Corolarul pe plan juridic al grevei îl reprezintă dreptul la greva, care, în unele state are o consacrare constituţională. Dacă dreptul la grevă este, în principiu, afirmat în legislaţia diferitelor state industrializate, o definiţie a lui s-ar părea că lipseşte cu desăvârşire.
Nicio convenţie a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, organizaţie specializată în materie, nu recunoaşte expres dreptul la grevă. Trebuie să recunoaştem însă, că în Pactul Internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale este proclamat, în art. 8, dreptul sindical şi dreptul la grevă cu precizarea, care-l amendează substanţial, că acesta "trebuie exercitat conform legilor din fiecare ţări ".
Un alt document internaţional, Carta Sociala Europeană (adoptata de Consiliul Europei în anul 1961 şi intrată în vigoare în 1963) afirmă "dreptul muncitorilor şi al întreprinzătorilor la acţiuni colective, în caz de conflicte de interese, inclusiv dreptul la greva, sub rezerva obligaţiilor ce pot rezulta din convenţiile colective în vigoare".
Dreptul la grevă este deci, în concepţia Consiliului Europei, mijloc de asigurare a negocierii colective.
Ca şi negocierea colectivă, instituţie modernă a dreptului muncii, greva a intrat în rândul instituţiilor juridice ca o acţiune directă, un mijloc de presiune, tocmai pentru că reprezintă în esenţa sa, un corectiv eficient al dezechilibrului existent între cel ce angajează (patronul) şi muncitor. Într-adevăr, trebuie să recunoaştem că fată de puterea discreţionară economică şi socială a patronului, salariatul este perpetuu într-o situaţie inferioară. Negocierea colectiva şi respectiv greva sunt tocmai "contrapondere", "compensaţia necesară", Astfel se explica necesitatea "împuternicirii" de către legiuitor a "grupului social al muncitorului cu un instrument juridic apt sa modifice, sa deplaseze sau sa contracareze singurul joc al forţelor economic ".
Doctrina occidentală consideră greva o libertate fundamentala, apreciind că însăşi dreptul muncii, este, la ora actuală, construit pe o asemenea piatră unghiulară.
Considerând că toate aprecierile sunt pe deplin întemeiate, libertatea muncii, fiind un principiu indiscutabil al dreptului, totuşi anumite limite se impun cu puterea evidentei pentru că '''nicio libertate nu este în sine suverană". În cazul libertăţii grevei, este unanim acceptat că limitele acesteia sunt date de necesitatea ca aceasta să nu devină excesivă. O grevă este deci legală sau ilegala, dreptul la grevă se exercită deci în limitele sale fireşti, în măsura în care nu se abuzează de acest drept, încălcându-se alte drepturi fundamentale. Este foarte cunoscut faptul că abuzul de drept, în toate sistemele de drept, este sancţionat.
Greva trebuie înţeleasă totodată şi ca o ultimă soluţie, fiind admis - în principiu -de a se înscrie într-o "zonă expansivă de dialog social".
Printr-o privire de ansamblu asupra normelor privind dreptul la grevă se constată o diversitate a reglementărilor, diferenţierile fiind generate de condiţiile specifice din fiecare stat, de forţa şi tradiţiile mişcării sindicale şi de o serie de alţi factori. Pe de alta parte, aproape toate reglementările prevăd dreptul la grevă pentru toţi salariaţii şi numai în condiţii restrictive, pentru cei care lucrează în servicii publice.
Prîntr-un studiu comparativ se observa ca într-un număr mare de tari greva este considerata un drept, evident, cu toate consecinţele juridice pe care le presupune. Frecvent, reglementarea dreptului la greva se realizează prin actul fundamental -Constituţia - prevederile sale fiind dezvoltate prin alte legii. Astfel, Constituţia italiana are o redactare identică cu cea franceză. Greva conduce doar la suspendarea contractelor de muncă, nu şi la încetarea acestora. Acest drept nu poate fi însa exercitat abuziv sau după un comportament calificat neoperant. Constituţia respectiva nu precizează nimic în legătura cu lock-out-ul, o asemenea modalitate neputând fi utilizata de patron decât în cazurile de greva ilegala. şi în acest caz federal, dreptul la grevă este al unor limitări rezultate din National Labour Relations Act din 1935, cu modificările ulterioare.
Constituţia Mexicului cuprinde după părerea specialiştilor, una dintre cele mai complete reglementări a dreptului la grevă. Greva este legală în cazul în când obiectivele sale privesc stabilirea unui echilibru între factorii de producţie, conciliind interesele muncii cu ale capitalului. Sunt considerate ilegale greve le care înregistrează acte de violentă contra persoanelor şi a bunurilor şi cele declanşate în caz de război.
După Revoluţia din 1989 şi trecerea României la economia de piaţă, dreptul la grevă a reapărut dintre drepturile fundamentale ale salariaţilor, primind consacrarea deplină. În acest sens, art. 40 din Constituţia adoptată în anul 1991 a reglementat dreptul la grevă care este pe larg dezvoltat în Legea m. 15/1991 (abrogată) şi în Legea nr. 168/1999.
Astfel, art. 40 din Constituţie prevede că "Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale", iar alin. 2 prevede că "Legea stabileşte şi limitele exercitării acestui drept precum şi graniţele necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate".
Hotărârea de a declara greva se ia de către organizaţiile sindicale sau de reprezentaţi, participanţi la conflictul de interese, cu acordul a cel puţin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective.
Pentru ca exercitarea dreptului la grevă să fie considerată ca fiind făcută cu respectarea tuturor prevederilor legale aplicabile în materie, este necesar ca aceasta să se circumscrie următorilor parametrii:
- greva să aibă un caracter profesional să urmărească numai realizarea unor interese profesionale ale salariaţilor, cu caracter economic şi social, fără a urmări scopuri pur politice;
- greva să fie declarată cu respectarea prevederilor legii referitoare la parcurgerea obligatorie a procedurii de conciliere, instituită cu scopul de a se încerca soluţionarea pe această cale a conflictului colectiv de muncă ivit;
- declararea grevei să întrunească adeziunea numărului necesar de salariaţi pentru a hotărî încetarea colectivă a lucrului şi să ia sfârşit de îndată ce această condiţie nu mai este întrunită, ca urmare a renunţării la grevă a unor salariaţi-
- greva să se desfăşoare cu respectarea prevederilor legii referitoare la protejarea bunurilor ce aparţin angajatorului, a instalaţiilor şi utilajelor a căror oprire ar prezenta pericol de deteriorare sau pentru viata şi sănătatea oamenilor, precum şi protejarea intereselor salariaţilor care,
neparticipând la grevă, voiesc să continue lucrul; • greva să înceteze, definitiv ori temporar, ori de câte ori sunt condiţiile prevăzute de lege pentru încetarea sau suspendarea acestora.
Fenomenul de grevă este cunoscut de foarte mult timp. Astfel, încetarea muncii, ca protest împotriva condiţiilor grele de lucru, este cunoscuta încă din antichitate în atelierele meşteşugăreşti sau pe marile şantiere. În Egiptul antic sub Ramses al Il-lea muncitorii care lucrau în Valea Regilor la construirea mormintelor faraonilor au încercat o greva "a demnităţii".
Această reglementare - prima de acest gen cunoscuta în istoria omenirii privea muncitorii liberi, dreptul asupra vieţii şi a morţii sclavilor depinzând, după cum este cunoscut, de stăpânii lor care aveau deplina libertate de a hotărî.
Romanii au fost preocupaţi de două categorii de "greve" considerate ca fiind extrem de grave; grevele privind serviciile publice şi cele legate de nevoile esenţiale ale societăţii, cum erau cele ale brutarilor, ale marinarilor de pe navele care transportau cereale, ale lucrătorilor de moneda şi chiar ale lucrătorilor de la pompele funebre. La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, odată cu dezvoltarea industriala grevele au luat un nou avânt. În secolul trecut, tot în Anglia, ţara cea mai dezvoltată industrial, au apărut şi grevele cu caracter politic, ca şi prima greva generala.
La 1 Mai 1866, în S.U.A. la Chicago este organizata o mare greva prin care se cere stabilirea zilei de munca de 8 ore şi care a fost sângeros reprimată. În amintirea acesteia, ziua de 1 Mai a fost proclamată zi a solidarităţii internaţionale a muncitorilor.
Revoluţia franceza condamnă dreptul de asociere al muncitorilor ca şi greva, modul sau normal de acţiune nefăcând nicio referire la dreptul de asociere a patronilor.
Abia în 1864 este abrogat din Codul penal delictul de asociere. Constituţia actuala a Franţei este lapidara în privinţa dreptului la greva făcând numai precizarea ca "se exercita în cadrul legii" .
O analiza realizata de Organizaţia Internaţionala a Muncii în 1955 asupra conflictelor de muncă în perioada 1937-1954, releva că acestea s-au produs în acest interval neregulat, fără tendinţe precise.
În toate tarile dezvoltate, la ora actuală, declanşarea grevelor este privita de organizatori cu toata responsabilitatea.
În istoria mişcării muncitoreşti din România, cele mai cunoscute greve au fost următoarele: greva pantofarilor din Sibiu (1853) care a fost prima grevă semnalata în ţara noastră; greva muncitorilor din portul Brăila (1868), greva muncitorilor de la atelierele C.F.R. din Bucureşti (1888), greva generală a feroviarilor din Transilvania (1904), greva minerilor din Valea Jiului (1906), greva generala a muncitorilor ceferişti din iunie 1919, greva muncitorilor petrolişti (iulie-august 1919), greva generală din 1920, greva muncitorilor forestieri din Valea Mureşului (1925), greva muncitorilor de la Reşiţa (1926), greva muncitorilor de la Lupeni (1929), grevele muncitorilor de la uzinele Le Maitre - Bucureşti, greva de la Fabrica "Saturn" Bucureşti (ianuarie 1933) care a fost prima greva din România cu ocuparea fabricii de către muncitori. Au urmat greve le muncitorilor petrolişti şi ceferişti care au culminat în ianuarie-februarie 1933; greva generala a muncitorilor textilişti de la fabrica de postav din Buhuşi (1935), greva muncitorilor de la fabrica de vagoane "Astra" - Arad (1936).
După 1944 şi până în 1990 a existat un vid legislativ în ceea ce priveşte posibilitatea declanşării şi desfăşurării grevei.
Reglementarea privind grevele a fost abrogată expres prin Codul Muncii din 1950. Atât acest act normativ cât şi Codul Muncii din 1972 nu conţin niciun fel de reglementări referitoare la dreptul la grevă şi la soluţionarea conflictelor colective de munca.
Actualmente dreptul la greva este stipulat foarte clar în Constituţie. Astfel, art. 40 arată că "salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate" .
Legea care stabileşte condiţiile, limitele asigurării acestui drept şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale este Legea nr. 168/1999 pentru soluţionarea conflictelor colective de muncă.