Din perspectiva diviziunii clasice, fundamentale a sistemului juridic, dreptul urbanismului este o ramură a dreptului public, legată în principal de dreptul administrativ, în special prin faptul că prescrie constrângeri de interes general dintre care, pentru un număr important, aparţinând măsurilor de poliţie administrativă.
El îşi găseşte legitimitatea în luarea în considerare, simultana a noţiunilor de serviciu public şi forţă publică.
Dar finalitatea, de prestaţie şi de serviciu, adusă beneficiarilor consumatori ai spaţiului este încă imprecisă, cea de prerogative de coerciţie impuse intereselor private în interesul comunităţii apare mai evidentă. Desigur, dreptul urbanismului prezintă legături semnificative şi cu alte ramuri ale dreptului public (dreptul fiscal, dreptul transporturilor ş.a.), dreptului privat (dreptul civil, dreptul comercial), penal ori dreptul mediului.
1. Dreptul urbanismului şi dreptul construcţiei
Dreptul construcţiei reprezintă ansamblul regulilor şi instituţiilor relative la edificarea imobilelor ori totalitatea regulilor şi normelor tehnice privind volumul şi amenajarea internă a imobilelor. Acestea presupun cu necesitate aşezarea pe sol şi astfel domeniul dreptului construcţiei se intersectează într-o anumită măsură cu dreptul urbanismului care decide în privinţa afectării terenurilor. Dar dreptul urbanismului nu se interesează decât de unele aspecte, externe, ale construcţiei : localizarea, şi deservirea, implantarea şi volumul, aspectul exterior ş.a. Tot ceea ce priveşte regulile tehnice de construcţii, realizarea operaţiilor pe care aceasta le implică, relaţiile între antreprenor şi constructori îi rămân străine. Invers, domeniul său poate fi mai larg decât cel al dreptului construcţiei în măsura în care reglementează şi alte forme de ocupare şi utilizare a solului: campinguri, tăierile de arbori, cariere etc. In fazele incipiente de dezvoltare a reglementărilor în domeniu, regulile de urbanism şi cele de realizare a construcţiilor coexistă, se întrepătrund într-un amalgam greu de definit. "Divorţul" intervine şi e semnul maturizării exprimat în dezvoltarea a două domenii juridice distincte. Sub raportul codificării în Franţa, de exemplu, până în 1967 dreptul urbanismului şi dreptul construirii erau adunate în cadrul aceluiaşi cod, ulterior formând obiectul unor acte de exprimare diferite.
2. Dreptul urbanismului si dreptul amenajării teritoriului
Amenajarea teritoriului are ca obiectiv căutarea, în cadrul teritoriului naţional, a celei mai bune repartiţii a populaţiei în funcţie de resursele naturale şi activităţile economice.
Ca atare, dreptul amenajării teritoriului are ca finalitate organizarea spaţiului naţional, iar dreptul urbanismului amenajarea oraşelor. De aceea, în practică, cele două ramuri întreţin raporturi foarte strânse. Localizarea unităţilor urbane, ierarhizarea acestora, constituie un element din ce în ce mai important al politicii de amenajare a teritoriului.
3. Dreptul urbanismului şi dreptul mediului
Dreptul mediului cuprinde ansamblul normelor juridice şi instituţiilor aferente vizând protecţia, conservarea şi dezvoltarea mediului. In măsura în care acesta din urmă este format din "datul natural şi mediul uman construit", dreptul urbanismului contribuie şi el la promovarea obiectelor acestei ramuri; unele din dispoziţiile sale aparţin deopotrivă şi dreptului mediului.
In unele state, precum Franţa, reglementările privind protecţia mediului au apărut şi s-au dezvoltat iniţial în cadrul unor acte normative vizând urbanismul şi amenajarea teritoriului.
S-a afirmat chiar, în acest context, că pentru o bună perioadă de timp esenţialul dreptului mediului s-a aflat codificat în Codul urbanismului. In mod inevitabil, într-o societate atât de urbanizată precum cea actuala, problemele mediului penetrează puternic şi în mediul urban. Organizarea spaţiului urban şi conflictele diverse pe care le suscită (speculaţia financiară, zgomotul, poluarea atmosferică) au stat, de cele mai multe ori, şi la baza apariţiei mişcării ecologiste, mai dezvoltată în oraşe decât în mediul rural.
La nivel teoretic, conceptual, aplicarea noţiunilor ecologiei a condus la conturarea unui ecosistem urban artificial, după modelul ecosistemului natural. De asemenea, politica în domeniul urbanismului acordă prioritate măsurilor vizând limitarea şi prevenirea poluărilor urbane şi protecţia elementelor naturale supravieţuitoare. Măsurarea influenţei asupra omului şi echilibrului său ecologic a amenajamentelor oraşului, în vederea ameliorării calităţii vieţii este dificil de realizat; totuşi, existenţa ei nu poate fi ignorată şi, ca atare, trebuie circumscrisă acţiunii generale de protecţie a mediului.