Drept

In sistemul separaţiei puterilor, puterea judecătorească acţionează ca un factor de echilibru între puterea legislativă şi puterea executivă şi are ca atribuţii esenţiale repararea oricăror disfuncţionalităţi intervenite în funcţionarea mecanismelor statului în vederea garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Puterea judecătorească acţionează numai în limitele sistemului instanţelor judecătoreşti fiind singurele autorităţi publice chemate să înfăptuiască justiţia.

Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării Constituţiei şi legilor, astfel că, judecătorul aplică dreptul creat de parlament, el neputând înlătura o lege, pe motiv că nu este de acord cu ea din diferite motive reale sau pur sentimentale ştiut fiind că dura lex sed

lex.⁶¹

Deşi nu este consacrat expres principiul legalităţii se deduce din numeroase dispoziţii legale.

Intr-un stat de drept, obligaţia respectării legii este esenţială.

Importanţa respectării acestei obligaţii presupune ca element esenţial cunoaşterea legii, de la momentul edictat faţă de data publicării în Monitorul Oficial, în conformitate cu dispoziţiile art. 78 din Constituţia României.

Plecând de la realitatea că obligativitatea cunoaşterii legii este garanţia respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi a funcţionării mecanismelor statului, rezultă că nimeni nu se poate sustrage legii invocând necunoaşterea ei. Pe de altă parte, art. 16 alin (2) din Constituţie dispune că nimeni nu este mai presus de lege.

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura A IX-a, revăzută şi completată, Lumina Lex, 2001, p.589.

 

Dispoziţiile legale prevăzute în art. 124 alin. 1 din Constituţie statuează că justiţia se înfăptuieşte în numele legii, ceea ce înseamnă că actul de justiţie izvorăşte din normele legale şi forţa lui de executare derivă din lege.

Este adevărat că justiţia s-a impus prin judecarea litigiilor şi în consecinţă a condus la restabilirea situaţiei de drept încălcate prin anularea actelor ilegale sau abuzive însă, procedura de soluţionare a proceselor este numai cea prevăzută de legea substanţială şi procesuală.

Art. 1 alin. (1) din Legea 304/2004 prevede că puterea judecătorească se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Alin. (2) prevede că, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Relevant, în acest sens, este art. 6 din legea menţionată. Astfel, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime în exercitarea dreptului său la un proces echitabil.

În cadrul activităţii de aplicare a legii judecătorul fiind cel care înfăptuieşte justiţia este realizatorul actului jurisdicţional.

Anterior elaborării actului jurisidicţional activitatea de înfăptuire a justiţiei se concretizează în stabilirea de către judecător a stării de fapt şi determinarea legii aplicabile.

În stabilirea corectă a stării de fapt, judecătorul este supus dispoziţiilor procedurale referitoare la administrarea dovezilor.

În ceea ce priveşte determinarea legii aplicabile stării de fapt, trebuie avută în vedere situaţia în care judecătorul stabileşte norma aplicabilă în cauza ce urmează să o soluţioneze.

Este adevărat că judecătorul este subordonat numai legii, însă, datorită diversităţii vieţii sociale şi evoluţiei ei în timp, aplicarea normei juridice creează adeseori probleme deosebite pentru aceasta.

Plecând de la realitatea respectivă s-a statuat că interpretarea legii reprezintă unul dintre momentele cele mai însemnate ale activităţii judiciare.

Interpretarea legii este operaţiunea logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări şi, prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică, în ipotezele ce le conţin.⁶²

62 Gh. Beleiu, op. cit., p.51.

 

Rezultatele stabilirii stării de fapt şi determinarea legii aplicabile se concretizează în elaborarea actului jurisdicţional, denumit hotărâre judecătorească. Obligaţia judecătorului de a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală rezultă şi din dispoziţiile art. 129 alin. 5 Codul de procedură civilă, partea finală.

Potrivit art. 261 Codul de procedură civilă, hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde:

1. arătarea instanţei care a pronunţată-o şi numele judecătorilor care au luat parte la judecată;
2. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanţilor legali şi al avocaţilor;
3. obiectul cererii şi susţinerile în prescurtare ale părţilor cu arătarea dovezilor;
4. arătarea concluziilor procurorului;
5. motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;
6. dispozitivul;
7. calea de atac şi termenul în care se poate exercita;
8. arătarea că pronunţarea s-a făcut în şedinţa publică, precum şi semnăturile judecătorilor şi grefierului. Lipsa semnăturilor poate fi complinită oricând în cursul procesului.

Hotărârile judecătoreşti trebuie respectate şi aduse la îndeplinire în condiţiile legii (art. 16 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată).

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că principiul legalităţii exprimă cerinţa respectării legii atât în ceea ce priveşte organizarea justiţiei, cât şi în ce priveşte înfăptuirea ei.