Drept

1. Sediul reglementării şi clasificare

Codul civil enumeră modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale prin art.644 şi 645. Art.644 precizează că “proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune”. Art.645 adaugă că “proprietatea se mai dobândeşte prin accesiune sau încorporaţiune, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune”.

În general, se apreciază că modurile de dobândire menţionate mai sus se aplică şi drepturilor reale derivate din dreptul de proprietate, cu unele particularităţi impuse de natura acestor drepturi. De asemenea, ele se aplică şi proprietăţii publice sau proprietăţii cooperatiste, care cunosc, însă, şi moduri specifice de dobândire.

În doctrina juridică, enumerarea făcută de Codul civil este criticată pe motiv că este incompletă, iar unele moduri sunt discutabile, sub aspectul formulării textuale.

Enumerarea este incompletă, întrucât Codul civil nu a menţionat printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate: posesia de bună credinţă a bunurilor mobile[1], dobândirea în proprietate a fructelor de către posesorul de bună credinţă a bunului frugifer[2] şi hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi.

De asemenea, în privinţa succesiunii, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale, legiuitorul a omis să facă precizarea că este vorba de succesiunea legală, câtă vreme succesiunea testamentară este prevăzută ca un mod distinct de dobândire (legatele[3]).

Iar cât priveşte legea - ca mod de dobândire a dreptului de proprietate – discuţiile ce se poartă în doctrina juridică sunt controversate. Unii autori[4] încadrează, în acest mod de dobândire, toate acele moduri care nu sunt nominalizate în Codul civil. Iar alţii, consideră că şi unele moduri de dobândire indicate separat au ca suport legea (cum sunt: accesiunea, prescripţia achizitivă).

Dominantă este opinia potrivit căreia, “prin sine însăşi, legea nu constituie un mod separat, de sine stătător, de dobândire a dreptului de proprietate”[5]. Apreciem ca justă această ultimă opinie, întrucât, chiar atunci când legea instituie o prezumţie de proprietate, temeiul acelei prezumţii îl constituie, în realitate tot un fapt sau act juridic. Astfel, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă al bunului frugifer nu are loc “ex lege”, ci în temeiul unui fapt juridic (posesia de bună credinţă)[6].

Rezultă că pot fi analizate ca moduri generale de dobândire a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale:

1. contractul (convenţia) translativă sau constitutivă de drepturi reale;
2. succesiunea legală;
3. succesiunea testamentară;
4. uzucapiunea (prescripţia achizitivă);
5. accesiunea;
6. posesia de bună credinţă a bunurilor mobile;
7. dobândirea fructelor de către posesorul de bună credinţă a bunului frugifer;
8. tradiţiunea;
9. ocupaţiunea.

Analizate global, modurile de dobândire a dreptului de proprietate privesc toate acele mijloace reglementate de lege (acte şi fapte juridice), prin care se poate dobândi dreptul de proprietate, indiferent de forma sub care se prezintă.

Ele pot fi grupate după criterii variate, dintre care reţinem, ca fiind mai importante: întinderea dobândirii; momentul când operează transmisiunea, situaţia juridică a bunului şi caracterul transmisiunii.

1. După întinderea dobândirii putem distinge:

1.1 moduri de dobândire universală sau cu titlu universal;

1.2 moduri de dobândire cu titlu particular.

Dobândirea universală sau cu titlu universal poartă asupra unui întreg patrimoniu sau a unei fracţiuni dintr-o universalitate de bunuri, pe când dobândirea cu titlu particular poartă asupra unuia ori mai multor bunuri determinate (singulare).

Interesul acestei clasificări constă în aceea că la dobândirea sau transmisiunea universală şi cu titlu universal, dobânditorul răspunde de plata datoriilor autorului integral sau fracţionat, pe când, la dobândirea cu titlu particular dobânditorul nu este ţinut de datoriile autorului său.

2. După momentul când operează transmisiunea, distingem:
   • moduri de dobândire între vii (inter – vivos);
   • moduri de dobândire pentru cauză de moarte (mortis causa).

Modurile de dobândire “inter – vivos” îşi produc efectul translativ de proprietate în timpul vieţii părţilor. Majoritatea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate au acest caracter (contractele translative de proprietate, accesiunea, uzucapiunea, ocupaţiunea).

Modurile de dobândire “mortis causa” îşi produc efectul translativ de proprietate numai în momentul morţii proprietarului actual (succesiunea legală, succesiunea testamentară).

3. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii
   • moduri de dobândire a dreptului de proprietate originare;
   • moduri de dobândire a dreptului de proprietate derivate.

Modurile de dobândire originare nu comportă o transmisiune juridică a dreptului de proprietate de la o persoană la alta pentru că, înaintea dobândirii, bunul nu a mai aparţinut altei persoane. Aşa este ocupaţiunea (luarea în posesie a unui bun care nu a aparţinut nimănui, cu intenţia de  deveni proprietar), ori dobândirea de către posesorul de bună credinţă a fructelor bunului.

Modurile de dobândire derivate presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta. Asemenea moduri sunt: contractele, succesiunea legală, succesiunea testamentară, tradiţiunea.

4. După caracterul transmisiunii există:

4.1 moduri de dobândire cu titlu gratuit;

4.2 moduri de dobândire cu titlu oneros.

Modurile de dobândire cu titlu gratuit asigură dobânditorului un folos patrimonial, fără ca acesta să aibă vreo obligaţie în schimbul dobândirii. Fac parte din această categorie: contractele translative de proprietate cu titlu gratuit (donaţia), uzucapiunea, succesiunea legală, succesiunea testamentară.

Modurile de dobândire cu titlu oneros sunt cele prin care dobânditorul este obligat să dea un lucru sau să execute o prestaţie în schimbul dobândirii. De cele mai multe ori dobânditorul se obligă la plata unei sume de bani (vânzarea – cumpărarea, accesiunea).

Interesul acestei clasificări se manifestă sub mai multe aspecte. Aşa, de exemplu, actele cu titlu gratuit (testamentele, donaţia), sunt supuse unor condiţii de formă mai riguroase. De asemenea, revocarea actelor gratuite făcute în frauda creditorilor, este permisă mai uşor decât revocarea actelor oneroase. Tot astfel, în dreptul succesoral, apare adesea problema dacă înstrăinările gratuite respectă sau nu cotitatea disponibilă.

Cât priveşte actele cu titlu oneros, ele sunt supuse în privinţa formei, principiului consensualismului şi numai în mod excepţional principiului solemnităţii (formalismului).

Dintre modurile de dobândire a dreptului de proprietate unele au o aplicaţie practică mai restrânsă (tradiţiunea, ocupaţiunea), de aceea vom face unele referiri sumare la ele, urmând să ne oprim, mai pe larg la acele moduri care, având în vedere succesiunea actelor normative în timp, au ridicat şi continuă să ridice nenumărate probleme în doctrina juridică, dar mai ales în practica dreptului civil.

2. Tradiţiunea

Tradiţiunea presupune predarea sau remiterea materială a lucrului.

În dreptul roman, acest mod de dobândire a dreptului de proprietate avea o largă aplicare, deoarece convenţia simplă nu avea efect translativ de proprietate. Convenţia părţilor avea ca efect obligaţia de a transfera proprietatea. Transferul efectiv se făcea prin tradiţiune, care în dreptul modern îşi pierde mult din importanţă. Cum este cunoscut, în prezent, transferul proprietăţii operează prin simplul acord de voinţă al părţilor, chiar dacă este neurmat de predarea materială a lucrului. Remiterea lucrului nu are decât semnificaţia executării materiale a transferului proprietăţii.

Tradiţiunea operează transferul proprietăţii în cazul titlurilor de valoare la purtător (când o persoană predă alteia un titlu de valoare). Operează, de asemenea, în cazul darului manual, când o persoană dă alteia cu titlu gratuit un bun mobiliar – (de la mână la mână) – donaţie ce se execută imediat prin predarea materială fără să fie necesară vreo formă specială.

Tot astfel, în cazul bunurilor de gen, transferul proprietăţii operează nu în baza convenţiei părţilor, ci în momentul individualizării şi determinării bunului, tradiţiunea fiind, şi în acest caz, executarea acestei transferări (tradiţia stabileşte posesia care creează prezumţia de proprietate).

3. Ocupaţiunea

Este definită în literatura de specialitate[7], ca fiind acel mod de dobândire a dreptului de proprietate, prin luarea în posesie a unui bun fără stăpân (care nu aparţine nimănui), cu intenţia de a deveni proprietarul lui. În sistemul de drept românesc, însă, ocupaţiunea are o sferă de aplicaţie limitată, având în vedere că în lumina art.477 şi 648 din Codul civil, “toate bunurile vacante şi fără stăpân, precum şi cele ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moştenitori nu le-au acceptat, se cuvin statului”[8]. Deci, în prezent[9], se consideră că se pot dobândi prin ocupaţiune, doar anumite bunuri mobile comune, cum ar fi: vânatul[10], peştele prins[11], (cu condiţia să se fi respectat dispoziţiile legale), apa dintr-un izvor folosită pentru necesităţile casnice.

4. Accesiunea

Este înţeleasă ca unirea materială a unui lucru mai puţin important cu un lucru mai important, proprietarul celui din urmă devenind proprietarul celui dintâi, dacă lucrurile au aparţinut unor proprietari diferiţi. Dacă lucrul încorporat nu aparţinea nimănui, accesiunea este, de fapt, o ocupaţiune. Codul civil nu defineşte, în înţeles strict, accesiunea, ci numai într-un sens mai larg, precizând prin art.482 că “proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul şi asupra a tot ce se uneşte ca accesoriu cu lucrul, în mod natural sau artificial. Acest drept se numeşte drept de accesiune. În doctrină, definiţia dată accesiunii de către Codul civil este criticată, pe motiv că dobândirea fructelor apare ca o consecinţă firească a dreptului de proprietate şi nu ca un efect al accesiunii[12].

Se referă, de asemenea, la accesiune, art.488 din Codul civil care prevede că “tot ceea ce se uneşte sau încorporează cu un lucru se cuvine proprietarului lucrului”. Analiza reglementărilor de mai sus conduce la concluzia că accesiunea este operantă numai atunci când două lucruri, având proprietari diferiţi s-au unit în aşa fel încât despărţirea lor nu este posibilă decât cu deteriorarea ambelor bunuri sau distrugerea totală ori parţială a unuia dintre ele. Trebuie arătat că nu se pot dobândi prin accesiune, bunuri care aparţin domeniului public (naţional sau local). De asemenea, mai trebuie precizat că în funcţie de natura bunurilor care se contopesc, accesiunea poate fi: imobiliară sau mobiliară.

[1] Art. 1909 al.1 Cod civil

[2] Art.485 Cod civil

[3] Legatele sunt dispoziţii testamentare prin care o persoană fizică dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte.

[4] În această opinie, legea ar fi mod de dobândire a fructelor prin posesia de bună credinţă a posesorului unui bun frugifer, sau, mod de dobândire a dreptului de proprietate mobiliară prin posesia de bună credinţă sau a coproprietăţii zidului comun (art.597 şi 598 Cod civil).

[5] L. Pop, op. cit., 1997, pag.239.

[6] Art. 485 Cod civil prevede: “Posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât dacă posedă cu bună credinţă”.

[7] P. M. Cosmovici, Drept civil, Drepturi reale, op. cit., pag.88; I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate, op. cit., pag.189; C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Drepturi reale, Univ. Bucureşti 1988, pag.271; Julieta Manoliu, Gh. Durac, Drepturi reale principale, op. cit., pag.146; E. S. Romano, Dreptul de proprietate publică şi privată, op. cit., pag.189.

[8] Decretul nr.111/1951 reglementează situaţia bunurilor fără moştenitori sau fără stăpân.

[9] În dreptul roman sfera de cuprindere a acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate era foarte largă. Puteau fi dobândite pe această cale: prada de război, animalele sălbatice, peştii, păsările, pietrele preţioase, perlele (aparţineau celui ce le descoperea), comoara, “res derelictae” (bunuri abandonate de proprietar cu intenţia de a nu le mai relua). Vezi detalii în M. Jakotă, op. cit., vol. II, pag.342.

[10] Vezi Legea nr.26/1976 privind economia vânatului şi vânătoarea.

[11] Vezi Legea nr.12/1974 privind piscicultura şi pescuitul.

[12] C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op. cit., pag.269; P. M. Cosmovici, Drepturi reale, op. cit., pag.88.