ü Conform art. 1166 Cod civil, contractul este definit ca fiind acordul de voințe între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport juridic. În dreptul român, noțiunile de contract și convenție se folosesc cu înțeles identic[1].
În ceea ce privește toate contractele Codul civil reprezintă reglementarea generală, respectiv, Cartea a V- a ,,Obligațiile,,. Contractele speciale sunt și ele reglementate în această carte, pornindu-se de la faptul că fiecare dintre ele, în parte, reprezintă un izvor de obligații[2]. Regulile particulare însă, cu privire la aceste contracte, speciale, sunt prevăzute în Codul civil sau în legi speciale[3].
[1] Termenii de ,,contract,, și cel de ,,convenție,, preluați din Codul civil francez din 1804, sunt considerați sinonimi potrivit codului nostru civil. În accepțiunea codului civil francez, convențiunea este o noțiune mai cuprinzătoare, ea incluzând orice acord de voință prin care se creează, se modifică sau se stinge un raport juridic, în timp ce contractul ar fi numai acel acord care dă naștere unui raport juridic, dar nu și acela care modifică sau stinge un astfel de raport. A se vedea, Dinu Ștefănescu, Drept civil, pentru facultățile cu profil economic, Editura Oscar Print, București, 2000, p. 149
Codul civil român în vigoare definește contractul ca și convenția din dreptul francez, mai mult adăugând la contract și operațiunea de,,transmitere a raportului juridic
[2]A se vedea, Flavius A. Baias (membru al Comisiei de redactare a Proiectului Noului Cod Civil), Prefață la Codul Civil (Legea 287/2001), La ZI, Editura C.H. Beck, București, 2009, p. XI.
[3] Spre exemplu, regulile particulare cu privire la contractul de asigurare se găsesc în Legea 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, modificată și completată.