Drept

5.1. Noţiune

Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) este un mod de dobândire a dreptului de proprietate sau a altor drepturi reale asupra unor bunuri imobile prin posedarea neîntreruptă a lucrului în tot timpul fixat de lege. În situaţia arătată, printr-o posesie prelungită, în condiţiile prevăzute de lege, se ajunge la transformarea unei stări de fapt (posesia) într-o stare de drept (proprietatea)[1].

Trebuie să facem distincţie între prescripţia achizitivă şi prescripţia extinctivă, deşi ambele instituţii îşi au sediul reglementării în Codul civil – Cartea a III-a[2] - Titlul XX[3]. Dacă prin prescripţia achizitivă se dobândeşte un drept real, prin prescripţia extinctivă se pierde posibilitatea de a obţine realizarea, prin constrângere a unor drepturi. Obiectul prescripţiei extinctive îl reprezintă dreptul la acţiune în sens material, dacă nu a fost exercitat în termenele prevăzute de lege.

5.2. Utilitatea şi justificarea uzucapiunii

În justificarea acestei instituţii trebuie să pornim de la rolul pe care posesia utilă[4] îl joacă în dobândirea dreptului de proprietate imobiliară. Făcându-se dovada posesiei în persoana posesorului şi a autorilor lui, pe timpul prevăzut de lege, se probează în anumite situaţii dreptul de proprietate. Este o dovadă absolută a dreptului de proprietate, de aceea uzucapiunea îşi găseşte utilitatea mai ales în cazurile când există dificultăţi de probă a dreptului de proprietate.

Deci, instituţia analizată se justifică prin:

- nevoia de certitudine, de stabilitate şi securitate juridică a raporturilor de drept în situaţiile arătate, când se recunosc efecte juridice unei aparenţe îndelungate de proprietate în sensul declarării posesorului ca proprietar;

- nevoia de a proba existenţa dreptului de proprietate în acele situaţii în care există dificultăţi de probă, având în vedere că în majoritatea covârşitoare a cazurilor, posesia corespunde dreptului de proprietate;

- ideea sancţionării vechiului proprietar care, manifestând lipsă de diligenţă, a lăsat o vreme îndelungată dreptul său nevalorificat. Sub acest aspect, uzucapiunea apare ca o sancţiune civilă, constând în pierderea proprietăţii de către titularul dreptului de proprietate a cărui culpă constă în pasivitatea sa timp îndelungat, cu toate că posesiunea lucrului era exercitată de o altă persoană[5].

5.3. Bunuri ce pot forma obiectul uzucapiunii

Poate fi dobândit prin uzucapiune orice bun imobil care se găseşte în circuitul civil. Pe cale de consecinţă, bunurile care nu sunt în circuitul civil (inalienabile), cum sunt cele din domeniul public, nu pot forma obiectul uzucapiunii[6]. Datorită reintrării în circuitul civil a terenurilor de orice fel[7], a consolidării dreptului de proprietate imobiliară şi a recentelor reglementări privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară[8], uzucapiunea recapătă şi-şi sporeşte semnificaţia avută. Cu toate acestea, uzucapiunea cunoaşte şi în prezent unele îngrădiri. Aşa, de exemplu, terenurile dobândite în cadrul constituirii dreptului de proprietate privată, sunt inalienabile[9]o anumită perioadă de timp şi, deci, pe acea durată nu pot fi uzucapate. Tot astfel, străinii nu pot dobândi terenuri şi deci ei nu le pot uzucapa[10].

Posesia – condiţie esenţială şi necesară a uzucapiunii

Posesia se află la baza tuturor drepturilor reale şi ea constituie manifestarea exterioară sau semnul exterior al existenţei acestora. Ea reprezintă puterea materială pe care o exercită o persoană asupra lucrului, exerciţiul unei puteri de fapt, care dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului asupra lucrului[11].

Posesia reprezintă fundamentul uzucapiunii, în măsura în care ea îndeplineşte calităţile unei posesii utile (adică să fie lipsită de vicii). Calităţile unei posesii utile sunt cele indicate de art.1847 Cod civil, potrivit căruia “ca să se poată prescrie, se cere o posesiune continuă, netulburată, neîntreruptă, publică, sub nume de proprietar”. În lumina acestui articol, viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea, precaritatea[12].

5.4. Felurile uzucapiunii

După durata posesiei în timp, există două feluri de uzucapiune:

1. uzucapiunea de 30 de ani;
2. uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

5.4.1. Uzucapiunea de 30 de ani

Implică din partea celui care o invocă, dovada că a posedat lucrul în timpul stabilit de lege, că această posesie nu a fost viciată ori nu a constituit o detenţie precară. Aşa cum rezultă din art.1890 Cod civil (care reprezintă sediul reglementării acestei uzucapiuni) nu se cere existenţa vreunui titlu şi nici buna credinţă a posesorului. Posesorul (chiar de rea credinţă), poate invoca şi dovedi uzucapiunea de 30 de ani, fie pe calea acţiunii principale, fie pe cale de excepţie. Uzucapiunea intervine după împlinirea termenului de 30 de ani, care se calculează pe zile întregi. Ca şi în cazul prescripţiei extinctive, ziua de începere nu intră în calcul, iar ultima zi a termenului trebuie să fi fost în întregime scursă, pentru a opera termenul de 30 de ani[13]. La calculul termenului nu se ţine seama de ziua complementară a anilor bisextili, iar zilele de sărbători legale intră în calculul termenului.

5.4.2. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani

 Îşi are sediul reglementării în art.1895 Cod civil, care prevede că “cel care câştigă cu bună credinţă şi printr-o justă cauză un nemişcător determinat, va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar locuieşte în circumscripţia tribunalului judeţean unde se află nemişcătorul şi prin 20 de ani dacă locuieşte în afară din acea circumscripţie”.

Rezultă din conţinutul articolului de mai sus că uzucapiunea de 10 până la 20 de ani necesită îndeplinirea unor condiţii în plus faţă de cea de 30 de ani:

• existenţa unui just titlu pe care să se întemeieze posesia;
• buna credinţă a posesorului.

La aceste condiţii se adaugă, desigur, durata de 10 – 20 de ani a posesiei şi îndeplinirea cerinţelor unei posesii utile.

• Justul titlu (sau justa cauză)

Justul titlu trebuie să fie un titlu translativ de proprietate, care provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar (de la un “non dominus”)[14]. Dacă actul ar proveni de la adevăratul proprietar (dominus), dobânditorul nu mai este un simplu posesor, ci proprietar (în baza actului de dobândire). De asemenea, în situaţia arătată nu mai este necesară trecerea timpului pentru dobândirea dreptului de proprietate[15]. Deci, este de neconceput uzucapiunea întemeiată pe un titlu ce provine de la adevăratul proprietar (cum ar fi cazul vânzării – cumpărării, donaţiei, schimbului).

Justul titlu[16] trebuie să fie un act juridic translativ de proprietate, adică o operaţiune juridică, un “negotium” care are ca scop transferul proprietăţii[17]. Unele precizări se impun în legătură cu titlul nul (lovit de nulitate absolută) şi cel anulabil (sancţionat cu nulitatea relativă). Un titlu nul nu poate servi ca bază uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (întrucât nulitatea absolută desfiinţează de drept actul). Dar un titlu anulabil poate fi invocat ca just titlu împotriva unor persoane, cu excepţia persoanei care are dreptul să invoce nulitatea relativă (înăuntrul termenului de prescripţie extinctivă). După expirarea termenului de prescripţie (în care se putea invoca nulitatea relativă), actul anulabil devine valabil şi poate fi invocat ca just titlu, chiar împotriva celui ce ar fi putut cere anularea.

• Buna credinţă

Separat de justul titlu trebuie analizată condiţia bunei credinţe. Aşa cum prevede art.1898 alin.1 Cod civil, buna credinţă presupune credinţa greşită a posesorului că cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite valabil dreptul de proprietate. Cât priveşte durata în timp a acesteia trebuie precizat că ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Nu are relevanţă împrejurarea că ulterior posesorul a cunoscut că a dobândit de la un “non dominus”. Buna credinţă se prezumă (”bona fides presumitur”), ea nu trebuie dovedită. De aceea, sarcina probei va reveni proprietarului care va încerca să răstoarne prezumţia.

Semnificaţia termenului de 10 până la 20 de ani

Aşa cum prevede art.1895 Cod civil, termenul de 10 ani operează, dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a aceluiaşi tribunal judeţean, unde se află imobilul. Iar termenul de 20 de ani operează dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza teritorială a altui tribunal judeţean, decât cel în care se află imobilul. Prin schimbarea domiciliului adevăratului proprietar din raza unui tribunal judeţean în raza altuia, se poate ca durata posesiei să se plaseze între cele două limite de 10 şi 20 de ani[18].

Calculul termenelor de mai sus se face ca şi în cazul uzucapiunii de 30 de ani, pe zile, nu pe ore, cu aplicarea art.1887 – 1889 Cod civil[19].

5.5. Întreruperea prescripţiei achizitive

După cum am arătat, în cele ce au precedat, prescripţia achizitivă se întemeiază pe posesie, de aceea întreruperea uneia dintre ele duce la întreruperea celeilalte.

Prin întreruperea prescripţiei achizitive se înţelege oprirea cursului termenului prevăzut de lege pentru dobândirea proprietăţii imobiliare din anumite cauze, după încetarea cărora curge un nou termen de prescripţie. Deci, întreruperea prescripţie achizitive are ca efect înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare.

În teoria dreptului civil se apreciază că întreruperea prescripţie achizitive poate avea loc din cauze naturale sau civile.

1. Întreruperea naturală implică intervenţia unui terţ, care conduce la pierderea posesiei. În acest sens art. 1864 Cod civil prevede două cazuri de întrerupere naturală şi anume:

1.1 Când posesorul este şi rămâne lipsit, în curs de mai mult de 1 an de folosinţa lucrului, fie de către adevăratul proprietar, fie de către o altă persoană;

1.2 Când lucrul este declarat imprescriptibil, prin lege (cum ar fi cazul când un imobil este declarat ca făcând parte din domeniul public), ca urmare a schimbărilor intervenite în natura sau destinaţia lui.

În literatura şi practica ulterioară anului 1989 s-au ivit unele controverse în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripţie achizitivă. Una dintre aceste probleme controversate este şi aceea dacă, prin efectul Legilor 58 şi 59 din 1974 a fost ori nu posibilă dobândirea terenurilor de orice fel prin uzucapiune, adică dacă s-a întrerupt sau nu cursul prescripţiei achizitive în perioada cât aceste legi au fost în vigoare.

Controversa a fost alimentată de modul de redactare a textelor legale incidente (pe de o parte art. 1844 şi 1864 pct.2 Cod civil şi pe de altă parte art.30 alin.1 din Legea nr.58/1974 şi art.44 alin.1 din Legea nr.59/1974 ).

Astfel art.1844 Cod civil prevede că: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase din comerţ”. Art.1864 pct.2 din acelaşi Cod, în acord cu art.1844 prevede că întreruperea naturală a prescripţiei achizitive intervine şi atunci când “lucrul este declarat neprescriptibil în urma unei transformări legale a naturii sau destinaţiei sale”[20].

Cât priveşte Legile 58 şi 59 din 1974, acestea prevedeau (în articolele menţionate mai sus) că dobândirea de terenuri se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea, prin acte juridice a terenurilor.

În lumina acestor ultime reglementări, doctrina[21] şi jurisprudenţa[22] se fixaseră, în general, în sensul că dreptul de proprietate asupra terenurilor nu mai putea fi dobândit pe calea uzucapiunii[23], întrucât cursul prescripţiei achizitive a fost întrerupt prin scoaterea terenurilor din circuitul civil.

După abrogarea acestor legi, în literatura juridică şi practica din acest domeniu au fost exprimate două opinii diametral opuse.

Într-o primă opinie[24] s-a considerat că prin efectul legilor 58 şi 59 din 1974, dreptul de proprietate asupra terenurilor nu mai putea fi dobândit pe calea uzucapiunii, întrucât, cum arătam, cursul prescripţiei a fost întrerupt. Este o reiterare a orientării doctrinei şi practicii anterioare anului 1989.

La polul opus se situează teza[25] după care, în esenţă, intrarea în vigoare a legilor nr.58 şi 59 din 1974 nu a determinat o întrerupere a cursului prescripţiei achizitive. În această din urmă opinie se argumentează că nu s-ar putea susţine că terenurile proprietate personală (individuală) au fost transformate “în natura sau prin destinaţia lor” pentru a se încadra în rigorile art.1864 al.2 Cod civil. Şi nici condiţia prevăzută de art. 1844 Cod civil nu s-ar putea considera îndeplinită, întrucât terenurile nu au fost scoase din comerţ în sensul acestui articol, ci doar a fost interzisă înstrăinarea lor prin acte juridice, ele putând fi dobândite numai prin moştenire legală. “Per a contrario”, prin nici o dispoziţie legală nu a fost prohibită transmiterea terenurilor pe calea uzucapiunii, care este un fapt juridic şi nu un act juridic. De altfel, ca urmare a interdicţiei instituite prin Legile 58 şi 59/1974, nu s-a produs implicit, o modificare esenţială a situaţiei de fapt existente, în sensul pierderii stăpânirii materiale a terenului sau a elementului psihologic prin intervertirea acestuia în simpla intenţie de a deţine. În intervalul 1974 – 1989 posesorii s-au bucurat de protecţia drepturilor lor prin acţiunile posesorii, o dovadă în plus a caracterului real şi util al posesiei exercitate.

Desigur, în literatura de specialitate şi practica din acest domeniu se poartă încă o vie şi amplă dezbatere, fiecare opinie fiind susţinută cu argumente deduse din litera şi spiritul reglementărilor ce s-au succedat în timp. În practica recentă pare să se impună teza care recunoaşte efect întreruptiv de prescripţie actelor normative în discuţie. Legile 58 şi 59/1974 au scos, în cvasitotalitatea lor, din circuitul civil general, terenurile de orice fel proprietate privată (în baza art.30 alin.1 şi 44 alin.1 din Legile 58 şi 59 din 1974, şi nu în baza art.1844 şi 1864 pct.1 din Codul civil, care sunt de strictă interpretare şi aplicare). În acelaşi timp, legile menţionate au suprimat implicit, dar incontestabil şi posibilitatea dobândirii lor pe cale de uzucapiune[26].

Întrerupându-se “natural” (după terminologia codului civil) cursul prescripţiei achizitive, s-a şters orice prescripţie începută înaintea lor, împiedecându-se începerea oricăror prescripţii viitoare. Având ca efect doar “ştergerea oricărei prescripţii”, începute înaintea lor, legile în discuţie nu au afectat cu nimic situaţia posesorilor neproprietari, care au continuat să stăpânească terenurile. De aceea, în literatura de specialitate, posesia exercitată de posesorii neproprietari în intervalul 1974 – 1989 este apreciată a fi “o posesiune utilă dar atipică”[27], întrucât titularul unui asemenea drept beneficiază de protecţia posesorie completă, dar nu şi de posibilitatea dobândirii, prin prescripţie achizitivă a dreptului de proprietate.

2. Întreruperea civilă a prescripţiei achizitive ridică problema aplicabilităţii art.1865 – 1873 Cod civil, care nu disting, sub acest aspect, prescripţia extinctivă de cea achizitivă. Întrucât prescripţia extinctivă a cunoscut o reglementare specială prin Decretul nr.167/1958, literatura şi practica juridică admit în unanimitate că “îmbunătăţirile aduse prin această reglementare cauzelor de întrerupere şi de suspendare se aplică prescripţiei, în general, nu numai celei extinctive[28].

Aplicând dispoziţiile Decretului nr. 167/1958[29] prescripţiei achizitive, reţinem că aceasta se întrerupe în următoarele cazuri:

- prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. În cazul prescripţiei achizitive este vorba de recunoaşterea pe care posesorul o face, în sensul că posedă fără drept şi că dreptul de proprietate aparţine proprietarului adevărat. Prin această recunoaştere posesorul devine un detentor precar, pentru că nu mai posedă pentru sine, cu intenţia de a deveni proprietar.

- prin introducerea de către proprietar a unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească necompetentă. Prin cereri de chemare în judecată, care au ca efect întreruperea prescripţiei achizitive, trebuie să înţelegem numai cererile cu caracter contencios, nu şi cele cu caracter administrativ, care au ca obiect asigurarea dovezilor sau acţiunile în constatare. Pe de altă parte, o asemenea cerere de chemare în judecată va avea efectul arătat numai dacă a fost admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă (deci dacă nu a fost respinsă, anulată, perimată ori dacă titularul nu a renunţat la ea).

- cea de a treia cauză de întrerupere a prescripţiei, prevăzută de Decretul nr. 167/1958 (printr-un act întrerupător de executare silită) nu se poate aplica în domeniul prescripţiei achizitive, pentru că ea  are în vedere numai dreptul de creanţă, nu şi posesia[30].

5.6. Suspendarea prescripţiei achizitive

Suspendarea prescripţiei achizitive are loc atunci când, din anumite împrejurări obiective sau subiective, posesorul şi proprietarul nu-şi pot regulariza situaţiile juridice existente între ei.

Fiind vorba doar de amânarea împlinirii prescripţiei – după dispariţia împrejurărilor care au paralizat temporar cursul prescripţiei, aceasta îşi va relua cursul, socotindu-se şi timpul curs anterior suspendării.

Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de art. 13 şi 14 din Decretul nr. 167/1958, şi anume:

- cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă act de întrerupere;

- cât timp cel ce se pretinde proprietar ori cel ce invocă uzucapiunea se află în rândul forţelor armate române, iar acestea sunt puse pe picior de război;

- cât timp între cei care administrează bunurile altora şi cei astfel ocrotiţi nu au fost date şi aprobate socotelile (de exemplu, între părinţi sau tutori şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau a hotărârii judecătoreşti, administrează bunurile altora, şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate);

- prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele;

- prescripţia nu curge între soţi, în timpul căsătoriei.

Cauzele de suspendare enumerate mai sus au şi o altă semnificaţie, şi anume că împiedică o uzucapiune să înceapă.

5.7. Joncţiunea posesiilor (unirea posesiilor)

Joncţiunea posesiilor intervine atunci când la durata posesiei actuale (a posesorului care urmează să uzucapeze) se adaugă timpul cât bunul imobil a fost posedat de autorul său. În acest sens, art.1860 Cod civil prevede că “orice posesor posterior are facultatea, spre a  putea opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului său”. În lumina acestui articol, cel de al doilea autor (posesorul posterior) foloseşte timpul cât a durat posesia autorului său pentru a uzucapa[31].

Aşa cum rezultă din conţinutul art.1859 şi 1860, joncţiunea posesiilor este facultativă, ceea ce înseamnă că posesorul actual are de ales între a începe o nouă posesie (1859), ori a invoca joncţiunea posesiilor (1860).

Dar dacă posesorul actual se prevalează de posesia autorului său, el este obligat să o continue cu toate viciile sau calităţile sale. Posesorul actual nu poate schimba în avantajul său natura posesiei anterioare.

În practică[32], s-a făcut sublinierea că joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• ambele posesii – atât cea a posesorului actual, cât şi cea a autorului său – să fie utile. Aceasta întrucât o simplă detenţie precară a unuia nu poate fi unită cu posesia celuilalt.
• cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi ale autorului. Uzurpatorul posesiei altcuiva nu poate invoca joncţiunea posesiei sale cu aceea a persoanei înlăturate. De asemenea, dacă posesorul actual a obţinut posesia printr-o acţiune în revendicare, el nu va putea să se servească de timpul cât a posedat cel de la care a revendicat bunul.

În practică se întâlnesc frecvent următoarele 3 cazuri, când posesorul actual invocă joncţiunea posesiilor:

• dacă ambele posesii au aceeaşi natură (ambele sunt de bună sau rea credinţă), şi există interes pentru joncţiunea posesiilor, după caz, va opera uzucapiunea de la 10 la 20 de ani (dacă ambele posesii sunt de bună credinţă) sau uzucapiunea de 30 de ani (dacă ambele sunt de rea credinţă).
• Dacă posesia autorului este de bună credinţă şi întemeiată pe un just titlu, iar cea a dobânditorului este de rea credinţă, acesta din urmă va putea uzucapa, dar numai prin posesia de 30 de ani. El va adăuga la propria posesie şi posesia autorului său pentru a totaliza 30 de ani.
• Dacă autorul este de rea credinţă, iar dobânditorul este de bună credinţă şi cu just titlu, acesta din urmă are la alegere următoarele posibilităţi: fie să înceapă o nouă prescripţie de la 10 la 20 de ani (având în vedere buna sa credinţă), fie să adauge posesia autorului său (invocând joncţiunea posesiilor), dar, atunci nu va putea prescrie decât prin 30 de ani (având în vedere reaua credinţă a autorului). De regulă, posesorul actual va uza de această ultimă posibilitate, când timpul ce a mai rămas este mai mic de 10 ani (deci când se poate dobândi proprietatea prin uzucapiune în mai puţin de 10 ani).

5.8. Efectele uzucapiunii

Efectele uzucapiunii trebuie analizate în raport de atitudinea ce o adoptă posesorul la împlinirea termenului de prescripţie, şi anume: de a deveni titular al dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra lucrului sau de a renunţa la beneficiul creat prin lege în favoarea sa.

Dacă înţelege să fructifice posesia exercitată în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, posesorul va deveni proprietar, astfel încât acţiunea în revendicare a vechiului proprietar va fi paralizată prin invocarea uzucapiunii (cu toate că acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, uzucapantul va deveni proprietar din ziua când a început posesia şi nu din momentul împlinirii termenului de prescripţie).

Prescripţia achizitivă poate fi invocată pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie. Ea nu se ridică din oficiu, ci trebuie cerută de către cel interesat[33]. Numai după ce a fost dovedită, poate fi invocată şi din oficiu[34].

Renunţarea la beneficiul prescripţiei nu poate fi făcută decât după împlinirea ei[35]. Ea poate fi expresă sau tacită. Dacă este tacită (implicită), trebuie să rezulte dintr-un fapt neechivoc şi care să presupună – după expresia art. 1839 Cod civil – delăsarea dreptului câştigat. Aşa cum prevede legislaţia în vigoare, cel ce renunţă la efectele uzucapiunii trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina[36]. Dar chiar dacă se renunţă la efectele uzucapiunii, creditorii debitorului sau oricare altă persoană interesată poate să invoce prescripţia câştigată de acesta[37].

[1] T. S. Dec. civ. 539/1963 în C. D. 1963, vol. II, pag. 942.

[2] Cartea a III-a este intitulată “Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”.

[3] Titlul XX (art. 1837 şi următoarele), precum şi celelalte dispoziţii ale Codului civil privitoare la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, au fost implicit abrogate prin Decretul nr. 167/1958, publicat în B. Of. Nr. 11/1960, cu modificările ulterioare. Interesează în mod deosebit art. 21, care prevede că dispoziţiile Decretului 167/1958 nu se aplică dreptului la acţiune privitor la dreptul de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie.

[4] I. P. Filipescu, Calităţile posesiei în op.cit., pag. 53 şi următ.; D. Gherasim, Teoria generală a posesiei în dreptul civil român, Edit. Academiei, Buc., 1986.

[5] N. Deaconu, notă la decizia civilă nr. 192/A 1996 a Tribunalului Gorj privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în Dreptul nr. 8/1996, pag. 122; P. Perju, Discuţii asupra unor probleme controversate de drept procesual civil şi de drept civil în Dreptul nr. 10-11 din 1995, pag. 56; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Drepturi reale, Univ. din Buc., 1998, pag. 276.

[6] Art. 135 pct. 4 şi 5 din Constituţia României indică bunurile care aparţin domeniului public, iar art. 5 alin. 1 din Legea fondului funciar arată terenurile care aparţin domeniului public. În acelaşi sens, vezi şi art. 1844 Cod civil şi C. Oprişan, Conţinutul material al dreptului de proprietate publică, în op.cit., în S. D. R. nr. 1/1995, pag. 13 şi următ.

[7] În condiţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi a art. 44 din Legea nr. 59/1974, terenurile de orice fel au fost scoase din circuitul civil (fiind admisă numai dobândirea acestora prin moştenire legală). În prezent, prin abrogarea acestor reglementări, terenurile de orice fel sunt alienabile (cu excepţia celor ce intră în domeniul public). Vezi V. Pătulea, Regimul juridic al circulaţiei terenurilor situate în intravilanul localităţilor, Edit. C. Hogaş, Buc., 1995, pag. 12 şi următ.

[8] Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, în toate zonele ţării va funcţiona sistemul de carte funciară cu efecte numai în ceea ce priveşte opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor reale dobândite şi înscrise în cărţile funciare.

[9] Potrivit art. 32 din Legea fondului funciar, ele nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani.

[10] Art. 42 pct. 2 din Constituţia României.

[11] Art. 1846 alin. 2 Cod civil, care a suportat unele critici ale literaturii de specialitate. Vezi în acest sens I. P. Filipescu, Posesia în op.cit., 1994, pag.45 şi următ. Pentru alte detalii privind posesia a se vedea şi pg. 174 şi următoarele din lucrare.

[12] Detalii despre aceste vicii, a se vedea în P. M. Cosmovici, op.cit., pag. 64; Dec. civ. 391/1992 a Curţii Supreme de Justiţie în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept din deciziile C.S.J. (1990-1992), Buc., Edit. Orizonturi, 1993, pag. 39-41; Dec. nr. 116/1991 a Trib. Mun. Buc., secţ. aIIIa civilă, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Buc., 1992, pag. 117; Dec. civ. a T.S. nr. 2128/1972 prezentată de I. Mihuţă în Repertoriu de practică civilă pe anul 1972, pag. 117.

[13] Art. 1889 din Codul civil.

[14] Dec. civ. 789/1972 a T.S. în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară civilă pe anul 1992, op.cit., pag. 109.

[15] T.S. Dec. civ. 2128/1972 în I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară civilă pe anul 1992, op.cit., pag. 107.

[16] Art. 1897 Cod civil precizează că prin just titlu înţelegem “orice titlu translativ de proprietate precum vinderea, donaţia, schimbul”.

[17] Despre justul titlu, aşa cum apare el în concepţia practicii judiciare române, a se vedea: Dec. civ. a T.S. nr. 709/1974 în Repertoriu de practică judiciară  pe anul 1972, op.cit., pag. 107; C.S.J., Dec. civ. 2614/1991 în Dreptul nr. 8/1992, pag. 80; I. Albu, Răspunderea civilă precontractuală, Dreptul nr. 7/1993, pag. 42-43.

[18] Cu privire la modul de calcul al celor două termene în caz de schimbare a domiciliului adevăratului proprietar, a se vedea I. P. Filipescu, Drepturi reale, op.cit., pag. 205.

[19] Vezi şi modul de calcul al termenului de 30 de ani, pag. 205, 206 din lucrare.

[20] M. Nicolae, Efectele Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 asupra dobândirii terenurilor prin prescripţie achizitivă, în Dreptul nr. 5/1996, pag. 45.

[21] T. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Edit. Academiei, Buc., 1978, pag. 182; C. Stătescu, C. Bârsan, Drepturi reale, op.cit., pag. 276-277.

[22] T.S. secţ. civ., dec. 44/1980 în C.D. 1980, pag. 44-47; T. S. secţ. civ., dec. 2150/1980, C.D. 1980, pag. 47-49.

[23] Interdicţia opera chiar dacă termenul prescripţiei achizitive se împlinise şi totodată, erau realizate şi celelalte condiţii legale referitoare la uzucapiune.

[24] C. Bîrsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor în Dreptul nr. 6/1990, pag. 51-52; I. Mihuţă, notă (aprobativă) la Dec. 1085/1991 şi 1202/1991 ale Trib. Mun. Buc. în Culegere de practică judiciară civilă a Trib. Mun. Buc. pe anul 1991, pag. 115-116; C. Turianu, Efectul intreruptiv al prescripţiei achizitive a Legilor nr. 58 şi 59/1974 în Dreptul nr. 9/1992, pag. 67-68; I.P.Filipescu, op.cit., pag. 200; M. Nicolae, Efectele Legilor nr. 58/1974 şi 59/1974 asupra dobândirii terenurilor prin prescripţie achizitivă, în Dreptul nr. 5/1996, pag. 45; M. Deaconu, op.cit., în Dreptul nr. 8/1996, pag.120.

[25] I. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor în Dreptul nr. 6/1990, pag. 45; M. Nicolae, Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor prin prescripţia achizitivă în Dreptul nr. 5-6/1993, pag. 62-65; I. Popa, I. Lulă, Opinii în legătură cu dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pe calea prescripţiei achizitive prin posesiune exercitată şi în perioada cât au fost în vigoare Legile nr. 58 şi 59 din 1974, în Dreptul nr. 2/1994, pag. 43-51; I. Adam, Reglementarea dobândirii drepturilor reale imobiliare prin uzucapiune în cazul succesiunii mai multor legi în timp, în Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 68; Sent. Civ. 6809/1993; 6810/1993; 6866, 6970/1993 a Jud. Sect. 5 Buc., sent. Civ. 6148/1995, 6493/1995 a Jud. Sect. 4 Buc., citate de M. Nicolae în op.cit., pag. 52.

[26] M. Nicolae, op.cit., în Dreptul nr. 5/1996, pag. 52.

[27] I. Lulă, op.cit., pag. 46-50; în acelaşi sens, a se vedea I. Adam, op.cit. pag.68.

[28] I.P.Filipescu, Dreptul de proprietate, op.cit., pag. 207.

[29] Art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

[30]D. Gherasim, Teoria generală a posesiei, op.cit., pag. 100; I. P. Filipescu, op.cit., pag. 47; P.M. Cosmovici, op.cit., pag. 97.

[31] Dacă, spre exemplu, X a început să uzucapeze şi înainte să se împlinească prescripţia, a înstrăinat un lucru lui Y, acesta din urmă va putea uni posesia sa cu cea a lui X, pentru a uzucapa.

[32] T.S., Decizia civilă nr.2100/1970, în C.D. 1979, pg.40.

[33] Art. 1841 Cod civil prevede că “în materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nu va fi invocat acest mijloc”.

[34] T.S. col. civ. dec. civ. 861/1978 în C.D. 1978, pag. 258.

[35] Art. 1838 Cod civil

[36] Art. 1840 Cod civil.

[37] Art. 1843 Cod civil.