În procesul civil poartă denumirea de parte persoanele care au un litigiu cu privire la un drept civil, dedus în faţa instanţei şi asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătoreşti.[1]
În raportul juridic civil litigios ce constituie chiar obiectul procesului civil, sunt implicate două subiecte: subiectul activ, respectiv titularul dreptului civil care formează conţinutul raportului juridic civil şicare pretinde că acel drept civil material i-a fost încălcat sau contestat de către cel căruia îi incumbă obligaţia civilă corelativă şi care este subiectul pasiv.
Aşadar procesul civil presupune, în mod necesar, cel puţin un reclamant şi un pârât,[2] subiecte ale raportului juridic de drept material, care, odată ce reclamantul declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată a pârâtului, devin şi subiecţi ai raportului de drept procesual, fiind titulari de drepturi şi obligaţii procedurale.
Sediul materiei pentru a defini noţiunea de parte îl reprezintă Codul de procedură civilă în art. 41 alin.1, care defineşte partea ca fiind aceea persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar din prima teză a art. 42 Codul de procedură civilă rezultă printr-un raţionament per a contrario că numai persoana care are exerciţiul drepturilor sale poate sta ca parte în procesul civil, personal, fără a fi reprezentate, asistate ori autorizate. Totuşi, Codul de procedură civilă nu defineşte cele două noţiuni, reclamant şi pârât, chestiune ce a fost complinită în doctrină astfel: reclamant este persoana care se adresează instanţei judecătoreşti, cerând apărarea unui drept al său ori a unui interes ocrotit de lege iar pârât este persoana chemată în judecată ca fiind presupusă a fi încălcat sau contestat drepturile reclamantului.[3]
Aşadar, nu este întâmplător faptul că „Procedura contencioasă" de care se ocupă Codul de procedură civilă în Cartea II, analizează în Titlul I „Părţile", căci din punct de vedere procesual, reclamantul a declanşat procesul prin introducerea cererii de chemare în judecată, iar pârâtul este chemat să răspundă pretenţiilor sale sau chiar să formuleze pretenţii proprii (vezi cererea reconvenţională - art. 119 Codul de procedură civilă). în ce măsură există concordanţă între calitatea de subiecţi (activ, respectiv pasiv) ai raportului juridic de drept material şi cea de subiecţi (aflaţi în deplină egalitate) ai raportului juridic de drept procesual, numai instanţa de judecată va cerceta şi va stabili acest aspect prin hotărârea ce o va pronunţa. Oricum, din momentul investirii instanţei prin introducerea cererii de chemare în judecată de către reclamant, atât reclamantul, cât şi pârâtul devin titulari de drepturi şi obligaţii procesuale, în exerciţiul cărora trebuie să se supună normei instituite de art. 723 Codul de procedură civilă, şi anume exercitarea drepturilor procedurale cu bunăcredinţă şi fără a fi deturnate de la scopul în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
În caz contrar, partea se face vinovată de abuz de drept şi este susceptibilă de a răspunde pentru aceasta, după cum dispune art. 723 alin. 2 Codul de procedură civilă .[4]
Dată fiind structura procesului civil trebuie reţinut faptul că noţiunea de părţi nu interesează numai acţiunea civilă propriu-zisă, ci şi orice mijloc de apărare (ex.: excepţia procesuală în care pârâtul devine reclamant, conform principiului in excipiendo reus fit actor), iar promovarea căii de atac poate aparţine pârâtului din cererea de chemare în judecată care devine apelant ori recurent etc.[5] Din aceste considerente rezultă nu numai rolul părţilor în procesul civil dar şi poziţia lor de egalitate şi din punct de vedere procesual.
- Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.124 - 125.
[3] Ibidem, p.125.
[4] În legătură cu drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor precum şi cu privire la abuzul de drept procesual vezi: VM. Ciobanu, op.cit., vol.I, p.320-323; VM. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. p.45 - 50; I. Deleanu, op. cit, vol.I, p.352 - 364; I. Leş, op. cit., p.88 - 90; I.Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit, p. 272 - 278.
[5] VM. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.317.