Constituţia reprezintă legea fundamentală a statului în care sunt înscrise principiile de bază ale organizării statului, sunt stabilite drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor, sunt reglementate normele activi­tăţii organelor puterii.

Revizuirea Constituţiei din iulie 1917. La scurt timp după intrarea României în Primul Război Mondial, august 1916, I. I. C. Brătianu repune în discuţie programul de reforme stopat în vara anului 1914. Într-o scrisoare din 3 decembrie 1916, adresată regelui Ferdinand la Iaşi, premierul liberal îi arăta necesitatea desfăşurării unei propagande active a ofiţerilor în rândul soldaţilor, pentru a le atrage aten­­ţia „că toţi luptătorii credincioşi vor avea pământ la sfârşitul războiului”.

În acelaşi timp, i se sugera ideea ca în Mesajul de deschidere a Corpurilor Legiuitoare să se facă aluzie „la recompensarea celor care luptă”. Într-adevăr, Mesajul regal din 9 decembrie 1916 preciza că trebuie spus ţăranului că luptând pentru unitate naţională, el luptă totodată pentru dezrobirea lui politică şi economică.

Desfăşurarea războiului a fost defavorabilă armatei române, regele, guvernul şi Parlamentul se refugiază în Moldova, continuându-şi activi­ta­tea în condiţii extrem de grele. Evoluţia situaţiei politice interne a fost influen­ţată şi de izbucnirea revoluţiei ruse în februarie 1917. În aceste condiţii, rege­le Ferdinand şi guvernul I. I. C. Brătianu reiau în grabă problema revi­zu­irii Constituţiei tocmai pentru a stimula capacitatea de luptă şi rezistenţă a armatei române. Pentru ca promisiunea reformelor agrară şi electorală să fie credibilă, însuşi regele Ferdinand se adresează ţăranilor-soldaţi în ziua de 23 martie/5 aprilie 1917 promiţându-le pământ precum „şi o largă participare la treburile statului”.

Reluarea problemei revizuirii Constituţiei a dat naştere unor puter­ni­ce lupte de opinii. În Senat s-a format un grup de adversari irevocabili ai reformelor. Acest grup conservator, condus de Constantin Argetoianu şi Ionaş Grădişteanu, a atras în sfera sa de acţiune şi pe câţiva liberali care nu primeau proiectul guvernului sub pretext că nu este îndestulător. Frământă­rile apărute în Partidul Liberal vor determina desprinderea unei grupări de stânga com­puse din dr. Nicolae Lupu, C. Diamandi, M. Macovei, I. P. Ră­du­­lescu, Matei Carp, Trancu-Iaşi ş.a. şi care, la 1 mai 1917 vor pune bazele Partidului Muncii.

La 6 mai 1917 s-a redeschis istorica sesiune a Parlamentului. I. I. C. Brătianu, în numele guvernului, a făcut o declaraţie în care solicita înscri­erea în Constituţie atât a sufragiului universal cât şi principiul exproprierii. După dezbateri aprinse, având de înfruntat o puternică opoziţie, nu atât prin nu­mă­rul opozanţilor, cât prin vehemenţa lor, Reprezentanţa Naţională votea­­ză revizuirea Constituţiei. Adunarea Deputaţilor adoptă revizuirea la 14 iunie 1917, cu 135 de voturi pentru şi 14 voturi contra, şi Senatul la 20 iu­nie 1917, cu 79 voturi pentru şi 5 contra. La 9 iulie 1917 regele Ferdinand I promulgă revizuirea Constituţiei.

La 19 iulie 1917 s-au revizuit numai trei articole, 19, 57 şi 67, scopul fiind acela de a transforma în principii constituţionale împroprie­tă­ri­rea ţăranilor şi sufragiul universal, urmând ca forma definitivă a revizuirilor şi punerea de acord a altor prevederi constituţionale cu aceste principii să se facă ulterior, după încetarea războiului.

Articolul 19, în forma sa din 1866, prevedea că proprietatea de orice natură este sacră şi inviolabilă şi că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, delimitată restrictiv la comunicaţii, salubritate şi apărarea ţării. Exproprierea marilor moşii şi domenii era deci neconstituţională. Într-o redactare amplă, noţiunea de utilitate publică este mult extinsă prin revizuire, dându-i-se semnificaţii mai largi, economice, sociale şi culturale.

Se introduce de asemenea o noţiune nouă, „cauză de utilitate naţională”, aceasta referindu-se în primul rând la dezvoltarea gospodăriei ţărăneşti ca bază a producţiei agricole, ceea ce făcea posibilă o largă expro­priere a domeniilor şi moşiilor (prevăzându-se în mod expres exproprierea integrală a terenurilor agricole ale domeniilor regale, aşa cum promisese Ferdinand I pe front) şi concomitent o împroprietărire a ţăranilor.

Articolul 57 în noua sa redactare prevedea că Adunarea Deputaţilor se compune din deputaţi aleşi prin vot universal, egal, direct, obligatoriu şi secret, iar articolul 67 prevedea că Senatul se compune din senatori aleşi şi senatori de drept.

Revizuirea Constituţiei la 19 iulie 1917 era incompletă, deoarece articolele 57 şi 67 consacrau principiul votului universal, în timp ce vechile articole nerevizuite, articolele 58-66 privind Adunarea Deputaţilor şi artico­le­le 68-81 privind Senatul, reglementau votul cenzitar. Exista deci o contradic­­­ţie între textele noi şi cele vechi ale Constituţiei, care practic se rezol­va prin pri­o­­ri­ta­tea principiilor asupra soluţiilor. Aceste probleme, precu­m şi elabo­ra­rea unei legi generale electorale aveau să fie rezolvate ulterior, după încheierea păcii.

În anul 1917, din punct de vedere teritorial, România a trecut prin transformări profunde. Unirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei la Vechiul Regat a încheiat o etapă în evoluţia istorică a românilor şi a deschis o alta. În noile condiţii, create de făurirea statului naţional unitar, precum şi de mutaţiile survenite în viaţa economică, socială şi politică – se impunea adoptarea unei noi Constituţii. Practic, toate forţele politice s-au pronunţat pentru o nouă Constituţie, unele elaborând chiar proiecte proprii pe care le‑au supus dezbaterii opiniei publice. Ideea dominantă a fost aceea a adoptării unei noi Constituţii şi nu a revizuirii celei vechi, de la 1866.

O simplă revizuire a legii fundamentale a statului apărea ca fiind insu­­ficientă după Marea Unire. Cele trei provincii alipite aveau, la un loc, un teritoriu şi o populaţie mai mari decât cele ale Vechiului Regat şi nu se puteau extinde pur şi simplu efectele pactului fundamental asupra unor ce­tă­ţeni nai care nu luaseră parte la încheierea lui, deoarece Constituţia din 1866 reprezenta voinţa numai a locuitorilor din Ţara Românească şi din Moldova.

De asemenea, se ivise o problemă nouă, a minorităţilor naţionale (maghiară, germană, ruteană, sârbă) şi a unor confesiuni noi (greco‑cato­li­că, protestantă, catolică), anterior neglijabile ca pondere în România Veche, iar Tratatele de pace semnate la Paris ne impuseseră anumite condiţii refe­ri­toare la garantarea drepturilor acestora.

Apariţia unei puternice economii agricole ţărăneşti ca urmare a reformei agrare şi dezvoltarea pe plan industrial a ţării trebuiau reflectate în textul Constituţiei prin reglementarea noilor raporturi sociale create. Într-un cuvânt, noua situaţie socială, economică şi politică a ţării impunea un nou pact fundamental.

Problema constituţională a stat în centrul activităţii politice a par­ti­delor şi guvernelor care s-au succedat la conducerea statului după anul 1918. Pe rând, guvernul Blocului parlamentar condus de Alexandru Vaida - Voe­vod, cel condus de generalul Alexandru Averescu, precum şi cel al lide­­rului conservator Take Ionescu, şi-au manifestat dorinţa de a proceda la adoptarea unei noi Constituţii, dar din diferite motive – lipsa unei unităţi interne şi a unei politici şi viziuni coerente, refuzul Coroanei de a sprijini un asemenea demers, cunoscută fiind încrederea pe care o avea regele în şeful liberalilor I.I.C. Brătianu ş.a. – acţiunea lor nu s-a concretizat. Situaţia s-a schimbat prin venirea în fruntea guvernului, la 19 ianuarie 1922, a lui I.I.C. Brătianu, care avea ambiţia să desăvârşească ceea ce începuse în 1914. Venirea Partidului Naţional Liberal la putere, după trei ani de frământări social-politice, a marcat începutul perioadei de stabilitate, în care avea să fie elaborată o adevărată operă de organizare a statului.

Ion I. C. Brătianu a obţinut din partea regelui Ferdinand decretul de dizolvare a Corpurilor Legiuitoare precum şi dreptul de organizare de noi alegeri pentru Adunările Naţionale Constituante, denumire ce voia să scoată în evidenţă caracterul lor reprezentativ pentru întreaga naţiune, cât şi misiunea lor istorică. Acestea au fost deschise la 27 martie 1922 de către Ferdinand I. Parlamentarii Partidului Ţărănesc, Partidului Naţional, Par­ti­du­­­lui Naţionalist Democrat şi Partidului Poporului nu au participat la solem­­ni­­ta­te, nerecunoscând Adunarea Constituantă. A doua zi reprezentanţii par­ti­delor din opoziţie au dat citire unei declaraţii de protest faţă de ilegalităţile şi abu­­zurile guvernului în timpul alegerilor.

Partidul Naţional Liberal a pus la baza anteproiectului de Constituţie o nouă concepţie ideologică, aceea a neoliberalismului, reprezentând evoluţia doctrinei liberale, după primul război mondial. Acest anteproiect pleca de la ideea că statul modern nu se mai putea limita doar la atribuţiuni de ordin politic ci trebuie, în acelaşi timp, să devină un instrument activ de îndrumare a întregii vieţi economice, sociale, culturale. În temeiul acestei concepţii, au fost cuprinse principii noi, ca cel al naţionalizării bogăţiilor subsolului, regimului apelor, în scopul valorificării lor în interes general.

Lucrările Parlamentului odată începute, s-a instituit o comisie con­sti­­­tuţională, după care sesiunea ordinară s-a închis la 12 aprilie 1922. Co­mi­sia constituţională şi-a încheiat lucrările preliminarii la 23 noiembrie 1922, iar la 28 noiembrie se deschid lucrările Adunărilor Naţionale Constituante, ca­r­e aveau să continue în mod neîntrerupt până la adoptarea noii Constituţii. Dar dezbaterea pactului fundamental nu are încă loc în plenul adunărilor, ci se formează o Mare Comisie Constituţională, prin includerea, alături de parlamentari, a unor membri ai guvernului şi jurişti de valoare, care lucrea­ză la desăvârşirea anteproiectului de Constituţie.

În şedinţele din 5 martie 1923, raportorii N. D. Chirculescu, din par­tea deputaţilor, şi D. Dissescu, din partea senatorilor, au depus proiectul de Constituţie în faţa adunărilor respective în forma lui finală, împreună cu rapoartele lor. La 12 martie a început discuţia generală a proiectului de Constituţie, la 26 martie, în Cameră, şi la 27 martie, în Senat, textul integral este votat şi adoptat prin vot nominal. Regele Ferdinand a promulgat Con­sti­tuţia la 28 martie, iar o zi mai târziu este publicată în „Monitorul Oficial”.

Constituţia adoptată menţinea principiile generale ale Constituţiei din 1 iulie 1866 şi reproducea în cea mai mare parte textul acesteia. S-a optat deci aparent pentru soluţia revizuirii vechii legi fundamentale, dar ţinându-se seama şi de obiecţia că noua Constituţie în întregul ei trebuie să reprezinte voinţa tuturor cetăţenilor ţării, incluzând şi pe cei din noile provincii, la votarea pe articole au fost supuse votului nu numai articolele revizuite, ci şi cele rămase neschimbate, astfel încât, cel puţin formal, s-a dat o soluţia acceptabilă pentru cei care susţineau un nou pact fundamental. For­mal, era o Constituţie nouă; în fond, era Constituţia veche amplu revizuită.

Constituţia din martie 1923 a fost contestată vehement de către forţele politice din opoziţie, mai ales de către naţionali transilvăneni şi de către ţărănişti. În cele din urmă, pactul fundamental a fost acceptat în mod unanim şi aplicat de toţi factorii politici, deoarece contestarea lui nu privea conţinutul, ci procedura de adoptare care nu ar fi garantat reprezentarea voinţei libere a tuturor membrilor naţiunii.

Spre deosebire de Constituţia din 1866, noua reglementare număra cu 10 articole mai mult, adică 138, împărţite în 8 titluri.

Principiile fundamentale au rămas cele stabilite în 1866. Constituţia din 1923 prelua şi preciza drepturile şi libertăţile stabilite anterior. Articolul 5 prevedea: „Românii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de re­li­gie, se bucură de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin lege”. Exerci­ta­rea drepturilor civile şi politice nu era împiedicată de deosebirile de credinţ­e religioase şi confesiuni, de originea etnică şi de limbă (art. 7). Nu erau ad­mi­se în statul român nici o deosebire de naştere sau de clase sociale. Toţi ro­mâ­nii, fără deosebire etnică, de limbă sau religie, sunt egali înaintea legii şi datori a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice (art. 8). Libertatea indi­­viduală era garantată (art. 11). Domiciliul era inviolabil (art. 13). „Pro­prie­­tatea de orice natură, – stipula articolul 17 – precum şi crean­ţele asupra statului sunt garantate”. Libertatea conştiinţei era proclamată absolută (art. 22). Învăţământul era liber în condiţiile stabilite de legi specia­le (art. 24). Constituţia garanta tuturor libertatea de a comunica şi publica ideile şi opiniile lor prin grai, prin scris, prin presă, fiecare fiind răspunzător de abuzul acestor libertăţi în cazurile determinate de Codul Penal (art. 25).

Spre deosebire de legea fundamentală din 1866, care avea la bază principiul individualismului, cea din 1923 a introdus conceptul de proprie­ta­te – funcţie socială, în sensul că interesele colectivităţii trebuiau să primeze asupra celor individuale. Statul îşi rezerva dreptul de a folosi, în scop de interes obştesc, subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul. De asemenea, statul primea dreptul de a opera noi exproprieri pentru cauză de utilitate publică (art. 17). Important era şi articolul 19 prin care erau naţionalizate zăcămintele miniere, precum şi bogăţiile subsolului de orice natură.

Constituţia din martie 1923 a păstrat principiile fundamentale de or­ga­nizare a statului stabilite în 1866. Potrivit articolului 33, „Toate pute­rile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai în prim delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă”.

În conformitate cu principiul separaţiei puterilor, Constituţia de la 1923 recunoştea existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă şi ju­decătorească, fiecare dintre ele având titulari separaţi: reprezentanţa naţio­­nală, regele (guvernul) şi organele judecătoreşti. Cele trei puteri erau inde­pen­dente una de alta, fiind prevăzute o serie de prescripţii care le dă­deau posibilitatea să-şi limiteze reciproc atribuţiile. Astfel, puterea execu­tivă avea posibilitatea să participe la opera de legiferare prin acordarea regelui a dreptului de iniţiativă, sancţionare şi promulgare a legilor, precum şi a dreptului de dizolvare şi promulgare a Reprezentanţei Naţionale. La rândul său, puterea legislativă putea limita atribuţiile puterii executive în privinţa votării şi adoptării bugetului preventiv şi de gestiune a veniturilor şi cheltuielilor statului, ca şi prin dreptul fiecărui membru al celor două adunări legiuitoare de a adresa interpelări miniştrilor (art. 52). Puterea judecătorească putea limita atribuţiile puterii legislative, având dreptul să controleze constituţionalitatea legilor şi să cenzureze legalitatea actelor elaborate de puterea executivă, aceasta din urmă putând atenua consecinţele unor abuzuri sau ilegalităţi ale puterii judecătoreşti prin exercitarea drep­tu­lui de graţiere şi amnistie.

Având titulari separaţi si limitându-se reciproc în atribuţii, Constitu­ţia de la 1923 dezvolta modalităţile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri. Astfel, independenţa legislativului faţă de executiv era asi­gu­rată şi garantată prin imunitatea parlamentară a deputaţilor şi senatorilor (art. 54, 55), independenţa executivului faţă de legislativ prin recunoaşterea puterilor constituţionale ale regelui ca fiind ereditare şi declararea persoanei acestuia ca inviolabilă, iar independenţa puterii judecătoreşti era garantată prin inamovibilitatea judecătorilor (art. 104).

Este interesant de relevat că pentru prima dată în istoria formelor constituţionale româneşti, se prevedea înfiinţarea unui Consiliu Legislativ a cărei menire era „să ajute în mod consultativ la facerea şi coordonarea legilor, emanând fie de la puterea executivă, fie din iniţiativa parlamentară, cât şi la întocmirea regulamentelor generale de aplicare a legilor.” (art. 76). Consultarea Consiliului Legislativ era obligatorie pentru toate proiectele de legi, cu excepţia acelora crea se refereau la credite bugetare.

Constituţia de la 1923 încredinţa puterea executivă regelui, care trebuia să o exercite în modalitatea stipulată prin Constituţie.

Atribuţiile regelui erau ereditare. Constituţia păstrează din cea an­te­rioară, dispoziţiile privind inviolabilitatea regelui şi răspunde­re­a miniştrilor. În acest sens, art. 87 precizează că nici un act al regelui nu putea să aibă tărie dacă nu era contrasemnat de un ministru, care prin aceasta devenea răspunzător de acel act. Aşezământul de la 1923 extinde atribuţiile consti­tu­ţio­nale ale regelui în materie de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire şi revocare a miniştrilor, de convocare, prorogare şi dizolvare a parlamentului. De asemenea, regele are dreptul de amnistie în materie politică, dreptul de a graţia sau a micşora pedepsele în materie penală, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii şi nici nu putea interveni în vreun fel în administrarea justiţiei. El putea de asemenea să elaboreze regulamente pentru executarea şi aplicarea legilor, este şeful puterii armate, conferă decoraţii şi grade militare, bate monedă, încheie convenţii în materie de comerţ şi navigaţie cu statele străine, care însă trebuiau ratificate de puterea executivă.

Practic, puterea executivă era exercitată în numele regelui de către guvern, alcătuit dintr-un număr neprecizat de miniştri, care formează împre­­ună Consiliul de Miniştri, având ca preşedinte persoana însărcinată de rege cu formarea guvernului. Consiliul de Miniştri delibera asupra celor mai importante probleme, dar nu putea elabora decizii care să producă efecte juridice. El putea, totuşi, propune regelui proiecte de lege sau decrete care urmau să fie dezbătute şi aprobate de reprezentanta naţională. Miniştrii nu puteau fi membri ai adunărilor legislative, dar participau la dezbaterea proiectelor de lege, fără drept de vot. Pentru toate actele îndeplinite în exer­ci­tarea puterii, miniştrii aveau o triplă răspundere: politică, penală şi civilă.

Puterea legislativă se exercita colectiv de către Rege şi Repre­zen­tanta Naţională împărţită în două adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Orice lege cerea acordul de voinţă al celor trei ramuri ale puterii legislative. Art. 34 prevedea că nici o lege nu putea fi supusă sancţiunii regale, decât du­pă ce a fost discutată şi votată liber de majoritatea ambelor adunări. Ini­ţia­­tiva legislativă era acordată fiecăreia din cele trei ramuri ale puterii legislative.

Corpul electoral al Adunării deputaţilor era acum ales prin vot universal, egal, direct, obligator şi secret al cetăţenilor majori, cu scrutin de listă, prin recunoaşterea principiului reprezentării minorităţilor. Senatul cuprindea două categorii: senatori aleşi şi senatori de drept.

Cât priveşte puterea judecătorească, Constituţia de la 1923 pre­ve­dea că ea se exercita de organele ei. Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în virtutea legii şi se exercitau în numele regelui. Se extindeau atribuţiile Curţii de Casaţie şi Justiţie, care este investită cu dreptul de a examina va­loa­rea constituţională a actelor legislative. Pentru a se asigura inde­pen­den­­ţa şi obiectivitatea judecătorilor, ca şi egalitatea în faţa justiţiei, constituan­tul de la 1923 da o nouă formulare principiilor inamovibilităţii judecătorilor, neintervenţiei regelui sau guvernului în administrarea justi­ţi­e­i, stipulând expres interdicţia constituirii unor „comisii sau tribunale excepţionale, în vederea unor anume procese, fie civile, fie penale sau în vederea judecării anumitor persoane”. Având în vedere posibilitatea apariţiei unor abuzuri dau ilegalităţi în activitatea organelor administrative, Constituţia din 1923 extinde competenţa organelor judecătoreşti şi în materie de contencios admi­­ni­strativ. Prin aceasta, orice persoană lezată în drepturile sale, fie prin­tr‑un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune elaborat cu încălcarea legilor şi a regulamentelor, fie prin reaua voinţă a organelor admi­nistrative, se putea adresa justiţiei pentru recunoaşterea dreptului său.

Promulgarea, la 29 februarie 1938, a Constituţiei carliste, a repre­zen­tat, totodată, abolirea Constituţiei din 1923 şi înlocuirea regimului parlamen­tar reprezentativ cu supremaţia puterii regale, transformarea insti­tuţiei parlamentare într-un organ auxiliar al regelui în activitatea legislativă. Aşezământul constituţional din 1938 se deosebeşte fundamental de cel din 1923 nu atât din punctul de vedere al formei, modului de elaborare şi promulgare, cât mai ales din punctul de vedere al conţinutului, concepţiei şi ideologiei pe care s-a întemeiat, deşi, surprinzător, unele din articole şi chiar titlurile Constituţiei din 1923 au fost preluate şi integrate, cu unele modificări, în cea din 1938.

Constituţia din martie 1923 – în ciuda criticilor aduse în epocă – a fost cea mai modernă lege fundamentală din istoria de până atunci a României şi una dintre cele mai avansate din Europa acelor ani. Ea a creat cadrul necesar pentru unificarea instituţional-administrativă, economică şi culturală a României Mari.

Desigur, textul constituţional în sine îşi avea valoarea lui, dar esenţială era aplicarea prevederilor concrete. Din acest punct de vedere au existat numeroase inconsistenţe şi chiar abateri de la litera şi spiritul Constituţiei. În general însă, pactul fundamental din martie 1923 a creat posibilitatea de manifestare liberă a tuturor cetăţenilor, grupărilor şi forma­ţiu­nilor politice, a permis forţelor vi ale naţiunii să se dezvolte în voie. În mod cert, perioada cât s-a aflat în vigoare această Constituţie a fost cea în care regimul democratic a cunoscut o adevărată înflorire.

BIBLIOGRAFIE

1. Banciu, Angela, Istoria vieţii constituţionale în România 1866-1991, Casa de Editură şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1996.
2. Idem, Rolul Constituţiei din 1923 în consolidarea unităţii naţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
3. Bitoleanu, Ion, Din istoria României moderne. 1922-1926, Editura Ştiin­ţi­fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.
4. Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti., 1990.
5. Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României 1859-1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, Ediţia a II-a 1998.
6. Ionescu, Cristian, Drept constituţional şi instituţii publice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
7. Muraru, Ion, Constituţiile române, Bucureşti, 1995.
8. Idem, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 1998.
9. Nedelea Marin, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926, Editura Ştiin­ţi­fică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.
10. Negulescu, Paul, Curs de drept constituţional român, Bucureşti, [1927].
11. Negulescu, Paul, Alexianu, George, Tratat de drept public, tomul I, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942.
12. Popescu, Eufrosina, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
13. Rusenescu, Mihail, Saizu, Ioan, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, Bucureşti, 1979.
14. Scurtu, Ioan, Bulei, Ion, Democraţia la români (1866-1938), Editura Hu­ma­ni­tas, Bucureşti, 1990.
15. Ştirban, Marcel, Din istoria României. 1918-1921. Probleme ale vieţii po­li­tice, economice şi sociale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.