În unanimitate autorii de specialitate califică dreptul de proprietate ca un drept fundamental, cu o valoare constituţională a cărui conservare şi apărare constituie unul din scopurile societăţii politice. Noua Constituţie a României a înscris dreptul de proprietate în categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale[1], asigurându-se corelarea cu reglementările internaţionale[2] în domeniu. Odată înscris în legea fundamentală a ţării, dreptul de proprietate trebuie apărat şi garantat de către puterea publică, deoarece, aşa cum se exprimă un autor francez “proprietatea privată reprezintă fundamentul regimului economic al societăţii”[3].
De altfel, garantarea proprietăţii – ca drept fundamental – trebuie considerată ca o realizare a ideii de libertate umană. Această garanţie trebuie să lase câmp liber activităţii economice şi să ofere o bază materială care să permită individului să ducă o viaţă liberă responsabilă[4]. În acelaşi spirit, Curtea Constituţională a României sublinia într-o decizie a sa că “ocrotirea proprietăţii este una dintre valorile majore ale unui stat de drept”[5]. De altfel, prin activitatea sa jurisdicţională, Curtea Constituţională îşi aduce o contribuţie majoră la garantarea şi ocrotirea dreptului de proprietate[6].
Fiind cel mai important drept civil patrimonial, dreptul de proprietate a beneficiat întotdeauna de o protecţie specială nu numai din partea dreptului constituţional, dar şi a celorlalte ramuri de drept. Majoritatea ramurilor de drept conţin reguli în acest sens, altfel spus îşi au mijloacele proprii de apărare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.
În sens strict juridic, prim mijloace de apărare a dreptului de proprietate se înţeleg acele acţiuni care permit titularului dreptului înlăturarea oricăror atingeri aduse atributelor sale şi asigurarea exercitării lui în condiţii normale. Potrivit reglementărilor în vigoare există două categorii de mijloace civile de apărare a dreptului de proprietate: mijloace nespecifice (sau de apărare indirectă) şi mijloace specifice (sau de apărare directă).
Mijloacele juridice nespecifice constituie acele acţiuni civile care urmăresc readucerea dreptului de proprietate în stare de funcţionare normală sau în caz de distrugere a bunului material se urmăreşte recuperarea valorii lui. Caracteristic acestor mijloace este faptul că ele nu se întemeiază pe dreptul de proprietate sau pe un alt drept real, ci pe un drept de creanţă. Putem include în această categorie: acţiunile care provin din neexecutarea contractelor[7] (acţiuni în răspundere contractuală), acţiunile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală[8], acţiunile în nulitate sau anulare[9], acţiunile în rezoluţiune sau reziliere[10].
Mijloacele juridice specifice (sau directe) de apărare a dreptului de proprietate se particularizează prin faptul că ele se sprijină direct pe dreptul de proprietate. Ele constau în acţiuni civile fundamentate direct pe dreptul de proprietate care este contestat sau nerecunoscut, sau pe faptul posesiunii unui imobil. Asemenea acţiuni se împart în: acţiuni petitorii şi acţiuni posesorii.
Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale. Se include în categoria acestor acţiuni: acţiunile în revendicare[11], acţiunile confesorii[12], acţiunile de grăniţuire[13], acţiunile negatorii[14], acţiunile de prestaţie tabulară[15].
Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni reale imobiliare prin care se urmăreşte apărarea posesiei unui imobil. Deci, obiectul acţiunii posesorii este apărarea posesiei bunurilor imobile, ca o situaţie de fapt de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Tulburat în posesia sa, reclamantul (posesor) poate obţine pe baza unei judecăţi rapide obligarea pârâtului de a înceta de îndată orice act de tulburare, fără a interesa dacă el este şi titularul dreptului de proprietate. Acţiunile posesorii nu pun în discuţie dreptul asupra lucrului, ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt ce caracterizează posesia[16], de aceea, acţiunile menţionate prezintă avantajul de a uşura sarcina probei, nefiind necesar să se dovedească existenţa unui titlu ci doar a faptului posesiei[17].
Interesul protejării posesiei constă, în primul rând, în aparenţa dreptului. Apărând pe posesor, în cele mai multe cazuri, acţiunea posesorie apără însuşi proprietarul sau titularul unui alt drept real, care, însă, nu va mai fi obligat să facă proba anevoioasă (de multe ori) a dreptului de proprietate, ci numai dovada că posedă bunul în condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea acţiunilor posesorii. E de altă parte, persoana care pretinde un drept asupra unui bun nu trebuie să recurgă singură la tulburarea sau deposedarea celui care îl posedă, nimănui nefiindu-i îngăduit să-şi facă dreptate singur.
Spre deosebire de cererea petitorie, care permite titularului apărarea dreptului de proprietate, fără a deosebi după cum bunul este mobil sau imobil, cererea posesorie acordă protecţie titularului numai în cazul bunurilor imobile, fiind o cerere reală imobiliară. În materie mobiliară, având în vedere dispoziţia art.1909 Cod civil, apare ca inutilă sancţionarea separată a încălcării posesiei unui bun mobil[18].
Literatura[19] şi practica juridică împart cererile posesorii pornind de la art.674 Cod procedură civilă, în două categorii: acţiunile posesorii generale (acţiuni în complângere) şi acţiuni posesorii speciale (acţiuni în reintegrare – reintegranda).
Acţiunea în complângere este aceea prin care reclamantul solicită înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei paşnice prin încălcarea ei de către pârât, cum ar fi: mutarea unui gard, intrarea vitelor pârâtului pe terenul reclamantului, etc. în Legea fondului funciar, nr.18/1991, sunt prevăzute o serie de infracţiuni de tulburare de posesie în art.87 şi anume: “ocupare în întregime sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea semnelor de hotar şi a reperelor de marcaj fără aprobare primită în condiţiile legii”.
Acţiunea în reintegrare urmăreşte repunerea posesorului sau chiar a detentorului precar în situaţia anterioară, dacă deposedarea sau tulburarea s-au produs prin violenţă (cum ar fi în cazul în care reclamantul a fost evacuat cu forţa din imobil, prin violenţă sau ameninţare).
Din trăsăturile evidenţiate mai sus rezultă că între acţiunile posesorii şi cele petitorii pot fi reţinute unele note distinctive:
- Acţiunile posesorii apără o stare de fapt[20], pe când acţiunile petitorii un raport juridic.
- În timp ce acţiunile petitorii vizează însuşi fondul dreptului de proprietate sau al unui alt drept real, acţiunile posesorii urmăresc doar protecţia posesiei.
- Acţiunile petitorii pot fi introduse numai de proprietar sau de titularul unui alt drept real încălcat, contestat, pe când acţiunile posesorii vor putea fi intentate de posesor, indiferent dacă acesta este sau nu titularul dreptului real. Mai mult decât atât, acţiunea posesorie va putea fi intentată şi de detentorul precar[21], dar atunci pe lângă cele două condiţii prevăzute de art.674 Cod procedură civilă (să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare şi să fi posedat cel puţin un an înainte de tulburarea posesiei), trebuie să facă şi dovada titlului în baza căruia deţine titlul.
Dintre acţiunile petitorii, cea mai importantă este acţiunea de revendicare, care ridică şi cele mai dificile probleme în practica judiciară. De aceea, vom dezbate în prezentul capitol vasta şi complexa problematică a acestui principal mijloc de apărare a dreptului de proprietate.
[1] În doctrina constituţională din România, dreptul de proprietate a fost încadrat în categoria drepturilor şi libertăţilor care ocrotesc opţiunile persoanei în viaţa ei şi viaţa socială. Vezi în acest sens I. Muraru, “Drept constituţional şi instituţii politice”, vol.I, Ed. Procardia, Buc., 1993, pag.227 – 279; I. Delenu, “Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală”, vol.I, Buc., 1991, pag.86 – 87.
[2] În art1, alin.1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană privind drepturile omului se prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, fiind posibilă expropierea pentru cauză de utilitate publică. România a aderat la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului (adoptată în 1950) şi implicit la: Primul Protocol adiţional al Convenţiei (adoptat la Paris în 1952) prin Legea nr.30/1994, publicată în M. O., partea I, nr.135/1994. Vezi detalii în V. Duculescu, “protecţia civilă a drepturilor omului”, Ed. Lumina Lex, Buc., 1994, pag.94 şi următoarele.
[3] Francois Luchaire, citat după D. Rouseau, în “Droit du Contentieux constitutionnel”, Montchrestien, Paris, 1992, pag.320.
[4] T. Ohlinger, Object et partee de la protecţion des droit fondamentaux în Cours constitutionneles europeennes et droit foundamentaux, Economica et Presses Universitaires, D. Aix – Marseille, 1982, pag.365.
[5] Decizia nr.20, din 14 aprilie 1993, publicată în M. O. al României I, nr.121/8 iunie 1993.
[6] Vezi decizia nr. 1/12.I.1993 şi nr. 45/14 iulie 1993, publicate în M. O. al României I, 29/1993 şi respectiv 218/6sept.1993; Decretul nr.4/1992 publicat în M. O., I, nr. 182/30 iulie 1992; Decretul 312 II, 1993 (M.O. I, 95/1993); Decretul 27/1993 (M.O. I, 163/1993); Decretul 30/1994 (M.O. I, nr.100/1994); Decretul 10/1994 (M.O. I, nr.114/1994).
[7] Detalii despre răspunderea contractuală, a se vedea în P.M. Cosmovici, “Răspunderea civilă delictuală” în op. cit., pag.174 şi următoarele, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag.80
[8] P.M. Cosmovici, “Răspunderea civilă delictuală” în op. cit., pag.174 şi următoarele, C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., pag. 115.
[9] Gh. Beleiu, Efectele nulităţii în Introducere în Dreptul civil, op. cit., pag.189.
[10] Despre rezoluţiunea sau rezilierea contractului, a se vedea P.M.Cosmovici, op. Cit., pag.148-150. Vezi şi art.1021 din Codul civil.
[11] Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală prin care se reclamă predarea posesiunii unui bun în temeiul dreptului de prorpietate, pe care reclamantul îl pretinde a-l avea asupra acelui bun.
[12] Prin acţiunea confesorie se apără un dezmembrământ al dreptului de proprietate, dreptul de uzufruct, servitute, superficie. Vezi I.P.Filipescu, op. cit., pag234-265.
[13] Acţiunea de grăniţuire sau hotărnicie este acea acţiune care are ca obiect delimitarea proprietăţii. Art.584 Cod civil prevede că orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa: cheltuielile de grăniţuire se vor face pe jumătate. Vezi detalii în C.Bârsan, Acţiunea în grăniţuire în RRD nr.8/1984, pag.34; Pavel Perju, probleme privind acţiunea în grăniţuire în Dreptul civil, 4/1992, pag.32 şi următoarele.
[14] Prin acţiunea negatorie se contestă un dezmembrământ al dreptului de proprietate. Despre această acţiunea, cât şi despre celelalte acţiuni reale a se vedea şi G. Boroi, Drept procesual civil, Buc., 1993, pag.129.
[15] Acţiunile de prestaţie tabulară sunt tratate pe larg în capitolul afectat publicităţii imobiliare.
[16] I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag.63.
[17] Recent, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat asupra utilizării acţiunilor posesorii numai cu îndeplinirea cumulativă a celor trei condiţii prevăzute de art.674 alin.1 din Codul civil şi anume: să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare; reclamantul să facă dovada că înainte de această dată a posedat lucrul cel puţin un an; posesiunea să îndeplinească cerinţele prevăzute de art.1846 şi 1847 din Codul civil, care reglementează calităţile posesiei. Acţiunea posesorie poate fi promovată şi de cel care deţine lucrul în interes propriu, în temeiul unui contract încheiat cu posesorul: în cazul detentorului precar, acesta va trebui să dovedească atât îndeplinirea primelor două condiţii, cât şi titlul în baza căruia deţine. Vezi V. Bogdănescu, Probleme de drept din Deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990 – 1992), Bucureşti, Ed. Orizonturi, 1993, pag.153.
[18] În cazul bunurilor mobile, legiuitorul nu a mai considerat necesară trecerea unei perioade de timp pentru dobândirea dreptului de proprietate (ca în cazul bunurilor imobile). Simpla posesie a bunului imobil s-a apreciat că valorează titlu de proprietate. Art.1909, alin.1 din Codul civil, prevede că: “lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Dacă în materie imobiliară simpla posesie nu valorează titlu de proprietate, în cazul bunurilor mobile posesia este fundamentală. Adevăratul proprietar va putea pretinde oricând posesorului să-i restituie imobilul, pe când posesorul actual al bunului mobil îşi păstrează bunul pentru că posesia are valoare de titlu.
[19] I.P. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, op. cit., pag. 65-66, P.M.Cosmovici, Dreptul civil, op. cit., pag.68-69.
[20] Vasile Gionea, Drept civil, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Fundaţiei Română de Mâine, Buc., 1996, pag.23.
[21] Detentorul precar va trebui să facă şi dovada titlului în baza căruia deţine bunul. Vezi, în acest sens, soluţii ale practicii judiciare în V. Bogdănescu, op. cit., pag.253.