Specificitatea contractului de mandat (calitatea de reprezentant al mandatarului) impune analiza efectelor acestui contract (a obligaţiilor cărora le dă naştere) atât între părţile contractante, cât şi în privinţa terţului cu care se încheie actul juridic ce formează obiectul mandatului. Pentru alţi terţi mandatul este res inter alios acta.
2.1 Efecte între părţi.
2.1.1 Efectele contractului de mandat între părţi. Obligaţiile mandatarului.
A. Obligaţia de a executa mandatul
În doctrină se arată că potrivit dispoziţiilor Codului civil (art. 1539 alin. 1), principala obligaţie a mandatarului este aceea de a executa mandatul ce i-a fost încredinţat. Aceasta este o obligaţie de a face, în acelaşi timp, având în vedere faptul că mandatarul nu trebuie obligatoriu să încheie actul juridic ce formează obiectul mandatului, ci trebuie să depună toate diligenţele pentru încheierea acelui act, această obligaţie este una de mijloace şi nu de rezultat.
Diligenţa cerută mandatarului în îndeplinirea mandatului va fi apreciată diferit după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În cazul mandatului gratuit culpa mandatarului se apreciază in concreto, astfel, el este ţinut ca în îndeplinirea mandatului să manifeste aceeaşi grijă pe care o depune în propriile sale afaceri. În acest sens, art. 1540 alin. 2 C. civ. prevede că „pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puţină rigurozitate decât în caz contrariu”. Dacă însă mandatarul este remunerat pentru executarea mandatului, răspunderea acestuia se va aprecia culpa levis in abstracto, după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale, a omului prudent şi diligent.
În caz de neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare a obligaţiei de executare a mandatului, mandatarul va răspunde în măsura pagubei suferite de mandant. Deci, dacă neexecutarea mandatului n-a adus nici o daună mandantului, mandatarul nu va răspunde. De exemplu, mandatarul a neglijat să urmărească nişte debitori ai mandantului, însă aceştia erau insolvabili.
În cazul în care răspunderea mandatarului are la temelie criteriul culpei, mandantul are la îndemână o acţiune personală, întemeiată pe contractul de mandat, ce poate fi exercitat în termen general de prescripţie. Din cele expuse mai sus rezultă că mandatarul va fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte că neexecutarea sau executarea necorespunzătoare se datorează unui caz de forţă majoră, unui caz fortuit ori culpei mandantului. Astfel dacă un bun deţinut în baza mandatului piere fortuit, mandatarul nu răspunde, chiar dacă l-ar fi putut salva, sacrificând un bun propriu, întrucât art. 1556 C. civ. nu este aplicabil în această materie.
Odată ratificate actele mandatarului în executarea mandatului, mandantul nu mai poate aduce în discuţie executarea mandatului. Însă nu va putea fi înlăturată răspunderea mandatarului pentru dol şi chiar pentru culpă gravă, deoarece s-ar nesocoti principiul potrivit căruia contractul trebuie executat cu bună-credinţă.
Unii autori menţionează şi o obligaţie de a nu face, şi anume, obligaţia de a nu depăşi limitele mandatului. În cazul încălcării acestei obligaţii mandatarul va fi tras la răspundere atât faţă de mandant, cât şi faţă de terţii cu care a contractat. Răspunderea mandatarului poate fi modificată de părţi, atenuată sau agravată, indiferent de caracterul gratuit sau oneros al contractului, regulile de mai sus fiind aplicabile în lipsa unor dispoziţii contractuale.
B. Obligaţia de a da socoteală
Obligaţia de a da socoteală semnifică îndatorirea mandatarului de a-l înştiinţa pe mandant despre demersurile întreprinse şi rezultatele obţinute în îndeplinirea mandatului, de a-i preda bunurile sau valorile primite în temeiul mandatului, precum şi înscrisurile doveditoare ale actului juridic. Această obligaţie operează fără distincţie după cum mandatul este cu titlu oneros sau gratuit.
În literatura de specialitate există şi opinia că mandantul îl poate scuti pe mandatar de această obligaţie, dar, existând în acest caz o liberalitate, mandantul trebuie să aibă capacitatea de a face liberalitatea, iar mandatarul să o primească.
În virtutea acestei obligaţii mandatarul trebuie să predea mandantului toate bunurile sau documentele primite de la terţi, chiar dacă acestea nu s-ar cuveni mandantului. Aceasta deoarece actul juridic încheiat de mandatar produce efecte juridice directe între terţul cu care a contractat şi mandantele în numele căruia a încheiat acel act şi, deci, în cazul în care terţul păgubit va cere, dacă este cazul, restituirea plăţii nedatorate el va acţiona pe mandant, care va trebui să restituie ceea ce a primit necuvenit.
C. Obligaţia de răspundere pentru fapta substituitului său
Din caracterul intuitu personae al contractului de mandat rezultă că mandatarul trebuie să execute personal obligaţiile ce rezultă din contract. Însă, în contractul de mandat se poate prevedea dreptul mandatarului de a-şi substitui o terţă persoană, care va executa fie întregul mandat, fie doar parte din acesta.
În cazul în care s-a făcut substituirea, mandatarul este obligat să răspundă pentru faptele substituitului în următoarele cazuri: dacă a făcut substituirea fără ca acest drept să-i fi fost acordat expres prin contractul de mandat, sau fiind autorizat să îşi substituie o anumită persoană, el a transmis puterile unei alte persoane. Aceste două cazuri se bazează pe dispoziţiile art. 1542 alin. 1 pct. 1 din C. civ. care dispune că mandatatul este răspunzător pentru persoana pe care o substituie „dacă nu i s-a conces facultatea de a-şi substitui pe cineva”.
Conform art. 1542 alin. 1 pct. 2 mandatarul va răspunde şi în cazul în care deşi avea dreptul de a-şi substitui un terţ, a ales o persoană incapabilă sau de o insolvabilitate notorie. În acest caz, răspunderea mandatarului este fundamentată pe culpa în alegerea substituitului (culpa levis in eligendo). Mandatarul nu va răspunde însă pentru daunele cauzate prin delict de o terţă persoană.
Efectele substituirii faţă de terţi trebuie tratate distinct în raporturile cu mandantul, faţă de cele cu mandatarul. Astfel, faţă de mandant terţii vor fi consideraţi ca şi cum ar fi avut raporturi directe cu însuşi mandatarul, ceea ce înseamnă că ei vor fi debitorii sau creditorii mandantului ca şi cum substituirea n-ar fi avut loc.
Faţă de mandatar, autor al substituirii, terţii nu vor acţiona în nici un fel, pentru că personalitatea lui a dispărut din raportul juridic, odată cu renunţarea la mandat în folosul terţului substituit.
2.1.2 Efectele contractului de mandat între părţi. Obligaţiile mandantului.
A. Obligaţia de despăgubire
Caracterul gratuit al mandantului înseamnă că activitatea desfăşurată de mandatar nu va fi remunerată, însă acest caracter nu impune mandatarului sarcina de a suporta singur toate costurile. Astfel, mandantului îi revine obligaţia de a-l despăgubi pe mandatar.
Această obligaţie implică restituirea de către mandant a sumelor avansate de către mandatar, precum şi a cheltuielilor utile şi necesare făcute de acesta în executarea mandatului (art. 1547 din C. civ.).
Mandantul nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli, pe motivul că operaţiunea în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a fost executată (obligaţia mandatarului privind executarea mandatului este una de mijloace şi nu de rezultat), şi nici să ceară reducerea acestora susţinând că ele ar fi putut fi mai mici, dacă mandatarului nu i se poate imputa nici o culpă.
În conţinutul acestei obligaţii intră şi îndatorirea mandantului de a plăti dobânzi la sumele de bani avansate de către mandatar în executarea contractului. Dobânzile se datorează fără ca mandantul să fie pus în întârziere din ziua în care mandatarul a făcut plata (art. 1550 C. civ.).
De asemenea, mandantul va suporta şi pierderile suferite de mandatar cu ocazia executării mandatului (art. 1549 C. civ.), dacă nu i se poate imputa vreo culpă. În acest caz trebuie îndeplinită şi condiţia ca pagubele suferite să fie în legătură cu îndeplinirea mandatului, aceasta pentru că mandatarul nu contractează pentru sine ci în interesul şi pe seama mandantului.
B. Obligaţia de plată a remuneraţiei
Contractul de mandat este prezumat a fi cu titlu gratuit, însă, dacă părţile stipulează o clauză expresă care să stabilească dreptul mandatarului la remuneraţie sau dacă caracterul oneros al mandatului rezultă din natura profesiei mandatarului, mandantul este obligat să plătească remuneraţia stabilită.
În doctrină s-a arătat că în cazul în care executarea mandatarului are loc pe o perioadă mai mare de timp, mandantul îl va putea plăti periodic pe mandatar. Nestabilirea cuantumului onorariului va face ca el să fie calculat după obiceiul locului, iar dacă nici în acest mod nu poate fi stabilit, instanţa va fi cea care-l va preciza.
Mandatul oneros este un contract sinalagmatic, ceea ce înseamnă că obligaţia de plată a onorariului convenit este legată de îndeplinirea obligaţiilor corelative a mandatarului. Neajungerea la rezultatul scontat fără ca mandatarului să i se poată imputa vreo culpă, nu-l îndreptăţeşte pe mandant să refuze plata onorariului, obligaţiile mandatarului fiind de mijloace. Acest refuz poate interveni numai în caz de neexecutare sau executare defectuoasă a obligaţiilor de către mandatar.
Prin art. 1551 din C. civ. legiuitorul a stabilit că, prin excepţie de la dreptul comun, în cazul în care există o pluralitate de mandatari, aceştia vor răspunde solidar pentru toate obligaţiile izvorâte din contract. În acest caz solidaritatea este legală.
Deşi nu este consacrat legal, doctrina recunoaşte mandatarului, printr-o interpretare largă a noţiunii de conexiune a datoriei cu lucru, un drept de retenţie asupra lucrurilor primite în temeiul contractului de mandat, până la achitarea sumelor de bani datorate de mandant cu titlu de despăgubire sau de onorariu.