Drept

4.3.1. Noţiunea de părţi în procesul civil

În procesul civil poartă denumirea de parte persoanele care au un litigiu cu privire la un drept civil, dedus în faţa instanţei şi asupra cărora se răsfrâng efectele hotărârii judecătoreşti.^[1]

În raportul juridic civil litigios ce constituie chiar obiectul procesului civil, sunt implicate două subiecte: subiectul activ, respectiv titularul dreptului civil care formează conţinutul raportului juridic civil şicare pretinde că acel drept civil material i-a fost încălcat sau contestat de către cel căruia îi incumbă obligaţia civilă corelativă şi care este subiectul pasiv.

Aşadar procesul civil presupune, în mod necesar, cel puţin un reclamant şi un pârât,^[2] subiecte ale raportului juridic de drept material, care, odată ce reclamantul declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată a pârâtului, devin şi subiecţi ai raportului de drept procesual, fiind titulari de drepturi şi obligaţii procedurale.

Sediul materiei pentru a defini noţiunea de parte îl reprezintă Codul de procedură civilă în art. 41 alin.1, care defineşte partea ca fiind aceea persoană care are folosinţa drepturilor civile, iar din prima teză a art. 42 Codul de procedură civilă rezultă printr-un raţionament per a contrario că numai persoana care are exerciţiul drepturilor sale poate sta ca parte în procesul civil, personal, fără a fi reprezentate, asistate ori autorizate. Totuşi, Codul de procedură civilă nu defineşte cele două noţiuni, reclamant şi pârât, chestiune ce a fost complinită în doctrină astfel: reclamant este persoana care se adresează instanţei judecătoreşti, cerând apărarea unui drept al său ori a unui interes ocrotit de lege iar pârât este persoana chemată în judecată ca fiind presupusă a fi încălcat sau contestat drepturile reclamantului.^[3]

Aşadar, nu este întâmplător faptul că „Procedura contencioasă" de care se ocupă Codul de procedură civilă în Cartea II, analizează în Titlul I „Părţile", căci din punct de vedere procesual, reclamantul a declanşat procesul prin introducerea cererii de chemare în judecată, iar pârâtul este chemat să răspundă pretenţiilor sale sau chiar să formuleze pretenţii proprii (vezi cererea reconvenţională - art. 119 Codul de procedură civilă). în ce măsură există concordanţă între calitatea de subiecţi (activ, respectiv pasiv) ai raportului juridic de drept material şi cea de subiecţi (aflaţi în deplină egalitate) ai raportului juridic de drept procesual, numai instanţa de judecată va cerceta şi va stabili acest aspect prin hotărârea ce o va pronunţa. Oricum, din momentul investirii instanţei prin introducerea cererii de chemare în judecată de către reclamant, atât reclamantul, cât şi pârâtul devin titulari de drepturi şi obligaţii procesuale, în exerciţiul cărora trebuie să se supună normei instituite de art. 723 Codul de procedură civilă, şi anume exercitarea drepturilor procedurale cu bunăcredinţă şi fără a fi deturnate de la scopul în vederea căruia au fost recunoscute de lege.

În caz contrar, partea se face vinovată de abuz de drept şi este susceptibilă de a răspunde pentru aceasta, după cum dispune art. 723 alin. 2 Codul de procedură civilă .^[4]

Dată fiind structura procesului civil trebuie reţinut faptul că noţiunea de părţi nu interesează numai acţiunea civilă propriu-zisă, ci şi orice mijloc de apărare (ex.: excepţia procesuală în care pârâtul devine reclamant, conform principiului in excipiendo reus fit actor), iar promovarea căii de atac poate aparţine pârâtului din cererea de chemare în judecată care devine apelant ori recurent etc.^[5] Din aceste considerente rezultă nu numai rolul părţilor în procesul civil dar şi poziţia lor de egalitate şi din punct de vedere procesual.

4.3.2. Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces

Pentru a fi parte într-un proces civil, indiferent de etapa sau faza de desfăşurare a acestuia, o persoană trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, şi anume: să pretindă un drept, să justifice un interes, să aibă capacitate procesuală şi calitate procesuală.^[6]

Datorită faptului că aceste condiţii au fost prezentate deja pentru exercitarea acţiunii civile, ne vom limita în cele ce urmează numai asupra unor considerente esenţiale asupra fiecăreia.^[7]

Dreptul pe care o persoană tinde să-l valorifice pe calea acţiunii civile trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiţii suspensive.

Interesul pe care trebuie să îl justifice o persoană pentru a fi parte în proces se referă la interesul practic, imediat pe care îl are acea persoană

 

 

pentru a justifica recurgerea la forţa coercitivă statului prin sistemul judiciar. Interesul poate fi atât material cât şi judiciar. Totodată, interesul trebuie să fie născut şi actual, ca şi dreptul, şi personal, independent de faptul că acţiunea a fost exercitată personal ori prin reprezentant (legal sau mandatar).

Capacitatea procesuală de folosinţă, legitimatio ad processum, -prevăzută de art. 41 alin.1 Codul de procedură civilă - de altfel singura condiţie cerută expres de lege, reprezintă aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, pe plan procesual. Capacitatea procesuală de exerciţiu reprezintă capacitatea unei persoane, care are folosinţa drepturilor procesuale de a angaja şi conduce personal procesul, realizându-şi drepturile şi îndeplinind obligaţiile procesuale; cu alte cuvinte capacitatea de exerciţiu rezidă în faptul de a sta în judecată şi este consecinţa directă a capacităţii de folosinţă.

Calitatea procesuală legitimatio ad causam, presupune să existe identitate între persoana care reclamă încălcarea dreptului şi persoana care este titularul acelui drept, în raportul juridic dedus judecăţii. Vorbim în acest caz despre calitate procesuală activă, dar în mod similar trebuie satisfăcută cerinţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic, caz în care vorbim despre calitatea procesuală pasivă.

Pentru amănunte v. M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p.96-126.

 

Desigur că fiecare dintre aceste condiţii trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de valabilitate iar lipsa vreuneia dintre ele duce, pe cale de consecinţă la însăşi lipsa unei condiţii de exerciţiu a acţiunii. Orice neregularitate în acest sens poate fi învederată instanţei de către partea interesată, pe cale de excepţie.^[8]

4.3.3. Coparticiparea procesuală

Noţiunea de coparticipare procesuală îşi are sediul materiei în art. 47 Codul de procedură civilă, care alături de art. 48 constituie capitolul II al titlului I, Părţile, intitulat „Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte".

Aşadar definim coparticiparea procesuală ca situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi,^[9] situaţie cunoscută şi ca litisconsorţiu procesual.

În afara condiţiilor generale pentru a fi parte în proces, legea consacră şi o condiţie anume pentru existenţa acestei situaţii, şi anume ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună, ori ca drepturile sau obligaţiile să aibă aceeaşi cauză - după cum este prevăzut în teza a 2-a a art. 47 Codul de procedură civilă. Rezultă însăşi raţiunea de a fi a instituţiei coparticipării procesuale, respectiv soluţionarea unui litigiu faţă de mai multe subiecte de drept, iar în mod practic, evitarea posibilităţii ca prin judecarea în cauze separate să se pronunţe hotărâri contradictorii.^[10]

În literatura de specialitate^[11] se disting forme ale coparticipării procesuale, în funcţie de poziţia părţilor, de momentul în care se formează sau chiar de rolul voinţei părţilor.

Aşadar, după primul criteriu distingem coparticiparea procesuală subiectivă de cea obiectivă.

Coparticiparea procesuală este numită subiectivă când se referă la situaţia în care există o pluralitate de părţi cu interese identice.

La rândul ei, aşa-numita coparticipare subiectivă poate fi: activă -statornicită între mai mulţi reclamanţi; pasivă - între mai mulţi pârâţi şi mixtă - când există pluralitate atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi.

Coparticiparea procesuală este numită obiectivă când se realizează contopirea procesuală a mai multor acţiuni/cereri, într-un singur proces -fie între aceleaşi părţi, fie între părţi diferite, dar cu condiţia ca între aceste

 

 

acţiuni/cereri să existe o strânsă legătură - şi anume, cea exprimată în art.47 Codul de procedură civilă prin sintagma „aceeaşi cauză".

După al doilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală iniţială de cea ulterioară. Desigur, coparticiparea procesuală iniţială presupune faptul de a fi luat naştere odată cu introducerea cererii de chemare în judecată, şi această formă reprezintă regula. Totuşi, coparticiparea procesuală poate fi şi ulterioară şi anume când se formează pe parcursul judecăţii - prin introducerea unei terţe persoane în proces.^[12]

În fine, după cel de-al treilea criteriu, distingem coparticiparea procesuală facultativă de cea necesară. Mai mulţi autori^[13] împărtăşesc ideea că din economia redactării textului de lege - art.47 Codul de procedură civilă - ar rezulta că în toate cazurile coparticiparea procesuală este facultativă. Totuşi, atât alte texte de lege^[14] cât şi practica instanţelor judecătoreşti^[15] relevă faptul că există şi coparticiparea procesuală necesară, adică participarea la proces a tuturor persoanelor interesate, este obligatorie - cum este cazul ieşirii din indiviziune sau introducerea unei acţiuni în indiviziune.

Indiferent de forma pe care o ia coparticiparea procesuală, între coparticipanţi se stabilesc anumite raporturi. Sediul materiei pentru analiza acestor raporturi este art. 48 Codul de procedură civilă din care rezultă principiul independenţei procesuale ce guvernează aceste raporturi, în cazul coparticipării procesuale facultative (art.48 alin. (1) Codul de procedură civilă) iar în cazul coparticipării procesuale necesare legea prin art. 48 alin. (2) Codul de procedură civilă instituie o derogare de la acest principiu, aşa încât va funcţiona regula dependenţei procesuale a coparticipanţilor.^[16] Totuşi se impune o nuanţare, căci în conformitate cu art. 48 alin. 2 teza a doua, această regulă a dependenţei procesuale priveşte numai actele de procedură şi termenele cele mai favorabile.

În ceea ce priveşte teza finală a art. 48 alin. (2) Codul de procedură civilă trebuie precizat că aceasta stabileşte o derogare de la art. 153 alin. (1) Codul de procedură civilă, în legătură cu procedura de citare.

Instituţia coparticipării procesuale ridică probleme complexe şi chiar de interpretare a legii, astfel că aceasta trebuie înţeleasă în întreaga fizionomie a procesului civil, prin coroborarea textelor de lege incidente şi printr-o abordare în conotaţie cu alte instituţii ale dreptului procesual civil (cu titlu exemplificativ: promovarea căilor de atac, perimarea cauzei, excepţiile absolute).^[17]

 

4.3.4. Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor

Calitatea de parte în raportul procesual civil conferă acesteia, ca subiect de drept procesual, o serie de drepturi procesuale şi impune o serie de obligaţii procesuale.

În Codul de procedură civilă nu există o secţiune aparte care să reglementeze drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor, ci asemenea reglementări există disparat în structura Codului: cu titlu de exemplu vom enumera articole din cadrul primelor două titluri ale primei cărţi, în care sunt stipulate prevederi ce conferă părţilor drepturi procesuale: art. 57 Codul de procedură civilă, art. 65 Codul de procedură civilă, art. 67 Codul de procedură civilă, art.69 Codul de procedură civilă, art. 74 Codul de procedură civilă, art. 86 - 87 Codul de procedură civilă, art. 89 Codul de procedură civilă, art. 108 Codul de procedură civilă.

Drepturile procesuale cel mai des amintite în doctrină^[18] sunt:

• dreptul părţii de a adresa cereri instanţei de judecată;
• dreptul de a participa la judecată; în structura căruia se cuprinde dreptul de citare cât şi dreptul de a participa la dezbateri;
• dreptul de apărare care presupune folosirea tuturor mijloacelor procesuale şi procedurale necesare, în maniera stabilită de lege;
• dreptul de a conduce procesul personal ori prin mandatar ori chiar beneficiind de asistenţă judiciară conform art. 74 şi urm. Codul de procedură civilă, în anumite condiţii;

 

 

• dreptul de a recuza judecători, procurori, grefieri, experţi;
• dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor de judecată, în cazul în care partea va câştiga procesul;
• dreptul de dispoziţie asupra procesului, care se exercită numai personal de către parte sau prin mandatar, în baza unei procuri speciale (inclusiv pentru situaţia reprezentării prin avocat).^[19]

Din această succintă enumerare a drepturilor procesuale rezultă şi faptul că unele dintre aceste drepturi se ridică la rangul de principii fundamentale ale procesului civil, asemenea drepturi subscriindu-se principiului dreptului la apărare, principiului egalităţii părţilor, principiului disponibilităţii, principiilor publicităţii şi oralităţii.

Indiferent însă de natura dreptului procesual pe care legea îl con­feră părţii, aceasta trebuie să îl exercite cu bună-credinţă, supunându-se întocmai prevederilor art. 723 Codul de procedură civilă, aşa încât exerciţiul oricărui drept să nu conducă la săvârşirea unui abuz de drept.

Cum este şi firesc, exercitarea unor drepturi procesuale este indisolubil legată de îndeplinirea unor obligaţii, îndatoriri procesuale şi procedurale din partea subiectului acelui raport de drept procesual. Doctrina^[20] a statuat fără echivoc obligaţia părţii de a exercita drepturile procesuale cu bună-credinţă şi potrivit scopului în care au fost recomandate de lege. De altfel faptul că în art. 723 alin. (2) Codul de procedură civilă prevede şi o sancţiune în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii întăreşte ideea importanţei ce o are în economia procesului civil.

Şi în ceea ce priveşte sediul materiei pentru obligaţiile procesuale ale părţilor se menţine faptul că ele sunt stipulate în mod disparat în Codul de procedură civilă, cu titlu de exemplu amintim: art. 129 alin. (1) Codul de procedură civilă, art. 114¹ Codul de procedură civilă, art. 136 Codul de procedură civilă, art. 146 Codul de procedură civilă, art. 153 Codul de procedură civilă, art. 1551 Codul de procedură civilă.

De asemenea, reţinem din doctrină^[21] ca principale obligaţii procesuale ce revin părţii în procesul civil:

• obligaţia de a îndeplini actele de procedură respectând întocmirea prevederilor art. 129 Codul de procedură civilă ;
• obligaţia de a proba cererile şi apărările;
• obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate ca mijloace materiale de probă;
• obligaţia de a suporta cheltuielile de judecată, în conformitate cu prevederile art. 274 - 277 Codul de procedură civilă . Îndeplinirea obligaţiilor procesuale este prevăzută de legea

procesuală sub diverse sancţiuni precum cea a nulităţii, perimării, decăderii, răspunderii pentru paguba pricinuită.^[22]

 

4.3.5. Consecinţe ce decurg din calitatea de parte în procesul civil

În persoana celui care este parte în procesul civil, fie că vorbim despre situaţia clasică în care există un reclamant şi un pârât, fie că ne aflăm în prezenţa unui litisconsorţiu, se produc efecte, consecinţe ce decurg pe de-o parte din însuşi faptul de a fi subiect în raportul de drept procesual iar pe de altă parte din finalitatea procesului civil. Aşadar, aceste consecinţe se dispun în două planuri temporale şi anume: în decursul procesului (în cursul derulării procedurii judiciare) şi, respectiv, după terminarea procesului şi dezinvestirea instanţei prin pronunţarea hotărârii, demers în vederea căruia s-a desfăşurat procesul.

În decursul procesului constituie consecinţe ale calităţii de parte în plan juridic tocmai drepturile procesuale pe care le poate exercita numai partea şi, respectiv, obligaţiile procesuale ce revin acesteia. În acest con­text ne vom limita la a sublinia aici faptul că dreptul de dispoziţie aparţine numai părţii şi se exercită în conformitate cu prevederile art. 271-273 Codul de procedură civilă.

Cum finalitatea procesului civil constă în pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale prin care urmează să se rezolve conflictulstabilit în raportul de drept material supus judecăţii, se ridică două probleme legate de hotărârea judecătorească: puterea de lucru judecat şi opozabilitatea acesteia. Cele două concepte vizează de fapt poziţia părţilor şi, respectiv, a părţilor faţă de actul jurisdicţional final, adică hotărârea judecătorească.

Art. 1200 alin. 4 Codul civil instituie prezumţia legală absolută de „putere", autorităţii lucrului judecat pentru ca în art. 1201 Codul civil să se stabilească întocmai noţiunea de lucru judecat care presupune identitate de obiect, cauză şi părţi.

Aşadar avem în vedere principiul relativităţii lucrului judecat,^[23] şi anume regula că hotărârea are putere de lucru judecat numai între părţile litigante, astfel spus actul jurisdicţional nu este opozabil decât părţilor din proces, adică inter partes şi nu erga omnes (excepţie fac hotărârile ce au ca obiect statutul civil al persoanei).

Rezultă pe cale de consecinţă faptul că pentru a face o hotărâre judecătorească opozabilă unei alte persoane decât cea care este parte adversă în proces, acea persoană trebuie introdusă în cauză, aşa încât să devină parte iar hotărârea ce se va pronunţa să-i fie opozabilă.

 

4.3.6. Participarea terţilor în procesul civil

Instituţia participării terţilor la proces este reglementată de legea procesuală în capitolul III din Titlul I, Părţile, intitulat „Alte persoane care pot lua parte la judecată" şi cuprinde prevederile art. 49 - 66 Codul de procedură civilă.

Din cele arătate anterior rezultă interesul unei părţi de a introduce în cauză un terţ tocmai pentru ca hotărârea să-i devină opozabilă. Aşadar, această formă de intervenţie a terţului este una forţată, căci el este chemat în judecată de către parte. Din aceleaşi considerente însă, intervenţia poate fi iniţiată de către terţ însuşi, situaţie în care forma sa este cea voluntară.^[24]

Mijlocul procedural prin care terţul intervine sau este chemat să intervină într-un proces pendent este cererea incidentală^[25] iar condiţia caretrebuie îndeplinită este interesul, aşa cum rezultă din prevederile art.49 alin. (1) Codul de procedură civilă, respectiv posibilitatea de a pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, conform art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă.

Din prevederile art. 49 - 66 Codul de procedură civilă rezultă că legea procesuală ce reprezintă dreptul comun în materie dispune asupra următoarelor forme de participare a terţilor la proces:

• intervenţia (art. 49 - 56 Codul de procedură civilă);
• chemarea în judecată a altor persoane (art. 57 - 59 Codul de procedură civilă);
• chemarea în garanţie (art. 60 - 63 Codul de procedură civilă);
• arătarea titularului dreptului (art. 64 - 66 Codul de procedură civilă).

Cum am anticipat deja instituţia intervenţiei este deja consacrată în două forme: intervenţia voluntară şi intervenţia forţată, chestiune care deşi nu este prevăzută ca atare de Codul de procedură civilă, a fost complinită de doctrină.^[26]

 

1. Intervenţia voluntară

După cum rezultă din prevederile art. 49 alin. (2) şi (3) Codul de procedură civilă, în cadrul instituţiei intervenţiei voluntare distingem intervenţia „în interes propriu" - alin. (2) şi intervenţia „în interesul uneia din părţi" - alin. (3).

Instituţia intervenţiei voluntare constă în posibilitatea, recunoscută de lege, unei persoane de a interveni într-un proces în curs, prin introducerea unei cereri - numită de intervenţie - la instanţa investită cu acţiunea principală, în scopul apărării unui drept propriu, respectiv de a sprijini apărarea uneia dintre părţi (reclamant ori pârât).

În funcţie de elementul scop distingem cele două forme de intervenţie voluntară, numite în doctrină^[27] intervenţie voluntară principală (agresivă) cea în interes propriu - şi intervenţie accesorie, (auxiliară, alăturată sau conservatoare).

Pentru fiecare dintre cele două forme de intervenţie voluntară legea presupune anumite rigori, pe lângă condiţia interesului.^[28]

 

1.a. Intervenţia principală

Sediul materiei în legea procesuală este dat de prevederile art. 49 alin. (1) şi (2), art. 50, art. 55 Codul de procedură civilă. Din normele legale amintite rezultă următoarele caracteristici pentru instituţia intervenţiei principale:

• terţul care are interes în a-şi apăra un drept subiectiv, propriu, poate deveni intervenient principal într-un proces pendent;
• interesul respectiv dreptul subiectiv pretins de terţul intervenient are legătură cu raportul de drept material supus judecăţii în acţiunea principală;
• cel puţin din punct de vedere formal cererea de intervenţie în interes propriu va respecta prevederile referitoare la cererea de chemare în judecată şi este îndreptată împotriva ambelor părţi din

42

proces;

-   cererea de intervenţie principală se poate introduce numai la prima instanţă şi numai înainte de închiderea dezbaterilor, adică înainte ca părţile să fi pus concluzii în fond; această cerinţă a legii este în acord cu principiul general în materie de jurisdicţie, de a nu priva persoana interesată de un grad de jurisdicţie.

Există totuşi o derogare instituită de art. 50 din. (3) Codul de procedură civilă şi anume ca, cererea de intervenţie să fie înaintată instanţei de apel, dar numai „cu învoirea părţilor", şi, conform principiului simetriei, considerăm că momentul până la care se poate introduce cererea este tot înainte de închiderea dezbaterilor.

42 V. M. Ciobanu, op. cit., p. 326.

 

-   în legătură cu cererea de intervenţie principală instanţa se va pronunţa prin încheierea de încuviinţare în principiu a acesteia; cu respectarea principiului oralităţii şi a contradictorialităţii.

Încuviinţarea în principiu are drept consecinţă faptul că intervenientul a devenit parte în proces, fiind subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, iar cererea sa are valoarea unei veritabile acţiuni civile,⁴³ care se va judeca odată cu cererea principală, disjungerea nefiind posibilă decât dacă prin judecarea conexă s-ar pricinui întârzierea judecării cererii principale (art. 55 Codul de procedură civilă);

• în conformitate cu prevederile art. 17 Codul de procedură civilă prin introducerea cererii de intervenţie are loc o prorogare de competenţă a instanţei;
• încheierea prin care se pronunţă instanţa asupra încuviinţări în principiu a cererii de intervenţie este una interlocutorie şi se poate ataca numai odată cu fondul;
• deşi a devenit parte în proces şi se bucură de toate drepturile conferite de această poziţie, intervenientul nu poate efectua acte de procedură retroactiv; aşa cum este şi firesc calitatea de parte o capătă din momentul intervenţiei deci drepturile procesuale le exercită tot din acel moment (art. 53 Codul de procedură civilă);
• ca domeniu de aplicare, cererea de intervenţie nu cunoaşte norme prohibitive dar se consideră⁴⁴ că este inadmisibilă în acţiunile cu caracter personal.

 

1.b. Intervenţia accesorie

Sediul materiei în legea procesuală este dat de prevederile art. 49 alin. 1 şi 3, art. 51, art. 52-54, art. 55 teza I, art. 56 Codul de procedură civilă. În baza acestor norme legale cât şi a consideraţiilor din doctrină⁴⁵ asupra instituţiei intervenţiei accesorii rezultă elemente specifice ce o diferenţiază de instituţia intervenţiei principale.

I. Stoenescu, G.Porumb, op.cit, p.134. I.Leş, Tratat de drept procesual civil, p.96. I. Leş, Tratat.., p. 100-102; V.M. Ciobanu, op. cit p. 326-330.

 

Dacă intervenţia principală se configurează ca o veritabilă acţiune civilă în care intervenientul devenit parte se bucură de o poziţie procesuală de independenţă faţă de celelalte părţi din proces, intervenţia accesorie reprezintă un mijloc de apărare în favoarea părţii pentru care intervenientul accesoriu intervine în litigiu, cu precizarea că a sprijini

 

 

apărarea respectivei părţi nu exclude existenţa unui interes propriu. Intervenientul accesoriu nu se bucură de independenţă procesuală faţă de partea a cărei apărare o sprijină; totodată cererea de intervenţie în interesul uneia dintre părţi nu are o existenţă de sine-stătătoare, ci reprezintă o cerere accesorie situată în raport de subordonare faţă de apărarea pe care înţelege să şi-o construiască respectiva parte, în sprijinul căreia s-a intervenit. Din acest motiv, instituţia disjungerii nu se poate aplica în acest caz, căci cererea accesorie nu se poate judeca separat de cererea principală deoarece în absenţa acesteia nici cererea accesorie nu poate exista.

Fiind un mijloc de apărare, legiuitorul a înţeles să permită introducerea cererii de intervenţie accesorie chiar şi „înaintea instanţei de recurs" (art. 51 Codul de procedură civilă); considerăm pe motiv de analogie că momentul procesual până la care se poate interveni este înainte de închiderea dezbaterilor (art. 50 alin. (2) teza a doua Codul de procedură civilă).

Art. 54 Codul de procedură civilă instituie o normă specială aplicabilă intervenientului accesoriu care precizează poziţia de subordonare procesuală a acestuia faţă de partea în sprijinul căreia intervine, şi anume interdicţia de a face acte de procedură care nu ar fi în interesul respectivei părţi.^[29]

Dependenţa procesuală a intervenientului accesoriu nu trebuie absolutizată căci legea îi conferă prerogativele de parte, limitând doar întinderea acestora prin subordonare faţă de interesul părţii în sprijinul căreia intervine. În acest mod trebuie înţeleasă şi prevederea art. 56 Codul de procedură civilă care conferă intervenientului accesoriu dreptul de a susţine calea de atac în favoarea părţii pe care o apără, dar nu şi de a iniţia respectiva cale de atac, în locul părţii însăşi.^[30]

Prin natura de mijloc de apărare, instituţia intervenţiei accesorii îşi găseşte aplicabilitate^[31] în litigii de orice natură, căci în sens contrar ar însemna să se încalce principiul fundamental al dreptului la apărare.

 

2. Intervenţia forţată

Instituţia intervenţiei forţate este reglementată de legea procesuală în trei forme:

• chemarea în judecată a altei persoane (art. 57 - 59 Codul de procedură civilă);
• chemarea în garanţie (art. 60 - 63 Codul de procedură civilă);
• arătarea titularului dreptului (art. 64 - 66 Codul de procedură civilă).

Elementul definitoriu pentru această instituţie de drept procesual constă în faptul că în oricare dintre aceste forme terţul intervine în procesul pendent la voinţa unei părţii şi nu din propria sa voinţă.

Pentru fiecare dintre aceste forme legea a prevăzut condiţii şi reguli specifice de exercitare.

 

2.a. Chemarea în judecată a altor persoane

Din prevederile legale (art. 57 - 59 Codul de procedură civilă) ce consacră această instituţie rezultă că finalitatea sa constă în posibilitatea oricăreia dintre părţi de a extinde cadrul procesual la o terţă persoană dar numai dacă aceasta „ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul". Aşadar, şi în acest caz extinderea litigiului faţă de terţi presupune un interes şi anume acela de a soluţiona raporturi juridice conexe într-un singur cadru procesual.^[32]

Din prevederile art. 59 alin. (2) - (4) Codul de procedură civilă rezultă condiţiile pe care trebuie să le întrunească cererea de chemare în judecată a altor persoane. Din punct de vedere formal cererea trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 112 Codul de procedurăcivilă pentru cererea de chemare în judecată^[33] iar din punct de vedere procedural legea distinge între cererea făcută de reclamant şi cea făcută de pârât. În cazul în care este făcută de reclamant, condiţiile sunt asemănătoare celor prevăzute pentru cererea de intervenţie în interes propriu, şi anume: momentul procesual până la care se poate înainta este dat la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe (art. 57 alin. (3) Codul de procedură civilă). Când cererea este făcută de pârât, se depune odată cu întâmpinarea iar când există dispoziţie expresă că nu este obligatorie depunerea întâmpinării, cererea de chemare în judecată a altor persoane se poate depune cel târziu la prima zi de înfăţişare.^[34] Sancţiunea nerespectării acestor termene este aceeaşi ca şi în cazul cererii reconvenţionale, şi anume judecarea separată.

Prevederile alin. (4) ale art. 57 Codul de procedură civilă vizează ambele situaţii (cerere depusă de reclamant sau pârât) şi instituie obligativitatea de motivare şi comunicare.

Prevederile art. 58 Codul de procedură civilă au dat naştere unor controverse în doctrină^[35] cu privire la poziţia procesuală pe care o dobândeşte cel chemat în judecată pe această cale. Dacă din prevederile art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă rezultă că introducerea terţului în litigiu se poate face în calitate de pârât; din prevederile art. 58 Codul de procedură civilă rezultă că poziţia procesuală ce o va ocupa respectivul terţ în raportul juridic de drept procesual este cea de „intervenient în interes propriu", calitate ce reprezintă tocmai o varietate a calităţii de reclamant.^[36] Cum persoana chemată în judecată „ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul" (art. 57 alin. (1) Codul de procedură civilă), şi cum odată chemat în judecată devine intervenient în interes propriu (art. 58 Codul de procedură civilă), rezultă că poziţia sa procesuală este cea de reclamant şi nu de pârât, indiferent de faptul că

 

 

interesul de a face hotărârea ce se va pronunţa opozabilă faţă de acest terţ, aparţine reclamantului sau pârâtului.^[37]

În legătură cu condiţiile de exercitare ale acestei instituţii se remarcă şi faptul că nu mai există dispoziţie legală expresă în legătură cu admisibilitatea în principiu a cererii.^[38]

Prevederile art. 59 Codul de procedură civilă se referă la situaţia în care pârâtul, debitor de bună-credinţă, recunoaşte datoria şi vrea să o şi execute faţă de acel creditor pe care îl va indica instanţa prin hotărârea ce o va pronunţa; astfel pârâtul va depune suma ce o datora şi va ieşi din litigiu, urmând ca acesta să decurgă între reclamantul iniţial şi terţul intervenient, introdus ulterior.^[39]

 

2.b. Chemarea în garanţie

Din prevederile art. 60 - 63 Codul de procedură civilă rezultă elementele definitorii pentru instituţia chemării în garanţie ca formă a intervenţiei forţate, astfel: posibilitatea legală a oricărei părţi dintr-un proces pendent de a introduce în cauză o terţă persoană - garant al obligaţiei de despăgubire - pentru situaţia în care respectiva parte va pierde procesul introdus pe cale principală.

Se impune o precizare de esenţă a conceptului de garanţie, şi anume, accepţiunea mai largă a sa în dreptul procesual, ce face ca această instituţie să fie aplicabilă în raporturi de drept material grefate atât pe un drept real, cât şi pe un drept de creanţă, în care obligaţia de garanţie îşi poate avea fie izvor legal, fie convenţional.^[40]

Din punct de vedere procedural, prevederile art. 60 - 63 Codul de procedură civilă reglementează instituţia chemării în garanţie pe cale incidentală, cu titlu facultativ (ceea ce nu înseamnă că respectivul drept nu poate fi valorificat şi pe calea unei acţiuni principale în garanţie ori despăgubire). Se poate afirma că există opinie unitară în doctrină^[41] cuprivire la avantajele introducerii în litigiu a pârâtului pe cale incidentală, datorită judecării cauzelor conexe în acelaşi cadru procesual. Indiferent de calea aleasă însă, este de necontestat faptul că soluţionarea raportului obligaţional de garanţie ori despăgubire ţine de fondul dreptului, de modul în care se soluţionează raportul conflictual de drept material.

Art. 60 alin. (2) Codul de procedură civilă instituie posibilitatea ca şi cel chemat în garanţie de către una din părţile litigante să cheme, la rândul său, în garanţie o altă persoană. In literatura de specialitate^[42] s-a statuat că această prevedere legală are rolul de a limita şirul chemărilor în garanţie, pe cale incidentală, la numai două asemenea posibilităţi, în scopul de a împiedica tergiversarea nejustificată a judecăţilor.

Din prevederile art. 61 alin. (1) rezultă forma în care trebuie făcută cererea de chemare în garanţie care va respecta condiţiile de formă prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, adică se va supune prevederilor art. 112 Codul de procedură civilă.

Din punctul de vedere al momentului până la care se poate depune cererea de chemare în garanţie, ca şi în cazul instituţiei anterior analizate, legea distinge după cum este introdusă de pârât (art. 61 alin. (1), teza a doua Codul de procedură civilă) ori reclamant (art. 61 alin. (2) Codul de procedură civilă). Dispoziţiile legale din materia chemării în judecată a altor persoane se aplică întocmai.

De asemenea, sancţiunea nerespectării termenului legal pentru introducerea cererii de chemare în garanţie nu este decăderea, ci judecarea separată.

Din prevederile art. 62 Codul de procedură civilă, rezultă obligaţia de a respecta procedura de comunicare, respectiv citare, ceea ce garantează dreptul la apărare a celui chemat în garanţie, care, odată introdus în proces, devine parte ce se va bucura de independenţa procesuală şi având libertatea de a alege dacă se va substitui sau nu în toate drepturile procesuale ale celui garantat^[43] iar hotărârea ce se va pronunţa îi va fi opozabilă.

Dispoziţia cuprinsă în art. 63 alin. (1) Codul de procedură civilă este în deplină concordanţă cu efectul prorogării de competenţă pe care îl determină introducerea cererii de chemare în garanţie pe cale incidentalăşi reprezintă regulă în materie. Excepţia este formulată în cuprinsul art. 63 alin. (2) Codul de procedură civilă, care prevede că instanţa poate dispune disjungerea, numai dacă judecarea laolaltă a cererii accesorii cu cea principală ar întârzia judecata cererii principale. Aprecierea asupra acestei chestiuni aparţine numai instanţei⁶¹ şi are la bază administrarea probelor asupra cererii principale.

Cum legea procesuală nu a prevăzut expres dacă introducerea unei cereri de chemare în garanţie presupune sau nu încuviinţarea de principiu (ca în cazul cererii de intervenţie - art. 52 alin. (1) Codul de procedură civilă, în doctrină s-a opinat⁶² că soluţionarea cererii de chemare în garanţie nu necesită cele două faze (admiterea de principiu şi soluţionarea), dar s-a exprimat şi opinia contrară.⁶³

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a chematului în garanţie trebuie avută în vedere necesitatea de a corobora prevederile art. 62 cu cele ale art. 114¹ alin. (2) Codul de procedură civilă, deoarece el are poziţia unui pârât.⁶⁴

Dispoziţiile art. 63 alin. (2) Codul de procedură civilă se vor corobora cu dispoziţiile art. 244 alin 1 pct.1 Codul de procedură civilă, aşa încât judecata cererii de chemare în garanţie se va suspenda până la soluţionarea cererii principale.⁶⁵

 

2.c. Arătarea titularului dreptului

Prevederile art. 64 - 66 Codul de procedură civilă instituie cadrul legal pentru această instituţie care, aşa cum se dispune chiar din prima teză a art. 64 Codul de procedură civilă, aparţine în mod exclusiv pârâtului, parte într-un proces pendinte, dacă sunt îndeplinite şi alte condiţii, precum:

M.Tăbârcă, Codul., p.124. I.Leş, Comentariile..., p. 186. I.Deleanu, op. cit, p. 412 - 413. M.Tăbârcă, Codul.., p. 124. V M. Ciobanu, op. cit, p. 335.

 

- pârâtul să aibă calitatea de detentor precar în raport de drept material supus judecăţii;

 

 

- acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real, căci art. 64 teza a doua Codul de procedură civilă prevede că reclamantul pretinde un drept real.

Pe baza acestor elemente putem defini instituţia de a arăta titularul dreptului ca fiind posibilitatea reală ce o are pârâtul care deţine cu titlu precar pentru altul un lucru sau exercită un drept asupra lucrului, în numele altuia, parte într-o acţiune reală, de a arăta titlul precar sub care deţine lucrul ori exercită dreptul, prin faptul de a cere să fie introdusă în cauză titularul dreptului (adică de a-şi indica autorul).^[44]

Din dispoziţiile art. 65 alin. (1)Codul de procedură civilă rezultă că mijlocul procedural prin care se materializează această instituţie este cererea, despre care doctrina^[45] adaugă şi faptul că ea trebuie să întrunească condiţiile art. 82 Codul de procedură civilă.

Momentul depunerii este odată cu întâmpinarea ori in limine litis, dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede dispoziţii imperative referitoare la obligaţia de comunicare şi procedura de citare ce se constituie şi în această varietate de intervenţie forţată în reale premise ale dreptului la apărare, de această dată, în persoana celui arătat ca titular al dreptului real în litigiu.

Prevederile art. 66 alin. (1) Codul de procedură civilă instituie în mod expres posibilitatea ca cel introdus în cauză ca titular al dreptului să se substituie pârâtului din acţiunea reală, principală, care în acest caz va fi scos din judecată. Pentru aceasta, legea cere şi ca recalamantul să consimtă, dispoziţie ce este în deplin acord cu principiul disponibilităţii.^[46]

Prevederile art. 66 alin. (2) Codul de procedură civilă se circumscriu ipotezei în care cel arătat ca titular al dreptului şi chemat la judecată „nu se înfăţişează" ori „tăgăduieşte arătările pârâtului", soluţia legală fiind aceea de a se aplica dispoziţiile art. 58 Codul de procedură civilă, respectiv regimul procesual al intervenientului în interes propriu.^[47]

După cum remarca un distins autor^[48], legea nu a prevăzut şi ipoteza în care reclamantul nu consimte, în condiţiile art. 66 alin. (1) Codul de procedură civilă, ca terţul arătat titular al dreptului să se substituie procesual pârâtului. Soluţia citată în aceeaşi sursă, ar fi ca terţul să ia parte la proces, în calitate de intervenient ori ca judecata să continue în aşa fel încât să nu se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată. În cazul în care, în urma dezbaterilor ar rezulta că terţul este într-adevăr titularul dreptului real în litigiu, respectiva cerere de chemare în judecată ar urma să fie respinsă ca fiind greşit îndreptată, respectiv formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.^[49]

 

4.3.7. Reprezentarea părţilor în procesul civil

Instituţia reprezentării vizează atât aspecte de drept material (drept civil)^[50], cât şi de drept formal (drept procesual civil). Desigur că obiect al consideraţiilor ce urmează îl va face doar cel din urmă aspect, adică din perspectiva dreptului procesual.

Legea procesuală reglementează această instituţie sub titlul „Reprezentarea părţilor în judecată" în Capitolul IV al Titlului I (Părţile) din „Procedura contencioasă" (Cartea II), prin dispoziţiile art. 67 - 72 Codul de procedură civilă. Capitolul V intitulat „Asistenţă judiciară" are de asemenea incidenţă în materia reprezentării.

Din punct de vedere procesual regula este că părţile pot fi reprezentate în exerciţiul drepturilor lor procedurale (art. 67 alin. (1) Codul de procedură civilă). În mod excepţional reprezentarea nu poate funcţiona,^[51] partea fiind obligată să se înfăţişeze personal la judecată -desigur ea poate fi asistată de mandatarul avocat. În acest sens dispune art. 131 alin. 1 Codul de procedură civilă, care conferă primei instanţei dreptul de a solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate, în scopul de a încerca împăcarea părţilor.

Instituţia reprezentării părţilor în proces este denumită şi reprezentare judiciară şi constă în posibilitatea legală a părţilor din proces să îşi exercite drepturile procesuale, printr-o altă persoană numită reprezentant (mandatar - avocat sau neavocat) şi care acţionează în numele şi în interesul părţii ce l-a mandatat în acest sens.^[52]

În conformitate cu prevederile art. 67 - 69 Codul de procedură civilă rezultă că mandatul poate fi dat fie unui profesionist în drept -avocat,^[53] fie unui neprofesionist mandatar, cel mult licenţiat în drept. Aceste dispoziţii se referă la situaţia în care partea în litigiu este o persoană fizică. În cazul în care partea este persoană juridică, dreptul de reprezentare a acesteia revine fie avocatului, fie consilierului juridic, angajat al respectivei părţi - persoană juridică.^[54]

În ceea ce priveşte reprezentarea prin mandatar neavocat, din prevederile art. 67 - 72 Codul de procedură civilă, rezultă următoarele caracteristici:

• calitatea de reprezentant se dovedeşte prin procură; dacă însăşi cererea de chemare în judecată se face prin mandatar, aceasta trebuie să conţină precizare expresă în acest sens;
• procura trebuie să fie una ad litem (art. 68 alin. (1), teza 1 Codul de procedură civilă); aşadar este vorba despre o procură în formă autentificată şi specială - din punct de vedere al conţinutului; dacă există totuşi o procură generală ea trebuie să cuprindă dispoziţie expresă, de natură ad litem (art. 67 alin. (2) Codul de procedură civilă);
• sfera de întindere a dreptului de reprezentare vizează toate actele procedurale, mandatul fiind presupus dat pentru toate actele judecăţii^[55] cu excepţia actelor procesuale de dispoziţie (renunţare, achiesare, tranzacţie) pentru care art. 69 alin. 1 Codul de procedură civilă instituie obligaţia de aexista o procură specială în acest sens; de altfel această limitare a dreptului de reprezentare se menţine şi în cazul în care mandatul este dat unui avocat;
• dreptul de reprezentare prin mandatar neavocat nu se manifestă şi în posibilitatea de a pune concluzii;^[56] cu anumite excepţii prevăzute expres şi limitativ ale art. 68 alin. (5) şi (6) Codul de procedură civilă;
• conţinutul dreptului de reprezentare este mai larg şi în cazul reprezentării legale (în cazul când reprezentat este un minor) ori judiciare (având ca izvor o hotărâre judecătorească), căci nici în această situaţie -prevăzută de art. 70 Codul de procedură civilă - asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie;
• condiţiile de încetare a mandatului judiciar sunt prevăzute în art. 71- 72 Codul de procedură civilă, şi se supune unui regim special, derogatoriu de la dreptul comun al mandatului.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 74 - 81 Codul de procedură civilă ce reglementează instituţia asistenţei judiciare, precizăm că natura acesteia este una de proteguire a cetăţenilor care nu şi-ar putea exercita dreptul constituţional de a accede la justiţie, datorită costurilor. Raportată la instituţia reprezentării, asistenţa judiciară constă în apărarea şi asistarea gratuită a părţii care îndeplineşte cerinţele legale, de către un avocat delegat de barou,^[57] în conformitate cu art. 75 alin. 1 pct. 2 Codul de procedură civilă. Cadrul legal instituţionalizat prin art. 74 - 81 Codul de procedură civilă se completează cu dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995 republicată.

O problemă importantă de drept procesual este cea a justificării calităţii de reprezentant şi respectiv sancţiunea prevăzută de lege în caz contrar.

Dovada calităţii de reprezentant - atât pentru persoane fizice, cât şi pentru persoane juridice - se face prin:

-  procură specială ad litem - pentru mandatarul neavocat;

-    împuternicire avocaţială (în baza contractului de asistenţă juridică) - pentru mandatarul avocat;

-  împuternicire (în baza Statutului profesiei de consilier juridic) -pentru consilierul juridic care reprezintă persoana juridică;

- hotărâre judecătorească, dispoziţie de curatelă, acte de stare civilă - pentru reprezentarea legală ori dispusă judiciar.

Lipsa dovezii calităţii de reprezentant se invocă pe cale de excepţie în temeiul art. 161 Codul de procedură civilă.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant duce la anularea cererii numai dacă nu va fi acoperită până la termenul pe care îl acordă instanţa în acest scop.

Excepţia poate fi invocată în orice stare a pricinii, sancţiunea fiind aceeaşi iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu şi-a dovedit calitatea de reprezentant.^[58]

 

4.3.8. Participarea procurorului în procesul civil

Temeiul legal al participării procurorului în procesul civil îl constituie art. 45 Codul de procedură civilă. Conţinutul dispoziţiilor legale a fost modificat de-a lungul anilor, iar chestiunea^[59] a determinat controverse în doctrină, în special în legătură cu poziţia procurorului în procesul civil;^[60] normele în materie făcând şi obiectul controlului de constituţionalitate.^[61]

În lumina textului de lege aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr.138/2000 procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală activă pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor - în conformitate cu dispoziţiile art. 45 alin. (1) Codul de procedură civilă.

Cum legea nu distinge care este natura cauzelor în care procurorul poate iniţia acţiunea, subscriem opiniei^[62] că este legitimat şi în acţiuni cu caracter strict personal.

Art. 45 alin. (2) Codul de procedură civilă prevede că titularul dreptului în interesul căruia a pornit acţiunea procurorul, şi care nu poate avea decât calitatea de minor, interzis sau dispărut, va fi introdus în proces.

Din prerogativele ce îi sunt oferite de prevederile art. 45 alin. (2) Codul de procedură civilă, rezultă calitatea sa de reclamant. De altfel este şi firesc să fie aşa, căci în cele din urmă hotărârea pe care o va pronunţa instanţa nu numai că îl priveşte dar îi este opozabilă; nu există un text de lege care să consacre o normă derogatorie astfel încât efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate într-o cauză introdusă de procuror să se repercuteze asupra acestuia. Aşadar poziţia de parte, din punct de vedere procesual, pe care o dobândeşte procurorul prin introducerea acţiunii civile în interesul vreuneia dintre persoanele prevăzute de art. 45 alin. (1) Codul de procedură civilă, nu face ca atribuţiile sale ( de altfel de ocrotire şi protecţie a persoanelor sus-amintite) să se răsfrângă asupra raportului de drept material dedus judecăţii.

Faptul că minorii, interzişii ori dispăruţii se bucură de o protecţie aparte din partea legiuitorului este confirmat şi prin dispoziţiile art. 45¹ Codul de procedură civilă, care instituie şi instanţei obligaţia de a cenzura chiar dreptul de dispoziţie al părţii, când parte este o asemenea persoană.

Prevederile art. 45 alin. (5) Codul de procedură civilă îi conferă procurorului dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor pronunţate în cauze cu minorii, interzişii ori dispăruţii, adică să acţioneze în numele părţii pe care o protejează şi prin cererea de executare a hotărârii care îi este favorabilă.

Prevederile art. 45 alin. (3) conferă procurorului posibilitatea de a pune concluzii în orice proces civil, dacă este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Alin. (4) al aceluiaşi articol instituie obligativitatea procurorului de a participa şi pune concluzii în cazurile prevăzute de lege. Cu titlu de exemplu: punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei (art. 33 şi 35 din Decretul nr. 32/1954), declararea dispariţiei şi a morţii pe cale judecătorească şi anularea^[63] hotărârii de declarare a morţii (art. 38 şi 42 din Decretul nr. 32/1954).

Din prevederile art. 45 alin. (5) Codul de procedură civilă rezultă şi faptul că procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri.^[64]

 

 

 

125. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.124 - 125.

₁₅ Ibidem, p.125.

^[3] Ibidem, p.125.

^[4] În legătură cu drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor precum şi cu privire la abuzul de drept procesual vezi: VM. Ciobanu, op.cit., vol.I, p.320-323; VM. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. p.45 - 50; I. Deleanu, op. cit, vol.I, p.352 - 364; I. Leş, op. cit., p.88 - 90; I.Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit, p. 272 - 278.

^[5] VM. Ciobanu, op. cit., vol.I, p.317.

₁⁸ Ibidem, p. 319-320

^[7] Pentru amănunte vezi I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 278­297.

^[8]Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. nr. 1701/11.12.2002 şi dec. nr. 210/14.02.2002, în Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2002, Editura Brillance, Colecţia Lex Expert, Piatra Neamţ, 2002, p. 329-330, p. 336-338.

90

^[9] I. Leş, Tratat... , p. 75.

^[10]M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 114; VM. Ciobanu, G. Boroi, op. cit, p.318; I. Leş, op.cit, p. 76; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.298.

^[11]V. M. Ciobanu, op. cit., p. 318; I. Leş, Tratat.., p. 76; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 298.

^[12] Pentru această clasificare, în funcţie de momentul în care se formează vezi I.Leş, op.cit., p. 76. c

^[13]V. M. Ciobanu, op. cit., p. 318; I. Leş, Tratat..., p. 76.

^[14]. Art. 797 Cod civil -este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi

copiii în viaţă la deschiderea moştenirii şi descendenţii fiilor premuriţi.

_[16] T.S., sec. civ. in C.D. 1969, p.237.dec. nr. 1105/1969.

²⁹ I.Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, vol. I, p.159.

92

^[17] V.M. Ciobanu, op. cit, p. 319.

^[18] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 320-323; I. Leş, Tratat..., p. 88; I. Deleanu, op. cit., p. 353-356; G. Porumb, op. cit., p. 125.

^[19] Pentru amănunte vezi Gh. Durac, Drept procesual civil. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul civil, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.45 - 73 şi p.139 - 175.

^[20] V.M. Ciobanu, op. cit., p.320 - 323; I. Leş, Tratat... , p.89; I. Deleanu, op. cit., p.356 - 358; G. Pormub, op. cit., p.126.

94

^[21] I.Leş, Tratat..., p. 88-90; V.M. Ciobanu, op. cit, p. 320.

^[22] După cum este prevăzut în Codul de procedură civilă: art. 105-107 -nulitate, art. 248 - perimare, art. 103 - decădere, art. 723 alin. 2 - răspundere pentru paguba pricinuită.

^[23]În acest sens v. I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., , p 520-526..

^[24] V.M. Ciobanu, op. cit, p.324.

^[25] Ibidem, p. 327.

164. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 300; V.M. Ciobanu, op. cit., p. 324; I. Leş, Comentariile..., p. 164.

^[27] I. Leş, Comentariile..., p.164.

^[28] În legătură cu inadvertenţa între sintagma „interes" din art. 49 alin (1) Codul de procedură civilă şi „drept" din art. 49 alin (2) Codul de procedură civilă, vezi V.M. Ciobanu, op.cit., p. 325.

Pentru precizări asupra înţelesului sintagmei „act potrivnic", vezi I.Leş, Tratat..., p.101- 102.

^[30] Dreptul procesual al intervenientului accesoriu de a introduce apel (sau recurs) în condiţiile în care partea însăşi este apelant (sau recurent) nu trebuie să dea naştere la confuzii în legătură cu instituţia aderării la apel prevăzută de art. 293 - 293¹ Codul de procedură civilă.

100

De pildă într-o acţiune având ca obiect punerea sub interdicţie pe motiv că persoana este bolnavă, în vârstă şi suferă de sindrom depresiv senil cu fenomene deteriorative: Curtea Supremă de Justiţie, sec. civ., dec. nr. 2825/141.11.1997.

^[32] I. Leş, Tratat..., p.103.

^[33] Ibidem, p.104.

^[34] Prima zi de înfăţişare este socotită - conform art. 134 Codul de procedură civilă - ca fiind acel termen de judecată în care părţile, legat citate, pot (s.n.) pune concluzii şi este redată prin adagiul in limine litis.

^[35] I.Deleanu, Tratat...,vol. I, p.406; I. Leş, Tratat..., p.104.

^[36] I.Leş, Tratatp.104.

Vezi opinia prof. I.Stoenescu din I.Leş, Comentariile Codului de procedură civilă, p.177.

^[38] M.Tăbârcă, Codul...., p.121-122.

^[39] VM. Ciobanu, op.cit., p. 331.

^[40] Pentru amănunte vezi V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 79 - 87.

^[41] V. M. Ciobanu, op. cit., p. 332 - 333; I.Leş, Comentariile..., p.180.

103

VM.Ciobanu, op.cit.,p.333; I.Leş, Comentariile..., p.182.

^[43] G.Porumb, op.cit, p. 137.

^[44] G. Porumb, op. cit., p.138.

^[45] I.Leş, Comentariile..., p. 188.

^[46] Ibidem, p.190.

^[47] Pentru controversa privind calitatea de intervenient principal ori forţat, vezi V. M. Ciobanu, op. cit., p. 336, respectiv I. Leş, Comentariile... ,

190. 190. 106

^[48] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 336.

^[49] Ibidem, p .337.

^[50] În acest sens facem trimitere la regulile ce guvernează contractul de mandat şi la cele privitoare la capacitatea persoanelor fizice şi juridice, având în vedere distincţia între reprezentarea convenţională şi cea legală.

^[51] De ex: în condiţiile art. 218 sau 614 Codul de procedură civilă.

G.Porumb, op. cit., p.138.

^[53] Pentru aspecte ce vizează raportul client-avocat vezi Legea nr. 51/1955, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial, nr. 113/06.03.2001, cu modificările şi completările ulterioare.

^[54] Pentru această situaţie vezi Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic; publicată în Monitorul Oficial,

Partea₇I₇, nr. 867/5.12.2003.

^[55] V.M. Ciobanu, op. cit., p. 338.

Ne referim la conceptul de concluzii în fond, aşa cum precizează M.Tăbârcă, în Codul.., p.130.

^[57] I.Leş, Comentariile..., p. 204.

^[58] V.M. Ciobanu, op.cit, p. 348.

^[59] Pentru istoricul acestei instituţii vezi Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 88 -91.

^[60] Vezi V.M. Ciobanu, op.cit, p. 348 - 350.

^[61] C.C., dec. nr. 1 din 04.01.1995, în Monitorul Oficial, Partea I,

8141. 66/₈1₄1.04.1995

^[62] M.Tăbârcă, Drept procesual... , vol. I, p. 169.

Vezi M.Tăbârcă, Drept..., p.170 - 171, unde se precizează şi faptul că lipsa concluziilor procurorului în cauzele în care prezenţa sa este obligatorie, atrage nulitatea hotărârii.

^[64] Pentru amănunte vezi I.Leş, Comentariile..., p.154.