Instanţa de judecată este organul de stat împuternicit de lege să soluţioneze litigiul cu care a fost investită.
Potrivit art. 2 alin 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, instanţele judecătoreşti sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curţi de Apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii. În limitele stabilite prin lege vor funcţiona şi instanţe militare. Competenţa instanţelor judecătoreşti se stabileşte prin lege.
Instanţa de judecată este obligată să soluţioneze conflictul cu care a fost investită prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant,în caz contrar judecătorul poate fi urmărit ca fiind culpabil de denegare de dreptate.
Dispoziţiile art. 3 din Codul civil prevăd că judecătorul care va refuza să judece sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca fiind culpabil de denegare de dreptate.
Activitatea instanţei de judecată cuprinde două funcţii procesuale: cercetarea cauzei şi soluţionarea ei.[1]
Cercetarea cauzei de către instanţa de judecată constă în stabilirea situaţiei de fapt ca urmare a administrării probelor solicitate de părţi sau ordonate din oficiu.
Soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată constă în pronunţarea hotărârii judecătoreşti prin aplicarea textului de lege în funcţie de situaţia de fapt stabilită.
În activitatea judiciară, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124 alin. 3 din Constituţie), însă ei trebuie să respecte şi celelalte principii fundamentale care guvernează procesul civil.