Drept

Noţiune

Proprietatea domenială privată aparţine statului şi unităţilor administrativ teritoriale. Obiectul proprietăţii domeniale private îl formează bunurile care fac parte din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ - teritoriale, ca persoane de drept privat. Altfel spus, această formă de proprietate reuneşte toate bunurile domeniale care nu aparţin domeniului public. Deşi sunt proprietate de stat, aceste bunuri nu sunt afectate uzului public. Sunt bunuri pe care statul sau unităţile sale administrative le stăpânesc la fel ca orice persoană fizică sau juridică, adică pe care statul le foloseşte, care-i produc venituri şi pe care, de obicei, le poate înstrăina (L. Pop, op. cit. pag. 53)[1].

Conţinutul material al dreptului de proprietate domenială privată

Fac parte din domeniul privat al statului toate bunurile care nu sunt declarate dependinţe ale domeniului public[2] ori sunt dezafectate acestui domeniu şi asupra cărora nu s-a constituit, în condiţiile legii, un drept de proprietate privată al persoanelor fizice sau juridice private, altele decât statul şi unităţile administrativ teritoriale (ca persoane juridice civile).

Mai fac parte din proprietatea domenială privată: drumurile declasate, fără să fie reclasate, din categoria căilor publice sau porţiuni din acestea, rezultate din retrasarea de aliniamente; albiile declasate din cursurile de ape din domeniul public, insule, insuliţe sau aterasamente ale acestora; pădurile care nu aparţin persoanelor fizice sau juridice, ori nu sunt folosite în comune, în condiţiile legii în interesul populaţiei; sursele de apă minerală sau afectate stabilimentelor termale; imobilele utilizate de servicii publice, cărora nu li s-a dat afectaţiune specială pentru uz public sau servicii publice; bunurile vacante; bunurile abandonate; epavele, spaţiile de unde s-a retras definitiv marea, atribuite prin lege, bunurile confiscate sau intrate în proprietatea statului ca urmare a expirării termenului de prescripţie[3], de care, potrivit legii, nu beneficiază debitorul; bunurile care rezultă din exerciţiul dreptului de preemţiune[4] construcţiile dobândite în orice mod, în proprietate[5].

De asemenea, se includ în domeniul privat bunurile mobile cumpărate, cum ar fi mobilierul afectat unor servicii publice, a căror încorporare în domeniul public este inutilă sau bunurile aflate în administrarea regiilor autonome, altele decât cele din domeniul public.

O categorie aparte de bunuri sunt cele cu caracter incorporal: dreptul de pescuit, vânat în pădurile domeniale private; brevetele de invenţii şi mărcile de fabrică, când, potrivit legii, nu fac obiectul unui drept de proprietate industrială privată; acţiunile şi părţile sociale, obligaţiile cu care statul participă la formarea capitalului social în societăţile comerciale cu capital, total sau parţial de stat.

Constituirea dreptului de proprietate domenială privată

Proprietatea domenială privată se constituie prin modalităţi de drept civil şi prin modalităţi specifice.

Dintre modalităţile de drept civil amintim ca cele mai importante: achiziţiile prin cumpărare sau construire, dobândite prin vânzare forţată (licitaţie în cadrul executării silite), schimbul imobiliar, donaţii legate, bunuri dobândite prin accesiune, uzucapiune, ocupaţiune.

Sunt considerate modalităţi specifice - pentru că ele nu pot fi folosite de particulari - dobândirea în condiţiile legii, a bunurilor fără stăpân sau abandonate sau rătăcite; dobândirea bunurilor vacante[6]; confiscările de orice fel, exproprierea şi excepţional rechiziţia; exercitarea dreptului de preemţiune special al statului, când legea permite dezafectarea dependinţelor domeniului public.

Cât priveşte dezafectarea bunurilor din domeniul public şi trecerea lor în domeniul privat, aceasta se face printr-un act juridic administrativ de către organul stabilit de lege. Dar dezafectarea poate rezulta şi din simpla dispariţie a circumstanţelor care au justificat încorporarea bunurilor în domeniul public. Odată cu dezafectările dispar facilităţile proprietarilor riverani, care însă, în condiţii determinate, au drept la despăgubiri şi chiar un drept de preemţiune.

Regimul juridic al proprietăţii domeniale private

Regimul juridic al proprietăţii domeniale private este diferit de cel al proprietăţii publice. Dar el se aseamănă, în multe privinţe este identic, cu regimul proprietăţii aparţinând particularilor.

Acest regim se regăseşte în următoarele caractere: alienabilitatea, prescriptibilitatea (sub aspect achizitiv) a dreptului de proprietate domenială privată.

1. a) Bunurile care alcătuiesc obiectul proprietăţii amintite sunt alienabile, dacă o dispoziţie legală contrară nu intervine în cazuri determinate. Ele pot fi deci înstrăinate, concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune.

Cât priveşte înstrăinarea bunurilor aparţinând domeniului privat, trebuie arătat că ea nu se poate face forţat, pe calea executării silite. În cazuri de excepţie poate avea loc o înstrăinare forţată, dar numai pe calea exproprierii sau rechiziţiei. De asemenea, înstrăinările voluntare nu se pot face decât prin adjudecare publică, respectându-se normele metodologice stabilite de lege şi fiind supuse regimului de publicitate. Dacă nu plătesc preţul stabilit la scadenţă, persoanele care au achiziţionat bunurile, în condiţiile arătate mai sus, sunt decăzute din dreptul de a dobândi. Prin lege se stabilesc interdicţiile sau condiţiile speciale pentru înstrăinarea anumitor categorii de bunuri (cum ar fi pădurile, terenurile).

Bunurile proprietate domenială privată nu pot fi înstrăinate prin acte cu titlu gratuit. Iar darea în plată[7] sau schimbul[8] bunurilor mobiliare, este interzis.

Aceste bunuri pot fi însă concesionate, închiriate, date în locaţie de gestiune, în condiţiile legii[9]. Regimul închirierii este cel de drept comun[10] incluzând prelungirile legale şi revizuirile, dacă

închirierea este pe termen lung. Metodologia închirierii este cea stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 1228/12 dec. 1990 modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 858/1991 (care modifică punctele 4-7 din Anexa 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990). Interesează de asemenea, pentru aspectul în discuţie şi Hotărârea Guvernului nr.140/1991 republicată în 18 aug. 1992 pentru atribuirea în locaţie a gestiunii sau închirierii unor subunităţi prin licitaţie directă.

Actele normative amintite mai sus, sunt aplicabile şi locaţiei de gestiune întrucât concesiunea a primit o nouă reglementare prin Legea nr. 219/1998.

Prin contractul de concesiune o parte, concedentul, transmite celeilalte părţi (concesionarului) spre administrare rentabilă, pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, în serviciul public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat (art. 1414 Cod civil)[11].

Anumite bunuri din domeniul privat pot fi afectate unui serviciu public sau unei destinaţii de interes general, printr-un act

administrativ, prin lege sau contract civil, fără să intre prin aceasta în domeniul public[12].

Cât priveşte gestiunea bunurilor proprietate domenială privată, aceasta se face de către titularii acesteia, prin utilizarea directă sau prin alţi utilizatori. Utilizările privative de către alte persoane se pot face şi în baza unui act unilateral, dar utilizatorul este supus dreptului comun, chiar dacă actul are caracter administrativ.

Având un caracter privat, proprietatea domenială la care ne referim poate fi grevată de servituţi în condiţiile dreptului comun. Delimitarea unor terenuri proprietate domenială se face, de asemenea, în condiţiile dreptului comun prin grăniţuire[13].

Apărarea proprietăţii domeniale private împotriva oricăror atingeri se face prin mijloace nespecifice sau mijloace specifice de apărare a acestui drept: acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii. Acţiunile petitorii sunt acele acţiuni reale prin care se realizează apărarea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale. Se includ în această categorie: acţiunile în revendicare, acţiunile confesorii, acţiunile de grăniţuire, acţiunile negatorii, acţiunile de prestaţie tabulară.

Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni reale prin care se urmăreşte apărarea posesiei[14] (ca o situaţie de fapt de care legea leagă anumite consecinţe juridice).

Litigiile de orice fel, care se nasc în legătură cu proprietatea domenială privată sunt supuse jurisdicţiei de drept comun, afară numai dacă nu a intervenit un act administrativ ilegal sau clauze care exced dreptul comun, caz în care competenţa este de contencios administrativ, fără însă să producă vreo ingerinţă în raporturile de drept civil.

1. b) Bunurile care alcătuiesc obiectul proprietăţii private domeniale sunt prescriptibile, deci se pot dobândi prin prescripţie achizitivă (bunurile imobile) ori prin posesia de bună credinţă (bunurile mobile). În literatura de specialitate s-a subliniat faptul că “în condiţiile actuale se pot uzucapa şi imobilele aparţinând domeniului privat al statului sau unităţilor administrativ - teritoriale, întrucât numai cele din domeniul public sunt legal inalienabile şi imprescriptibile”[15]. Înainte de 1989 existând doar proprietatea socialistă asupra bunurilor aparţinând statului, fără nici o distincţie între domeniul public şi cel privat, nu era posibilă uzucapiunea.

Sub aspect extinctiv, dreptul de proprietate privată al statului şi unităţilor administrativ teritoriale este imprescriptibil.

1. c) Cât priveşte sesizabilitatea proprietăţii domeniale private, trebuie arătat că această trăsătură se regăseşte cel puţin în privinţa datoriilor regiilor autonome şi instituţiilor publice cu privire la bunurile pe care le au în patrimoniu. În schimb, bunurile aflate în proprietatea domenială privată nu vor putea fi sechestrate şi urmărite pentru datoriile statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care sunt întotdeauna subiecte de drept solvabile. Datoriile acestor subiecte se înscriu în bugetele de stat sau în bugetele locale pentru a fi plătite.[16]

Proprietatea privată de drept comun

Proprietatea privată de drept comun aparţine particularilor (persoane fizice şi juridice) sau organizaţiilor cooperatiste şi se deosebeşte radical de proprietatea domenială publică şi în unele privinţe chiar de proprietatea privată domenială a statului şi unităţilor administrativ - teritoriale.

Proprietatea privată este recunoscută tuturor persoanelor, fiind ocrotită şi garantată în mod egal de către stat. Constituţia României prin art. 41 al. 2 prevede în mod expres că “proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”. Ea asigură exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi cu plata unei juste şi prealabile despăgubiri, stabilită de instanţa de judecată. Prin lege[17] se determină cazurile de utilitate publică şi modul de expropriere. În cazurile prevăzute de lege, proprietarul unui bun mobil sau imobil poate fi lipsit temporar, prin rechiziţie, de folosinţa bunului său. Rechiziţia poate fi şi definitivă, dacă legea prevede aceasta, ori de câte ori priveşte bunuri consumptibile.

Dreptul de proprietate privată trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege. Exercitarea abuzivă a acestuia atrage, în cazul actelor juridice, sancţiunea nulităţii sau impozabilităţii acestora, iar în cazul faptelor juridice, răspunderea civilă delictuală.

Obiectul dreptului de proprietate privată îl constituie orice bun care nu este scos prin lege din circuitul civil. Proprietarul este îndreptăţit să posede şi să folosească bunul potrivit destinaţiei economice şi sociale a acestuia, să-şi însuşească produsele, fructele şi veniturile şi să dispună de bun prin fapte materiale şi acte juridice, în condiţiile stabilite de lege, potrivit normelor de convieţuire socială şi în concordanţă cu interesele societăţii.

Anumite particularităţi prezintă proprietatea cooperatistă care, aşa cum arătam, este o formă a proprietăţii private[18].

Această proprietate aparţine organizaţiilor cooperatiste: cooperative meşteşugăreşti; cooperative de consum şi de credit; uniunilor acestor cooperative (judeţene şi centrale); întreprinderilor formate de unele organizaţii cooperatiste. Pot exista forme de cooperare în producţie între cooperativele meşteşugăreşti şi regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.

În sensul arătat, art. 35 din Legea nr. 15/1990 prevede că regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat se pot asocia între ele sau terţe persoane juridice sau fizice, în scopul creării de noi societăţi comerciale.

Asociaţiile intercooperatiste sau de stat şi cooperatiste de orice profil s-au putut reorganiza în societăţi comerciale pe acţiuni în termen de 90 zile de la publicarea Legii fondului funciar[19].

Pot exista, de asemenea, forme de cooperare între cooperativele de consum şi credit cu particulari ori persoane juridice fără naştere de noi subiecte de drept sau crearea unor asemenea subiecte.

Obiectul dreptului de proprietate cooperatistă îl constituie: mijloacele fixe, mijloacele circulante, produse, fondurile băneşti aparţinând acestor subiecte de drept. Cât priveşte constituirea proprietăţii cooperatiste, aceasta s-a făcut atât prin modurile de dobândire a dreptului de proprietate prevăzute de dreptul comun, cât şi prin unele moduri specifice, cum sunt: cooperativizarea, reproducţia lărgită (ceea ce codul civil denumeşte accesiune, dar care de fapt este exerciţiul normal al dreptului de proprietate); atribuirea de către stat a unor terenuri în proprietatea sau folosinţa cooperativelor.

Proprietatea privată de drept comun se defineşte prin următoarele caractere:

• Alienabilitatea acestei proprietăţi se exprimă în însuşirea obiectelor sale de a fi în circuitul civil. Eventualele restricţii privesc pe titularii acestui drept şi nu dreptul în sine[20];
• Prescriptibilitatea proprietăţii private de drept comun trebuie analizată numai sub aspect achizitiv, pentru că sub aspect extinctiv ea este imprescriptibilă[21]. Dreptul de proprietate privată poate fi dobândit printr-o posesie de lungă durată, exercitată în condiţiile prevăzute de lege[22]. Uzucapiunea trebuie constatată pe cale judiciară. Pot fi dobândite prin uzucapiune terenuri şi construcţii;
• Sesizabilitatea dreptului de proprietate privată se explică prin aceea că bunurile ce formează obiectul acesteia pot fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor. Urmărirea silită se face după procedura prevăzută de lege.

            În lumina celor prezentate mai sus cu privire la dreptul de proprietate privată (domenială sau de drept comun), putem conchide că acest drept aparţine statului, unităţilor administrativ teritoriale şi particularilor, care exercită asupra unor bunuri atributele dreptului de proprietate, în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere şi în interes propriu, în condiţiile prevăzute de lege[23].

[1] L. Pop, op. cit. pag. 53.

[2] Despre delimitarea domeniului public a se vedea Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică.

[3] Avem în vedere prescripţia extinctivă, vezi detalii în Gh. Beleiu, Introducere în dreptul civil, Ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă, Şansa SRL, Bucureşti, 1995, pag. 197 şi următoarele.

[4] Fr. Deak, Dreptul de preemţiune, în Dreptul nr. 7/1992,  pag 34-43; L. Pop, op. Cit. Pag. 130 şi art. 9 din Legea 16/1994 a arendării.

[5] Este vorba despre construcţii dobândite prin: donaţii, legate, accesiune.

[6] Asemenea bunuri pot fi terenurile neculese de moştenitori. Art. 17 al. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că “Terenurile din extravilan aduse sau preluate în orice mod în patrimoniul cooperativei de la cooperatori sau alte persoane care au decedat şi nu au moştenitori, precum şi terenurile pentru care nu s-au făcut cereri de restituire rămân la dispoziţia comisiei”. Alineatul 3 al aceluiaşi articol adaugă că “Terenurile neatribuite rămase la dispoziţia comisiei trec în domeniul privat al statului”.

[7] Despre dare în plată, ca mod de stingere a obligaţiilor a se vedea C. Stătescu, C. Bârsan,  op.cit. pag. 334.

[8] Vezi contractul de schimb în Fr. Deak, St. Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti 1993, pag. 83-86.

[9] Aceste condiţii sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1228/1990; Hotărârea Guvernului nr. 859/1991 care aduce unele modificări Metodologiei aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.140/1991, republicată în 1992 pentru atribuirea în locaţie a gestiunii sau închirierii unor subunităţi prin licitaţie directă.

[10] Vezi Contractul de închiriere în Fr. Deak, St. Cărpenaru, op. cit. pag. 87 şi următoarele.

[11] Sunt stabilite prin Legea nr. 219/1998 privind concesionarea bunurilor proprietate domenială privată şi Normele metodologice cadru aplicate prin H.G. 216/1999.

[12] C. Oprişan, op. cit. în SDR nr. 1/1995, pag. 27.

[13] Despre grăniţuire a se vedea Pavel Perju, Probleme privind acţiunea în grăniţuire, în Dreptul nr. 3/1992, pag. 32.

[14] Detalii despre posesie a se vedea în D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Editura Academiei, Bucureşti 1986, I. P. Filipescu, Dreptul de proprietate, Ediţia 1996, pag. 45 şi următoarele.

[15] Despre uzucapiunea extratabulară a se vedea A. A. Tulus, În legătură cu uzucapiunea extratabulară, în Dreptul nr. 7/1995, pag. 26.

[16] L. Pop, op. cit. pag. 53.

[17] Utilitatea publică se declară de către Guvern (pentru lucrări de interes naţional) sau de către consiliile judeţene (Consiliul local al municipiului Bucureşti) - pentru lucrări de interes local, în condiţiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

[18] Sediul reglementării acestei forme de proprietate se află în Decretul 66/1990 privind cooperaţia meşteşugărească şi Decretul 67/990 privind cooperaţia de consum şi credit.

[19] Art. 29  din Legea nr. 18/1991.

[20] De exemplu, pentru raţiuni bine definite, vânzările între soţi sunt interzise, Sau bunurile cumpărate cu plata în rate nu pot fi înstrăinate până la achitarea integrală a ratelor. Acelaşi regim urmează şi locuinţele cumpărate cu credite  de la stat, restricţii derivând din dreptul de preemţiune.

[21] Gh. Beleiu, Prescripţia extinctivă, în op. cit. pag. 209; Decizia 539/1953 a fostului T.S. în CD 1952 -1954, pag. 42.

[22] Pentru detalii privind uzucapiunea, a se vedea E. Iftime, op. cit. pag. 203 şi urm.

[23] Pentru definiţia dreptului de proprietate privată, a se vedea şi M. Nicolae, op. cit. în Dreptul nr. 6/1999, pag. 4.