Închirierea bunurilor proprietate publică are loc în baza unui contract, care, în esenţă, nu diferă de contractul de închiriere reglementat de Codul civil. În dreptul comun contractul de închiriere (locaţiune) apare ca un acord de voinţă prin care o parte numită locator pune la dispoziţia celeilalte părţi numită locatar, folosinţa temporară a unui bun neconsumptibil, individual determinat, în schimbul unei sume de bani, numită chirie (art. 1411 Cod civil)[1].
Având în vedere particularităţile obiectului acestui contract, în domeniul pe care-l avem în vedere, el prezintă unele note specifice.
În primul rând, sediul reglementării închirierii bunurilor din domeniul public al statului se află în art. 135 din Constituţia României, art. 30-31 din Legea nr. 15/1990 (care nu au fost abrogate, Legea nr. 219/1998, abrogând expres numai textele referitoare la concesiune); art. 18-21 din Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990 şi art. 14-16 din Legea nr. 213/1998.
Apoi, deşi contractul de închiriere este o modalitate juridică de administrare a domeniului public, el se deosebeşte de celelalte modalităţi (în special de concesiune) sub aspectul efectelor pe care le produce. Contractul de închiriere este un contract constitutiv de drepturi de creanţă şi el se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică română sau străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de administrare. În anumite condiţii, când titularul dreptului de administrare are opţiunea între a concesiona şi a închiria, închirierea poate fi o modalitate preferată, întrucât aşa cum chiar legea[2] prevede, titularul dreptului de administrare care închiriază un bun poate reţine un procent de 20-50% din chirie (pe când în cazul concesiunii, redevenţa se face venit la bugetul statului sau la bugetele locale, după caz)[3].
Contractul de închiriere a bunurilor din domeniul public se încheie numai prin licitaţie publică, sub sancţiunea nulităţii absolute a acestuia. Licitaţia publică se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, iar contractul de închiriere trebuie să cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.
Prin actul de aprobare a închirierii se stabileşte şi dacă sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale în totalitate sau numai parţial (titularul dreptului de administrare având, cum am arătat, dreptul de a încasa din chirie o cotă parte între 20-50%).
[1] Detalii cu privire la acest contract a se vedea în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 87 şi următoarele; D. Chirica, Drept civil, Contracte speciale, Ed. Cordial, Cluj Napoca, 1994, pag. 185.
[2] Vezi art. 16, al 2 din Legea nr. 213 /1998.
[3] Vezi art. 4, al. 1 din Legea nr. 219/1998.