Ca orice ramură a sistemului juridic, dreptul urbanismului este guvernat de o serie de principii, care decurg din natura sa specială şi contribuie la individualizarea lui în raport cu celelalte domenii de reglementare. Poate şi în condiţiile sărăciei de prevederi legale în materie, cel puţin până în prezent acest domeniu nu întâlnim principii expres consacrate. Totuşi, analiza ansamblului reglementărilor existente, permite desprinderea anumitor reguli orientative pentru întreg domeniul. Aceste principii vizează fondul dreptului, dar sunt, în egală măsură, şi de natură instituţională.
1. Principiul realizării echilibrului între cerinţele urbane şi protecţia drepturilor personale
Prin diversele finalităţi pe care le urmăresc, reglementările de urbanism impun în numele şi pentru promovarea interesului general o serie de restricţii şi chiar constrângeri drepturilor particularilor şi intereselor private. Constituţia[1] din 1991 consacră o serie de reguli care implică, cel puţin indirect, şi materia de faţă.
Astfel, potrivit art. 135alin.2, lit. d, statul trebuie să asigure, printre altele, exploatarea resurselor naturale, deci inclusiv a solului, în concordanţă cu interesul naţional, iar la litera f, aceeaşi obligaţie se referă la crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii. De asemenea, conform art.44, alin.7 din legea fundamentală, dreptul la proprietate privată obligă la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Ori, pe calea exproprierii, dreptului de preemţiune ori sentinţelor de urbanism se aduc evidente limitări atributelor dreptului de proprietate ori intereselor particulare.
Dreptului urbanismului îi revine astfel rolul de a concilia interesul general cu interesele particulare ale proprietarilor solului şi ale constructorilor, de a armoniza preocupările pe termen scurt cu necesităţile pe termen lung, precum şi a intereselor locale cu preocupările naţionale de amenajare a teritoriului.
Toate aceste reglementări configurează principiul echilibrului între cerinţele amenajării şi protecţia intereselor şi drepturilor persoanelor fizice şi/sau juridice în materie.
2. Principiul gestionării durabile a spaţiului urban
In strânsă legătură cu principiul echilibrului, cel al gestionării durabile a spaţiului urban implică o multitudine de dimensiuni economico-sociale şi juridice specifice. Constituind o resursă din ce în ce mai rară, solul şi spaţiul oraşelor în general trebuie să fie afectate şi folosite într-un mod şi o rată care să nu conducă la declinul pe termen lung al generaţiilor prezente şi viitoare (definiţia "utilizării durabile", în anexa nr. I a Legii nr.137/1995)[2].
De asemenea, printre modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă a societăţii se numără şi corelarea planificării de mediu cu cea de amenajare a sectorului şi de urbanism (art.4, lit. c. din Legea nr. 137/1995). In sfârşit, garantarea dreptului la un mediu sănătos presupune şi dreptul la consultare în vederea luării deciziilor privind eliberarea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de amenajare a sectorului şi de urbanism (art.5 lit. c din Legea 137/1995). Desigur, consacrarea deplină şi aplicarea efectiva a unui asemenea principiu presupun dezvoltări substanţiale ale legislaţiei româneşti, atât la nivel de principiu, cât şi în reglementarea punctuală. Indiferent însă de asemenea evoluţii normative, principiul gestionării durabile a spaţiului urban impune conţinutul şi obiectivele viitoare ale reglementărilor în domeniul urbanismului.
3. Principiul descentralizării
Conform art.120 din Constituţie, administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice.
Acest principiu administrativ general cunoaşte dezvoltări specifice în materie de urbanism. Astfel, descentralizarea constă în această privinţă în faptul că principalele documentaţii şi premise de urbanism sunt aprobate de autorităţile publice locale după cum urmează : planul urbanistic zonal, planul urbanistic de detaliu şi regulamentul local de urbanism sunt elaborate şi aprobate de consiliile judeţene sau locale, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar autorizaţiile de construire se eliberează de către delegaţiile permanente ale consiliilor judeţene, de primarul general al municipiului Bucureşti sau de primari (conform anexei şi art.4 din Legea 50/1991[3]). In acelaşi timp, statul, administraţia juridică locală nu au renunţat la toate prerogativele lor.
Pe lângă faptul că Parlamentul aprobă Planul de amenajare a teritoriului naţional, elaborat şi avizat de Guvern, acesta din urmă adoptă şi Regulamentul general de urbanism.
De asemenea, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului avizează documentaţiile de urbanism, aprobate apoi de autorităţile publice locale. In sfârşit, organele statului asigură realizarea reglementărilor juridice în domeniu.
[1] Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 - 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 - 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
[2] PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 70 din 17 februarie 2000. Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 159/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 22 octombrie 1999, dându-se articolelor o nouă numerotare. Legea protecţiei mediului nr. 137/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 30 decembrie 1995 şi a mai fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 314/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 221 din 17 iunie 1998.
[3] PUBLICATĂ ÎN : MONITORUL OFICIAL NR. 933 din 13 octombrie 2004. Republicată în temeiul art. II alin. (1) din Legea nr. 199/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 31 mai 2004, dându-se textelor o nouă numerotare.