Principiul disponibilităţii este consacrat în dispoziţiile articolului 129 alin. 6 Codul de procedură civilă şi prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecăţii.
Prin principiul disponibilităţii se înţelege faptul că părţile pot determina nu numai existenţa procesului prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi a participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.55
Prin definiţia principiului disponibilităţii rezultă că acesta cuprinde următoarele drepturi:
- Dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul
Pentru declanşarea procesului civil este necesar ca partea care pretinde un drept împotriva altei persoane să sesizeze instanţa competentă prin formularea unei cereri de chemare în judecată.
Partea care sesizează instanţa de judecată afirmă, de regulă, că este titularul dreptului subiectiv şi solicită protecţia judiciară în vederea exercitării acţiunii civile.
Disponibilitatea nu este exclusivă, legea recunoscând legitimarea procesuală şi altor persoane şi organe.
Astfel, Ministerul Public poate porni, conform art. 45 alin. 1 Codul de procedură civilă, acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În cazul în care unele cereri vizează ocrotirea minorilor şi au ca obiect obligarea la plata pensiei de întreţinere, decăderea din drepturile părinteşti, autoritatea tutelară poate sesiza instanţa de judecată.
|
G. Boroi, op. cit., p.119. |
Pentru punerea sub interdicţie instanţa de judecată poate fi sesizată de autoritatea tutelară, persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; serviciul de stare civilă cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei moşteniri, procuratura şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate, organele administraţiei de stat, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
Instanţa de judecată poate acţiona din oficiu în următoarele situaţii:
- când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, în acest caz instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu şi asupra reparării pagubei (art. 17 alin. 1 şi 3 Codul de procedură penală);
- când cel vătămat este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, caz în care instanţa se pronunţă din oficiu şi asupra reparării pagubei (art. 17 alin. 1 şi 3 Codul de procedură penală);
- când prin acţiunea de divorţ nu s-a solicitat încredinţarea minorilor sau stabilirea contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora (art. 42 C. fam.);
- punerea sub interdicţie (art. 143 C. fam. raportat la art.115 lit. e C. fam.) şi ridicarea acesteia în condiţiile în care au încetat cauzele care au provocat-o.
- Dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării
Cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menţionează în cererea de judecată persoanele cu care înţelege să se judece şi obiectul cererii, adică ceea ce pretinde.
Referitor la primul aspect, este de reţinut că instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere.56
|
56 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, dec. civ. nr. 377/13.03.2002, nepublicată; Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, dec. civ. nr. 3782 din 27.10.1998, publicată în Repertoriu de practică şi literatură juridică 1997-2000, vol. IV, p.780-781. 48 |
Părţile au posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului sub forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57-59 C. pr. civ.), chemării în garanţie (art. 60-63 C. pr. civ.) şi arătării titularului dreptului (art. 64-66 C. pr. civ.). Posibilitatea de a largi cadrul procesual o au şi alte persoane sub forma intervenţiei voluntare (art. 49-56 C. pr. civ.).
Referitor la obiectul cererii, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, instanţa este ţinută să se pronunţe asupra celor solicitate de reclamant prin cererea introductivă.57
Însă, în cazul în care din conţinutul cererii în judecată nu se poate determina obiectul, instanţa, în baza rolului activ, este în drept să solicite reclamantului precizarea cererii.
Dacă în ceea ce priveşte obiectul cererii instanţa este ţinută, neputând depăşi limitele ei, deoarece este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a solicitat, în cazul temeiului juridic al cererii nu este legată, având posibilitatea ca, după ce a fost pusă în discuţia părţilor, să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul a dat-o cererii de chemare în judecată
- Dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiulprintr-o tranzacţie Disponibilitatea procesuală se realizează şi prin posibilitatea părţilor ca, în cursul procesului, să efectueze diferite acte de dispoziţie, renunţare la judecată, renunţare la drept, achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului, încheierea unei tranzacţii în vederea stingerii litigiului.
Actul procesual de dispoziţie cu privire la renunţarea reclamantului este prevăzut în cele două forme ale sale, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii în articolele 246-247 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 246 alin. 2 Codul de procedură civilă, reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.
Deşi alin. 1 din dispoziţia legală menţionată arată că renunţarea poate fi făcută oricând, alineatele 3 şi 4 din acelaşi text fac distincţie dacă s-a făcut comunicarea pârâtului a cererii de chemare în judecată sau, dacă s-a intrat în dezbaterea fondului.
|
57 Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, dec. civ. nr. 2526/1999, în Culegerea de practică judiciară în materie comercială, 1999, p. 144-146; Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, dec. civ. nr. 3058/1999. |
Dacă renunţarea s-a făcut după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea pârâtului, va obliga pe reclamant la cheltuieli
de judecată, iar când părţile au intrat în dezbaterile fondului, renunţarea nu se poate face decât cu învoirea celeilalte părţi.58
În situaţia în care există o participare procesuală activă, renunţarea unuia dintre reclamanţi nu produce nici un efect faţă de ceilalţi reclamanţi, care doresc să continue judecata. De asemenea, renunţarea reclamantului la judecată nu afectează soluţionarea unei cereri de intervenţie principală sau a unei cereri reconvenţionale.59
Renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii poate avea loc oricând în cursul judecăţii fără consimţământul celeilalte părţi.
Achiesarea, ca act de dispoziţie, se prezintă sub două forme, -recunoaşterea pretenţiilor reclamantului de către pârât sau achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea pronunţată de instanţă.
Achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului are loc fie spontan, fie prin intermediul interogatoriului şi îşi produce efectele fără a fi necesară acceptarea acestuia.
Achiesarea părţii care a pierdut procesul are loc când partea renunţă la dreptul de a ataca hotărârea pronunţată de prima instanţă sau la apelul declarat, hotărârea devenind definitivă. În condiţiile în care renunţă şi la recurs sau retrage recursul, hotărârea devine irevocabilă.
Tranzacţia este actul de dispoziţie ce reprezintă un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce se poate naşte, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.
Potrivit art. 271 Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii chiar fără să fi fost citate pentru a cere să se dea o hotărâre de expedient care să consfinţească învoiala lor.
|
58 Art. 618 alin. 1 Codul de procedură civilă, din materia divorţului, 59 Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. civ. nr. 445/ 50 |
Încheierea tranzacţiei este posibilă atât în faza judecăţii cât şi în faza executării silite.
Dreptul de a renunţa la judecata sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie există chiar dacă procesul civil a fost pornit de o altă persoană decât titularul dreptului.
Disponibilitatea în ceea ce priveşte actele de dispoziţie nu este absolută, deoarece instanţa, în baza rolului activ, le va cenzura şi nu le va da curs dacă urmăresc eludarea unor norme imperative.
- Dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în
calea de atac exercitată
Potrivit art. 267 Codul de procedură civilă, partea poate renunţa în instanţă la calea de atac, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi grefier.
Renunţarea se poate face şi ulterior, prin înfăţişarea părţii înaintea preşedintelui sau prin înscris autentic.
Disponibilitatea sub acest aspect este uneori limitată, deoarece procurorul poate să exercite căile de atac împotriva oricărei hotărâri.
- Dreptul de a cere executarea hotărârii judecătoreşti
Şi în faza executării silite, principiul disponibilităţii îşi găseşte aplicarea în măsura în care este vorba despre drepturi de care titularul lor poate dispune.60
Partea care a exercitat procesul - creditorul - poate să renunţe la executarea începută sau să aştepte cu pornirea ei în limitele prescripţiei dreptului de a solicita executarea silită.
Creditorul şi debitorul pot conveni, în cursul executării silite, ca aceasta să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului.
De asemenea, se arată în alin. 2 al art. 371 indice 4 Codul de procedură civilă, părţile pot stabili ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă în tot sau în parte prin bună învoială.
Ca o consecinţă a principiului disponibilităţii, creditorul urmăritor are dreptul, dacă legea nu dispune altfel, să aleagă bunurile debitorului, pe care vrea să le urmărească, determinând astfel şi metode de urmărire.
|
Savelly Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p.59. |
Art. 1042 C. civ. permite creditorului unei obligaţii solidare să urmărească pe oricare dintre debitori fără ca acesta să poată invoca beneficiul de diviziune.
Aplicarea principiului disponibilităţii se concretizează şi în dispoziţiile art. 431 alin. 2 Codul de procedură civilă, care arată că executorul judecătoresc cu acordul creditorului poate să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate. În acest caz, debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor despre ofertele primite, indicând, după caz, numele sau denumirea şi adresa potenţialului cumpărător, precum şi termenul în care acesta din urmă se angajează să consemneze preţul propus.
Tot în aplicarea principiului disponibilităţii, art. 435 Codul de procedură civilă arată că termenul fixat de executorul judecătoresc în materie de urmărire imobiliară pentru vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile urmăribile la cererea atât a creditorului, cât şi a debitorului, va putea fi scurtat sau prelungit.
Există însă şi situaţii în care creditorul nu îşi poate valorifica titlul executoriu, fiind privat de dreptul de a alege modalitatea de executarea pe care o preferă.
Astfel, potrivit art. 453 alin. 2 Codul de procedură civilă, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubire pentru repararea pagubelor cauzate prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii.
O reglementare aparte o are art. 455 Codul de procedură civilă, care dispune ca atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă sau este pensionat, poprirea rămâne în fiinţă, însă unitatea de la care pleacă debitorul va trimite actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul loc de muncă al debitorului sau organului competent de ocrotirea socială care, de la data primirii acestor acte, devine terţ poprit.
Dacă debitorul părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască noul loc de muncă, ea îl va încunoştinţa pe creditor despre atare împrejurare. După aflarea noului loc de muncă al debitorului, creditorul îl va aduce la cunoştinţa unităţii de la care debitorul a plecat, pentru ca aceasta să procedeze în condiţiile menţionate mai sus.
Principiul disponibilităţii este atenuat şi prin aplicarea art. 45 alin. 5 Codul de procedură civilă, potrivit căruia procurorul poate să ceară
52 punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la alin. 1 al aceluiaşi articol, adică în favoarea minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.