Principiul nemijlocirii constă în obligaţia instanţei de a cerceta direct şi imediat întreg materialul probatoriu necesar soluţionării cauzei.
Particularităţile şi dificultatea activităţii de judecată constă în împrejurarea ca judecătorul trebuie să reconstituie fapte care au avut loc în trecut, trebuind să cerceteze nemijlocit aceste probe, examinând înscrisurile originale, audiind martorii care au perceput personal faptele pe care le relatează sau dispunând efectuarea unei cercetări la faţa locului în vederea analizării probelor materiale.
O asemenea cercetare a probelor nu este posibilă întotdeauna, astfel că instanţa este nevoită să se întemeieze pe copii de pe înscrisuri, pe declaraţiile unor martori care cunosc faptele percepute de la alte persoane, situaţii în care trebuie să se acorde deosebită atenţie aprecierii unor asemenea probe.
Datorită unor situaţii de natură obiectivă, principiul nemijlocirii prezintă anumite excepţii.
De la regula că administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată, dacă legea nu dispune altfel, art. 169 alin. 4 Codul de procedură civilă prevede că atunci când administrarea dovezilor urmează să se facă în altă localitate, ea se va îndeplini prin delegaţie de către o instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad dacă în aceea localitate nu există o instanţă de acelaşi grad. Dacă felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care administrează dovada poate fi scutită de citarea părţilor.
O altă excepţie de la principiul nemijlocirii este cea prevăzută în art. 235 Codul de procedură civilă, potrivit căruia, oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile sau să le dobândească, recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acelor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor. Cererea poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, în cazul în care pârâtul îşi dă învoirea.
Dacă cererea se face pe cale principală, adică înainte de începerea procesului, competenţa de soluţionare a cauzei revine instanţei locului unde se găseşte proba, iar, dacă cererea se efectuează pe timpul judecăţii, competenţa revine instanţei care judecă pricina.
Potrivit art. 239 Codul de procedură civilă, orice persoană, care are interes să constate de urgenţă o anumită stare de fapt care ar putea să înceteze ori să se schimbe până la administrarea dovezilor, va putea cere instanţei în circumscripţia căreia urmează să se facă constatarea să delege un executor judecătoresc din aceeaşi circumscripţie să constate la faţa locului aceasta stare de fapt.
Procesul-verbal de constare stării de fapt va fi comunicat în copie celui împotriva căruia s-a făcut constatarea, dacă nu a fost de faţă.
De la principiul nemijlocirii excepţii asemănătoare se produc şi în cazul declinării de competenţă, a perimării, a strămutării procesului civil, precum şi în cazul admiterii unei cererii de recuzare.
Astfel, în cazul declarării necompetenţei - arată art. 160 Codul de procedură civilă - dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.
Textul de lege este consecinţa principiului că dovezile aparţin cauzei iar valorificarea lor chiar în faţa unei instanţe necompetente poate realiza o mai bună administrare a justiţiei prin economisirea de timp şi de cheltuieli pe care le-ar implica repetarea materialului probatoriu.
Potrivit art. 254 alin. 2 Codul de procedură civilă, când se face o nouă cerere de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că nu este de trebuinţă refacerea lor.
Soluţia consacrată în textul de lege menţionat este raţională, deoarece evită repetarea inutilă a probelor deja administrate.
În cazul admiterii cererii de strămutare, în hotărâre se va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează a fi păstrate.
Aceasta înseamnă că admiterea cererii de strămutare a procesului civil nu atrage după sine în mod necondiţionat anularea actelor îndeplinite de instanţă anterior soluţionării cererii.
Instanţa care a admis cererea de strămutare are dreptul de a dispune în ce măsură actele de procedură urmează a fi păstrate sau dimpotrivă să fie refăcute.
Art. 32 alin. 3 Codul de procedură civilă arată că încheierea prin care s-a hotărât recuzarea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de judecătorul recuzat urmează a fi păstrate.
Astfel, judecătorul are dreptul să aprecieze în ce măsură actele de procedură au fost viciate în condiţiile în care au fost îndeplinite în faţa unui judecător ce s-a aflat în unul din cazurile prevăzute de art. 27 Codul de procedură civilă.
In conformitate cu modificările aduse prin Legea nr. 219/2005 constituie excepţie de la principiul nemijlocirii dispoziţiile art. 24P-24122, cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi. Normele cuprinse în această secţiune sunt norme speciale, care se aplică numai în situaţiile strict prevăzute de lege.