Drept

1. Noţiune, caractere şi structură

In doctrină, raportul juridic civil este privit ca o relaţie socială reglementată de norma de drept civil. In consecinţă, putem defini raportul juridic civil ca fiind o relaţie social-patrimonială sau nepatrimonială - reglementată de norma de drept civil.

Trebuie să reţinem două idei esenţiale în legătură cu această definiţie, şi anume : prima idee este aceea că raportul juridic civil reprezintă reglementarea unei relaţii sociale prin norme ce intră în conţinutul dreptului civil, iar a doua idee este aceea că raportul juridic civil este o relaţie socială, adică o legătură între oameni.

2. Elementele raportului juridic civil

Raportul juridic civil are trei elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul. Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoane fizice sau juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile. Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drep­turilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile. Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile ori pe care acestea sunt ţinute să le respecte, în alţi termeni, obiectul raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile.

Aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil.

3. Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil
4. Definiţia persoanei fizice

Pentru dreptul civil, „persoana fizică" este subiectul individual de drept, adică omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.

1. Definiţia persoanei juridice

Prin „persoană juridică" se înţelege subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Pentru a exista calitatea de persoană juridică, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii: să aibă o organizare proprie; să aibă un patrimoniu distinct; să aibă un scop determinat, în acord cu interesele obşteşti.

1. Definiţia generală a subiectului de drept civil

Prin subiect de drept civil se înţelege acea specie de subiecte de drept care cuprinde persoana fizică şi juridică, în calitate de titulari de drepturi subiective şi de obligaţii civile. Există două mari categorii de subiecte de drept civil:

• Subiecte individuale - în această categorie intră persoanele fizice.
• Subiecte colective - în această categorie intră persoanele juridice.

In categoria persoanelor fizice pot fi deosebite următoarele subcategorii:

• minorii sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de ca­pacitate de exerciţiu;
• minorii între 14 şi 18 ani, care sunt persoane fizice cu ca­pacitate de exerciţiu restrânsă;
• majorii (persoanele fizice cu vârsta peste 18 ani), care au capacitate de exerciţiu.

După criteriul cetăţeniei, persoanele fizice mai pot fi clasificate in:

- persoane fizice care sunt de cetăţenie română;

- persoane fizice care sunt de cetăţenie străină. In această categorie includem şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) şi pe cele cu dublă cetăţenie (din care nici una nu este română);

In categoria persoanelor juridice, putem deosebi:

- persoane juridice particulare ori private;

- persoane juridice cooperatiste şi obşteşti;

- persoane juridice mixte;

- persoane juridice de stat.

După criteriul naţionalităţii lor, se pot deosebi:

- persoane juridice de naţionalitate română;

- persoane juridice de altă naţionalitate.

4.Capacitatea civilă

Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil, în structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea civilă a persoanei fizice

Aceasta este aptitudinea, generală si abstractă, a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia (drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă se naşte viu). Conţinutul acestei capacităţi este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite de lege.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Aceasta este aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile. Următoarele categorii de persoane in lumina Codului civil sunt lipsite de capacitate de exerciţiu :

1. a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
2. b) persoana pusă sub interdicţie.

Capacitatea civilă a persoanei juridice

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Această capacitate se dobândeşte de la data înregistrării sau de la altă dată stabilită de lege.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea sa de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.

5. Conţinutul raportului juridic civil. Dreptul subiectiv civil.

Obligaţia civilă

A.Definiţia dreptului subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ - persoana fizică sau juridică - în virtutea căreia aceasta poate - în limitele dreptului şi moralei - să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare - să dea, să facă sau să nu facă ceva - de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive, a statului, în caz de nevoie.

• Clasificarea drepturilor subiective civile
• Enunţarea criteriilor de clasificare şi categoriile de drepturi subiective civile în funcţie de aceste criterii

1. a) în funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative.
2. b) în funcţie de natura conţinutului lor, drepturile civile se împart în patrimoniale şi nepatrimoniale.
3. c) după corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi accesorii.
4. d) în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile subiective civile se împart în pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.
5. a) Drepturile subiective civile absolute şi relative

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în virtutea căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a face apel la altcineva pentru a şi-l realiza. Drepturile nepatrimoniale şi drepturile reale sunt drepturi ab­solute. Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, fără care dreptul nu se poate realiza.

Dreptul absolut are următoarele caracteristici:

• are cunoscut numai titularul său; titularul obligaţiei corelative este necunoscut, fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil, în afară de titularul dreptului absolut;
• îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;
• este opozabil tuturor, în sensul că tuturor subiectelor de drept civil le revine obligaţia de a nu-l încălca.

            Dreptul relativ prezintă următoarele caracteristici:

• are cunoscut titularul său, dar este cunoscut şi subiectul pasiv;
• îi corespunde o obligaţie pe care o are subiectul pasiv deter­minat, şi anume aceea care are ca obiect obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva;
• este opozabil numai subiectului pasiv determinat.

1. b) Drepturile subiective civile patrimoniale şi nepatrimoniale

            Este patrimonial dreptul subiectiv al cărui conţinut poate fi exprimat băneşte, pecuniar. Sunt patrimoniale dreptul real şi dreptul de creanţă. Este nepatrimonial (sau personal nepatrimonial) acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

b¹) Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi de creanţă

Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva. Dreptul de creanţă (numit şi drept personal) este acel drept patrimonial în temeiul căruia subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorului) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Intre dreptul real şi dreptul de creanţă întâlnim următoarele:

Asemănări:

• ambele sunt patrimoniale;
• ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active.

Deosebiri:

• sub aspectul subiectului pasiv: în cazul dreptului real, subiectul pasiv nu este cunoscut, fiind nedeterminat, în cazul dreptului de creanţă este cunoscut titularul obligaţiei corelative, care este debitorul;
• sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dacă dreptului real îi corespunde o obligaţie generală şi negativă, adică de abţinere a tuturor de a aduce atingere dreptului real, dreptului de creanţă îi corespunde o obligaţie al cărui obiect poate consta, după caz, în: a da, a face, a nu face ceva;
• ca număr: drepturile rele sunt limitate, pe când drepturile de creanţă nu sunt limitate, sunt nelimitate;
• numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi (posibilitatea titularului dreptului real de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar găsi) şi de cea a preferinţei (posibilitatea titularului drep­tului real de a-şi realiza dreptul său cu întâietate), iar nu şi dreptul de creanţă.
• Categoriile de drepturi personale nepatrimoniale

-Drepturile care privesc existenţa şi integritatea (fizică şi morală) ale persoanei, precum : dreptul la viaţă, la sănătate, cinste, reputaţie, onoare, dreptul la demnitate umană.

-Drepturile care privesc identificarea persoanei, cum sunt : pentru persoana fizică: dreptul la nume, la domiciliu şi reşedinţă, dreptul la o stare civilă, dreptul la pseudonim; pentru persoana juridică: dreptul la denumire, dreptul la sediu.

-Drepturile ce decurg din creaţia intelectuală, adică drepturile nepatrimoniale ce izvorăsc din opera literară, artistică ori ştiinţifică şi din invenţie.

1. c) Drepturile subiective civile principale şi accesorii

Este principal acel drept subiectiv civil care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.

Drepturile reale principale sunt:

1. Dreptul de proprietate cu toate formele sale, adică: dreptul de proprietate privată ori particulară, dreptul de proprietate apar­ţinând persoanelor juridice de stat, dreptul de proprietate aparţinând persoanelor juridice cooperatiste sau obşteşti, dreptul de proprietate al persoanelor juridice mixte, dreptul de proprietate de stat.
2. Drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată: dreptul de uz, uzufruct, de abitaţie, de superficie şi de servitute.
3. Dreptul de folosinţă al instituţiilor de stat, persoane juridice, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate al statului.
4. Dreptul de folosinţă al cetăţenilor care şi-au construit locuinţe proprietate personală pe terenurile atribuite de stat.
5. Dreptul de folosinţă conferit de stat persoanelor juridice cooperatiste, obşteşti, particulare ori mixte, persoanelor juridice anexe.
6. Dreptul de preemţiune
7. Dreptul de concesiune.

Drepturi reale accesorii:

1. Dreptul de ipotecă
2. Dreptul de gaj sau amanetul
3. Privilegiile.
4. Dreptul de retenţie
5. d) Drepturile subiective pure şi simple şi drepturile afectate de modalităţi

Este pur şi simplu acel drept subiectiv civil care conferă maximă certitudine titularului său, întrucât nici existenţa si nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. Este afectat de modalităţi acel drept subiectiv civil a cărui exis­tenţă ori executare depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă.

1. Obligaţia civilă

Definim obligaţia civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anume conduită, cores­punzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului. Expresia de „obligaţie civilă" sau termenul de „obligaţie" se foloseşte cu trei sensuri:

• obligaţia civilă = îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face, sau a nu face ceva;
• obligaţia civilă = raport obligaţional, adică raport civil, în care subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să dea, să facă, sau să nu facă ceva;
• obligaţie = înscris constatator.
• Clasificarea obligaţiilor civile

1.in functie de obiectul lor:

• obligatia de a da reprezintă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real;
• obligatia de a face reprezintă îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau a preda un lucru;
• obligatia de a nu face, ca obligaţie corelativă pentru un drept absolut, înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept;
• obligatia de a nu face, ca obligaţie corelativă pentru un drept relativ, înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere;
• obligaţia civilă pozitivă (a da sau a face);
• obligaţia civilă negativă (a nu face);
• obligaţia civilă de rezultat (numită şi determinată) este acea obligaţie care constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat;
• obligaţia civilă de diligenta (numită şi de mijloace) este acea obligaţie care consta in îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea unui anume rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul.

2. în funcţie de opozabilitatea lor:

• obligaţia civilă obişnuită, care este opozabilă numai între părţi;
• obligaţia civilă opozabilă şi terţilor (ex. contractul de vânzare-cumpărare);
• obligaţia civilă reală, care înseamnă îndatorirea ce revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, datorită importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate.

3. în funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile:

• obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie civilă a cărei executare este asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu executoriu ce poate fi pus în executare silită;
• obligaţia civilă imperfectă (numită şi naturală) este acea Obligaţie civilă a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată executată de bunăvoie de către debitor, nu este permisă restituirea ei.

6. Obiectul raportului juridic civil.
7. Definiţia

            Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem acţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv

            Deci, întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor.

B.Bunurile

            Prin bun se înţelege o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului şi este suscep­tibilă de apropriere sub forma dreptului patrimonial Pentru a fi în prezenţa unui bun în sensul dreptului civil, este necesar să fie întrunite, cumulativ, condiţiile:

• valoarea economică trebuie să fie aptă a satisface o trebuinţă de ordin material ori spiritual a omului.
• să fie susceptibilă de apropriaţiune (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.

Clasificarea bunurilor

1. în funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, avem bunuri mobile şi imobile (numite şi mişcătoare şi nemişcătoare).
2. în funcţie de regimul circulaţiei lor juridice, avem bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
3. în funcţie de modul cum sunt determinate, avem bunuri individual determinate şi bunuri determinate generic.
4. După cum pot fi sau nu în executarea unei obligaţii civile, avem bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.
5. După cum folosirea lor implică sau nu consumarea ori înstrăinarea lor, distingem bunuri consumptibile şi neconsumptibile.
6. După cum sunt sau nu producătoare de fructe, distingem bunuri frugifere şi nefrugifere.
7. După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe desti­naţia lor, distingem bunuri divizibile şi indivizibile.
8. După corelaţia dintre ele, distingem bunuri principale şi accesorii.
9. După modul de percepere, distingem bunuri corporale şi incorporale.
10. După cum sunt supuse sau nu urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor, distingem bunuri sesizabile şi insesizabile.

1.Bunurile mobile şi bunurile imobile

Categoriile de bunuri mobile sunt următoarele:

• mobile prin natura lor, adică acele bunuri care se pot trans­porta de la un loc la altul;
• mobile prin determinarea legii: sunt obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau efecte mobiliare, acţiunile sau interesele în companii de finanţe, de comerţ sau de industrie, chiar si atunci când capitalul acestor companii constă în imobile;
• mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni (fructele şi recoltele reculese, dar înstrăinate prin acte juridice anticipate).

Categoriile de bunuri imobile sunt următoarele:

• imobile prin natura lor (fondurile de pământ, clădirile);
• imobile prin obiectul la care se aplică (uzufructul lucrurilor imobile, servitutile);
• imobile prin destinaţie, sunt cele puse de proprietar pentru serviciul şi exploatarea fondului (animalele afectate la cultură, instrumentele arătoare, stupii cu roi, peştele din iaz, paiele şi gunoaiele, căldările, teascurile, căzile, vasele, lapinii ţinuţi pe lângă casă, porumbeii din porumbărie etc.) Mai sunt imobile prin destinaţie oglinzile, parchetul unui apartament etc.

2. Bunuri aflate in circuitul civil şi cele scoase din circuitul civil

Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunurile care pot face obiectul actelor juridice. Din această categorie de bunuri fac parte două subdiviziuni:

• bunuri care pot circula liber, neîngrădit;
• bunuri care pot fi dobândite, deţinute ori înstrăinate în condiţii restrictive (materiale explozive, deşeuri toxice, pietrele preţioase şi semipreţioase, obiectele de cult). Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul actului juridic civil. Aceste bunuri sunt inalienabile (ex. teritoriul României).

3. Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

Sunt individual determinate acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate în actul juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, speciale (bunurile unicat). Bunurile determinate generic sunt acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte. Individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare.

4. Bunuri fungibile şi nefungibile

Bunurile fungibile sunt bunurile care, în executarea unei obligaţii, pot fi înlocuite cu altele, fără să afecteze valabilitatea plătii. Bunurile nefungibile sunt bunurile care nu pot fi înlocuite cu alte bunuri, în executarea unei obligaţii, astfel că debitorul nu este liberat decât prin predarea acelui bun. Caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat de natura bunului, cât de voinţa părţilor unui act juridic.

5. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Este consumptibil acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei ori înstrăinarea lui (bani, combustibil). Este neconsumptibil bunul care poate fi folosit repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesară consumarea substanţei ori înstrăi­narea lui (maşina, terenul).

6. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

Bunurile frugifere sunt bunurile care produc periodic fructe, fără consumarea substanţei lor (fructele pot fi naturale-pământul, industriale, civile - chirii, dobânzi). Fructele se deosebesc de producte.

Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu dau naştere peri­odic la fructe, fără consumarea substanţei lor.

7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Bunurile divizibile pot fi împărţite fără să-şi schimbe, prin aceasta, destinaţia lor economică. Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără a-şi schimba, prin aceasta, destinaţia lor economică.

8. Bunuri principale şi bunuri accesorii

Este principal acel bun care poate fi folosit independent fără a servi la întrebuinţarea altui bun. Este accesoriu acel bun care este destinat să servească la întrebuinţarea unui bun principal (cureaua pentru ceas, antena pentru televizor etc.).

9. Bunuri corporale şi bunuri incorporate

Bunul corporal este bunul care are o existenţă materială, fiind uşor perceptibil simţurilor omului. Este incorporală valoarea economică ce are o existenţă ab­stractă, ideală.

10. 10. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Bunul sesizabil este bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului, iar bunul insesizabil nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii. Numai bunurile din domeniul public sunt inalienabile.