Ca orice servitute administrativă, regula de urbanism îşi încetează valabilitatea şi aplicabilitatea în anumite situaţii şi ca urmare a apariţiei anumitor evenimente cu consecinţe juridice.
Astfel, printre cauzele care determină stingerea servituţilor de urbanism se poate număra:
- abrogarea textului legal prin care a fost instituită
servitutea respectivă;
- desfiinţarea actelor juridice prin care a fost stabilită
servitutea de urbanism. Este vorba de cazurile în care se face
apel la procedeul actelor administrative de autoritate, care pot să
fie retrase ori suspendate de autorităţile administrative care le-au
emis, ori anulate de instanţele judecătoreşti în condiţiile
procedurii de contencios administrativ;
- servituţile temporare se sting prin scurgerea termenului
prezentat prin actul de instituire. Aşa, de exemplu, în actele
administrative prin care se autorizează preocuparea temporară a
unui teren se indică, printre altele, pe lângă condiţiile de
restituire şi termenul de afectare temporară a acestuia;
- desfiinţarea sau declasarea unor lucrări sau imobile în
favoarea cărora s-a constituit servitutea. Astfel, în literatura de
specialitate se menţionează exemplul declasării unui aerodrom
pentru care s-au constituit servituţi aeriene (lucrări de protecţie
făcute asupra terenurilor învecinate);
- confuziunea reglementată prin art. 638 din Codul civil,
care prevede că "orice servitute este stinsă, când fondul către
care este datorită şi acela care o datorează cad în aceeaşi mână"
este aplicabilă şi servituţilor de urbanism.
Spre deosebire de servituţile civile care se sting şi prin nerezolvare în curs de 30 de ani, celor de urbanism nu li se aplică această modalitate întrucât, fiind de ordine publică, în privinţa lor nu funcţionează prescripţia extinctivă.