Mărcile se pot grupa în mai multe categorii. În mod corespunzător, regimul juridic al unei mărci este configurat de încadrarea ei într-o anumită categorie.
1. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ
În funcţie de destinaţia lor economică, mărcile se împart în mărci de fabrică şi mărci de comerţ. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ au acelaşi regim juridic.
Marca de fabrică se foloseşte de producător sau fabricant, în domeniul activităţii industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale. Marca de fabrică diferenţiază produsele unei persoane fizice sau juridice de alte produse similare.
Marca de comerţ este utilizată de comerciant sau distribuitor, prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde. Marca de comerţ arată că distribuirea produselor se face de o societate comercială.
2. Mărcile de produse şi mărcile de servicii
Din punctul de vedere al obiectului, se disting mărcile de produse şi mărcile de servicii. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ se aplică şi identifică anumite produse, fabricate sau naturale. În acest fel, ele formează categoria mărcilor de produse.
Mărcile de serviciu se întrebuinţează pentru a deosebi serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele prestate de către alte persoane. În conformitate cu serviciile susceptibile de a fi protejate, mărcile de servicii sunt de două feluri:
- mărci de serviciu care se aplică pe produse sau sunt ataşate produselor pentru a indica pe autorul serviciului prestat;
- mărci de servicii care indică servicii ce nu sunt legate de anumite produse.
Între semnul distinctiv şi serviciu trebuie să existe o legătură nemijlocită. În funcţie de natura serviciului, marca se foloseşte în mod direct sau indirect. Astfel, societăţile de transport aplică marca pe vehicule, iar restaurantele aplică marca pe veselă şi tacâmuri. Alteori, marca poate fi aplicată pe documentaţia care se întocmeşte la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.
3. Mărcile individuale şi mărcile colective
Având în vedere titularul dreptului, mărcile pot fi individuale şi mărci colective. Mărcile individuale, private sau ordinare, aparţin şi se utilizează de o anumită persoană fizică sau juridică. În forma sa iniţială, Convenţia de la Paris a reglementat numai mărcile individuale.
Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obişnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanţie a calităţii sau originii produsului. Potrivit art. 7bis, ţările Uniunii au obligaţia să admită la depunere şi să protejeze mărcile colective aparţinând unor grupuri colective a căror existenţă nu este contrară legii ţării de origine, chiar dacă aceste grupuri colective nu posedă o întreprindere industrială sau comercială. Protecţia va putea fi refuzată, dacă marca colectivă este contrară interesului public.
Mărcile colective sunt reglementate şi în unele legislaţii naţionale. De exemplu, legislaţiile din Belgia, Canada, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Spania şi Statele Unite ale Americii.
În dreptul român, art. 3, lit. d din Legea nr. 84 din 1998 prevede că marca colectivă este destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane. Mărcile colective sunt supuse regimului mărcilor individuale dacă, prin dispoziţiile legii, nu se prevede altfel.
4. Mărcile facultative şi mărcile obligatorii
Ţinând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în mărci facultative şi mărci obligatorii. În sistemul mărcii facultative, utilizarea mărcii, precum şi produsele pe care se aplică semnul distinctiv, se hotărăşte de producător sau comerciant. Caracterul facultativ este configurat de funcţiile îndeplinite de marcă. Garanţia unor produse de calitate implică funcţiile de organizare a vieţii economice şi de reclamă. În sistemul mărcii obligatorii, anumite produse trebuie să fie marcate. De obicei, marcarea se aplică produselor executate din metale preţioase şi produselor a căror fabricare constituie monopol de stat. Marcarea reprezintă un mijloc de control administrativ.
5. Mărcile simple şi mărcile combinate
Sub aspectul numărului semnelor utilizate, există mărci simple şi mărci combinate. Mărcile simple sunt formate dintr-un singur semn. De exemplu, un nume, o denumire, o literă.
Mărcile combinate sunt alcătuite dintr-un număr de semne diferite, verbale sau figurative. Dacă unele semne au un caracter esenţial, ele pot fi înregistrate împreună cu marca. Mărcile combinate se împart în mărci compuse şi mărci complexe. Marca compusă este constituită din semne diferite, dintre care numai unele au caracter distinctiv. Dacă semnele nu sunt esenţiale, efectul distinctiv al mărcii va fi determinat de dispoziţia lor caracteristică. În consecinţă, contrafacerea va fi sancţionată numai când se reproduc toate elementele mărcii, adică ansamblul mărcii. Marca complexă este alcătuită din semne diferite, care au caracter distinctiv prin ele însele. Prin urmare, contrafacerea poate fi şi parţială, prin reproducerea unui singur element.
6. Mărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore
În funcţie de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative şi sonore. Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere, cifre sau sloganuri. Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane, şi mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională. Mărcile sonore sunt compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor caracteristic.
7. Mărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale
După efectul sau impresia produsă asupra cumpărătorilor, mărcile se divid în auditive, vizuale şi intelectuale. Mărcile auditive sunt destinate să atragă atenţia prin intermediul unui sunet. Mărcile auditive sunt verbale sau sonore. Mărcile vizuale urmăresc să scoată în evidenţă un aspect sau o imagine. Ele sunt identice cu mărcile figurative. Mărcile intelectuale sugerează o anumită idee. Ele sunt formate din semne verbale, figurative sau sonore. Conţinutul intelectual al mărcii presupune detaşarea semnului distinctiv de ideea preconizată.
.8. Mărcile speciale
Din această categorie fac parte marca notorie, marca agentului, marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle şi marca naţională.
Marca notorie se caracterizează printr-un renume deosebit, având o valoare internaţională. De exemplu, mărci notorii cunoscute sunt Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Coca-cola. Notorietatea este o problemă de fapt. Determinarea notorietăţii ţine seama de vechimea mărcii, intensitatea publicităţii, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate. Notorietatea se apreciază în funcţie de condiţiile proprii sau locale. Mărcile notorii sunt protejate prin art. 6bis din Convenţia de la Paris.
Aşadar, protecţia acordată mărcilor notorii nu este condiţionată de formalitatea unei înregistrări naţionale sau internaţionale, ori de folosire. Protecţia acordată este însă limitată la sfera produselor identice sau similare.
În dreptul român, protecţia mărcilor notorii este prevăzută de Legea nr. 84 din 1998. Potrivit art. 3, lit. c, marca notorie este semnul larg cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere. Înregistrarea unei mărci va fi refuzată, conform art. 6, lit. d, dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare.
Prevederile Convenţiei de la Paris nu se ocupă şi de situaţia când un terţ foloseşte o marcă notorie pentru produse diferite. Referitor la această problemă, în practică, s-a apreciat că terţul profită pe nedrept de prestigiul mărcii, care se degradează.
În literatura juridică, prin consolidarea soluţiei adoptate de jurisprudenţă, mărcile notorii sunt deosebite de mărcile de mare renume sau celebre.
Funcţia de reclamă fiind primordială, marca de mare renume are o valoare independentă de calitatea şi originea produsului. Datorită celebrităţii sale, marca de mare renume trebuie să fie protejată şi împotriva folosirii ei de către un terţ, pentru produse diferite. În consecinţă, contrafacerea mărcii de mare renume presupune existenţa unei reproduceri servile sau apropiate de original.
În dreptul nostru, dispoziţiile Legii nr. 84 din 1998 se referă expres la o asemenea situaţie. Prin art. 6, lit. e, se stabileşte că o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii, ori această folosire ar putea produce prejudicii titularului mărcii notorii. Înregistrarea poate fi totuşi efectuată cu consimţământul expres al titularului mărcii notorii.
Marca agentului este marca folosită sau înregistrată de distribuitorul unor produse importate şi expediate cu marca producătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută de art. 6septies din Convenţia de la Paris.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6septies, dacă agentul sau reprezentantul celui care este titularul unei mărci într-una dintre ţările Uniunii va cere, fără autorizaţia acestui titular, înregistrarea pe propriul său nume a mărcii respective în una sau mai multe ţări, titularul va avea dreptul să se opună înregistrării cerute sau să reclame radierea ei, sau dacă legea ţării îngăduie aceasta, să ceară transferul înregistrării în favoarea sa, afară de cazul în care agentul sau reprezentantul va aduce o justificare faptelor sale. Sub rezerva acestor prevederi, titularul mărcii va avea dreptul să se opună folosirii mărcii de către agentul sau reprezentantul său, dacă el nu a autorizat această folosire.
Pentru a beneficia de o protecţie sporită, agentul local al unei întreprinderi străine poate înregistra, pe numele său, marca reprezentantului, cu acordul acestuia. În alte cazuri însă, urmărind prelungirea contractului de reprezentare, agentul poate înregistra marca, fără autorizarea titularului.
Marca agentului reprezintă o derogare de la principiul teritorialităţii. Datorită anteriorităţii lor în străinătate, unele drepturi vor fi recunoscute titularului mărcii, în detrimentul uzurpatorului local.
Marca defensivă sau de obstrucţie este dependentă de o altă marcă, faţă de care se deosebeşte prin unele schimbări de amănunt. Fără a fi folosită, marca defensivă asigură protecţia mărcii principale, împiedicând înregistrarea de către terţi a unor mărci asemănătoare. Mărcile defensive sunt admise în legislaţia japoneză şi lovite de nulitate în dreptul elveţian, când titularul nu intenţionează să le utilizeze.
Marca de rezervă se depune cu intenţia de a fi folosită în viitor pentru anumite produse sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă, existenţa mărcii de rezervă nu este condiţionată de o marcă principală.
Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte state este protejată în forma înregistrată în ţara de origine. Marca telle quelle este consacrată de Convenţia de la Paris. Potrivit art.6quinquies, orice marcă de fabrică sau de comerţ, înregistrată reglementar în ţara de origine, va fi admisă la depunere şi protejată, întocmai aşa cum este ea, în celelalte ţări ale Uniunii. Marca telle quelle constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii. Semnele care pot fi înregistrate ca marcă vor fi examinate în conformitate cu dispoziţiile legii de origine şi nu ale legii de importaţiune.
Protecţia mărcii depuse reglementar în ţara de origine va putea fi refuzată în următoarele cazuri: marca este de natură să aducă atingere anumitor drepturi câştigate de terţi în ţara în care se cere protecţia; marca este lipsită de orice caracter distinctiv sau este compusă exclusiv din semne sau indicaţii putând să servească, în comerţ, pentru a indica felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, locul de origine al produselor sau data producţiei, sau când ele au devenit uzuale în vorbirea curentă sau practica comercială cinstită şi constantă din ţara în care se cere protecţia; marca este contrară moralei sau ordinii publice, ori de natură să înşele publicul.
Marca naţională individualizează produsele care provin dintr-o anumită ţară, constituind o garanţie de calitate şi provenienţă. Marca naţională este o marcă oficială a statului. Aplicându-se produselor care se exportă, marca naţională este reglementată de normele dreptului administrativ.