Şi funcţiile îndeplinite în vederea atingerii scopurilor specifice reprezintă un criteriu, cu pondere diferită, în prefigurarea dimensiunilor unei ramuri de drept. Acest lucru este valabil şi în privinţa dreptului urbanismului. Astfel, se consideră că acesta are ca funcţie generală determinarea şi încadrarea posibilităţilor de utilizare a solului edictând reguli juridice, fiind în prezenţa unei ''poliţii administrative". In acest context primordială rămâne stabilirea naturii regulilor de urbanism pe calea diferenţierii sale de celelalte reguli de poliţie de urbanism şi sublinierea conţinutului şi finalităţii specifice. Referitor la conţinut, acesta reprezintă regulile generale şi servituţile de utilizare a solului. In privinţa celui de-al doilea criteriu, finalitatea dreptului urbanismului este dificil de desprins şi identificat datorită diversităţii şi complexităţii sale.
Legea română tace în legătură cu această problemă.
Codul francez al urbanismului enumera (în art. 110): amenajarea cadrului de viaţă, asigurarea, fără discriminare, populaţiilor existente şi celor viitoare a condiţiilor de habitat, de ocupare şi a resurselor sale, gestionarea solului în mod economicos, asigurarea protecţiei mediilor naturale şi peisajelor, precum şi securitatea şi salubritatea publică şi de a promova echilibrul între populaţiile rezidente în zonele urbane şi zonele rurale.
Rezultă deci că legalitatea regulii de utilizare a solului din punctul de vedere al poliţiei de urbanism este subordonată condiţiei ca aceasta să urmărească un scop de urbanism. Astfel, identificate, regulile de urbanism se disting de celelalte reguli care afectează utilizarea solului, fie întrucât acestea nu au un conţinut de urbanism, fie că nu urmăresc o finalitate de urbanism.