta Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, op. cit. pag. 300; I. P. Filipescu, op. cit. pag. 66
[5] I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit. edit. 1996. pag. 67
[6] C. Hamangiu ş.a., op. cit. pag. 114
[7] Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 286/5.03.1955, vol. I, pag. 50
[8] Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 1534/1958 în I. Mihuţă, Repertoriu de practică pe anii 1952-1969, pag. 174
[9] Tribunalul Suprem, col. civ. Decizia 1290/1956 în CD 1959, vol. I, pag. 58
[10] Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 13/1959 în CD 1959 pag. 39
[11] Tribunalul Municipiului Bucureşti, Decizia civilă 1621/1992 în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, Bucureşti, Casa de editură şi presă ŞANSA SRL 1993, pag. 156-157
[12] Astfel art. 771 din Codul civil prevede: “ .... care raportează imobilul în natură, poate să reţină posesiunea până la plata efectivă a sumelor ce-i sunt datorate pentru cheltuieli sau amelioraţiuni”. Tot astfel, art. 1322 prevede că “vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”. Art. 1619 prevede că depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită lui din cauza depozitului. Şi, în sfârşit, art. 1910 arată că “Dacă posesorul actual al lucrului furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci sau la târg, sau la o vindere publică, sau de la un neguţător care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar nu poate să ia lucrul înapoi decât întorcând posesorului preţul ce l-a costat”
[13] L. Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Chemarea Iaşi, 1994, pag. 247; V. Gionea, Curs de drept civil, Ed Scaiul Bucureşti, 1996, pag. 52; I.P. Filipescu, op. cit. edit. 1996, pag. 226
[14] Practica judiciară a extins aplicarea dreptului de retenţie şi la alte cazuri decât cele expres prevăzute de lege. Printre aceste cazuri se numără şi acela al acţiunii în revendicare, în care posesorul pârât are dreptul de a reţine lucrul revendicat până la deplina sa despăgubire de către proprietarul revendicant ce a câştigat procesul (vezi Dec. civ. a Tribunalului Municipiului Bucureşti nr. 2398/1983 în RRD nr. 7/1984, pag. 61 - 62; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă Dec. 1648/1990 în Dreptul nr. 7-8/1991, pag. 125; Tribunalul Judeţului Hunedoara, Dec. civ. 532/1984 în RRD nr. 2/1985, pag. 69)
[15] D. Alexandresco, op. cit. pag. 189; în acelaşi sens a se vedea şi C. Hamangiu şi alţii, op. cit. vol. II, pag. 115
[16] Decizia civilă 532/1984 a Tribunalului Judeţului Hunedoara, RRD 2/1985, pag. 69.