Temeiul legal al participării procurorului în procesul civil îl constituie art. 45 Codul de procedură civilă. Conţinutul dispoziţiilor legale a fost modificat de-a lungul anilor, iar chestiunea[1] a determinat controverse în doctrină, în special în legătură cu poziţia procurorului în procesul civil;[2] normele în materie făcând şi obiectul controlului de constituţionalitate.[3]
În lumina textului de lege aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr.138/2000 procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală activă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor - în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (1) Codul de procedură civilă.
Cum legea nu distinge care este natura cauzelor în care procurorul poate iniţia acţiunea, subscriem opiniei[4] că este legitimat şi în acţiuni cu caracter strict personal.
Art. 45 alin. (2) Codul de procedură civilă prevede că titularul dreptului în interesul căruia a pornit acţiunea procurorul, şi care nu poate avea decât calitatea de minor, interzis sau dispărut, va fi introdus în proces.
Din prerogativele ce îi sunt oferite de prevederile art. 45 alin. (2) Codul de procedură civilă, rezultă calitatea sa de reclamant. De altfel este şi firesc să fie aşa, căci în cele din urmă hotărârea pe care o va pronunţa instanţa nu numai că îl priveşte dar îi este opozabilă; nu există un text de lege care să consacre o normă derogatorie astfel încât efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate într-o cauză introdusă de procuror să se repercuteze asupra acestuia. Aşadar poziţia de parte, din punct de vedere procesual, pe care o dobândeşte procurorul prin introducerea acţiunii civile în interesul vreuneia dintre persoanele prevăzute de art. 45 alin. (1) Codul de procedură civilă, nu face ca atribuţiile sale ( de altfel de ocrotire şi protecţie a persoanelor sus-amintite) să se răsfrângă asupra raportului de drept material dedus judecăţii.
Faptul că minorii, interzişii ori dispăruţii se bucură de o protecţie aparte din partea legiuitorului este confirmat şi prin dispoziţiile art. 451 Codul de procedură civilă, care instituie şi instanţei obligaţia de a cenzura chiar dreptul de dispoziţie al părţii, când parte este o asemenea persoană.
Prevederile art. 45 alin. (5) Codul de procedură civilă îi conferă procurorului dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor pronunţate în cauze cu minorii, interzişii ori dispăruţii, adică să acţioneze în numele părţii pe care o protejează şi prin cererea de executare a hotărârii care îi este favorabilă.
Prevederile art. 45 alin. (3) conferă procurorului posibilitatea de a pune concluzii în orice proces civil, dacă este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Alin. (4) al aceluiaşi articol instituie obligativitatea procurorului de a participa şi pune concluzii în cazurile prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu: punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954), declararea dispariţiei şi a morţii pe cale judecătorească şi anularea[5] hotărârii de declarare a morţii (art. 38 şi 42 din Decretul nr. 32/1954).
Din prevederile art. 45 alin. (5) Codul de procedură civilă rezultă şi faptul că procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri.[6]
[1] Pentru istoricul acestei instituţii vezi Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 88 -91.
[2] Vezi V.M. Ciobanu, op.cit, p. 348 - 350.
[3] C.C., dec. nr. 1 din 04.01.1995, în Monitorul Oficial, Partea I,
- 66/8141.04.1995
[4] M.Tăbârcă, Drept procesual... , vol. I, p. 169.
Vezi M.Tăbârcă, Drept..., p.170 - 171, unde se precizează şi faptul că lipsa concluziilor procurorului în cauzele în care prezenţa sa este obligatorie, atrage nulitatea hotărârii.
[6] Pentru amănunte vezi I.Leş, Comentariile..., p.154.