Obligația este legătura de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată (art. 1164 Cod civil).
Sunt izvoare ale obligațiilor: contractul, actul juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.
Obligația civilă are trei sensuri:
- îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face, a nu face ceva;
- raport obligatoriu ce conține sensul definitiei de mai sus ;
- obligație în sens de înscris constatator al unei creanțe (obligațiunea CEC).
ü Clasificarea obligațiilor civile
În funcție de obiectul lor se fac trei subclasificari:
- a) obligatia de a da, de a face, de a nu face ceva ;
- b) pozitiva și negativă;
- c) obligatia de rezultat (determinata) și obligația de diligență (de mijloace).
După opozabilitatea lor: obligatiile se împart în :
1) obișnuite (opozabile numai “între părți”) ;
2) opozabile terţilor (scriptae in rem);
3) reale (propter rem).
În funcție de sancțiunea ce asigură respectarea obligațiilor civile, se disting:
1) obligația civilă perfectă;
2) obligația civilă imperfectă (naturală).
ü Obligațiile de a da, a face și a nu face
- obligația de a da este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real (obligația vânzatorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul cumpărătorului).
- obligația de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu, ori de a preda un bun în materialitatea lui.
- obligația a nu face ceva are conținut diferit, după cum este corelativă unui drept absolut ori unui drept relativ (de creanță), astfel:
* corelativă unui drept absolut este îndatorirea de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept ;
* corelativă unui drept de creanță este a nu face ceva, ce ar fi putut sa facă, dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abținere.
üObligații civile pozitive și negative
Sunt pozitive obligațiile de “a da” și “a face”.
Este negativă obligația a nu face ceva.
üObligații de rezultat și obligații de diligență
Este de rezultat obligația care constă în îndatorirea debitorului de a obține un rezultat determinat (spre exemplu obligația vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Este de diligență (mijloace) obligația ce constă în îndatorirea debitorului de a depune toată staruința pentru obținerea unui anumit rezultat (spre exemplu, obligația medicului de a-l vindeca pe pacient).
üObligații obișnuite, opozabile terților și obligații reale
Obligația obișnuită este opozabilă între părți ca și dreptul de creanță. Marea majoritate a obligațiilor civile sunt de acest fel. Această obligație îi revine debitorului față de care s-a nascut.
Obligația opozabilă și tertilor (scriptae in rem) este acea obligație strâns legată de un bun, astfel încât creditorul nu-și poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ținut și el, de îndeplinirea unei obligații născute anterior, fară participarea sa (spre exemplu cumparatorul este obligat să respecte locațiunea facută înainte de vânzare).
Obligația reală (propter rem), este îndatorirea ce revine, potrivit legii, deținatorului unui bun, în considerarea importanței deosebite a unui astfel de bun pentru societate (spre exemplu obligația deținătorului de teren agricol de a-l cultiva, potrivit Legii nr. 18/1991).
üObligații civile perfecte și imperfecte
Majoritatea obligațiilor civile este formată din obligațiile perfecte.
Obligația perfectă - este acea obligație civilă a cărei executare este asigurată în caz de neexecutare de către debitor, printr-o acțiune în justitie, obținându-se un titlu executor pentru a fi pusă în executare silită.
Este imperfectă obligația a cărei executare nu se poate obține pe cale silită, și odată executată de bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei, această obligatie se mai numește și naturală.
Obligația imperfectă nu se confundă cu obligația morală, care se realizează din conștiință (obligația copiilor ajunși la maturitate de a-și întreține părinții bolnavi).