Reglementările naţionale consacră sisteme diferite, de dobândire a dreptului la marcă. Ele se pot grupa în trei categorii: sistemul declarativ sau realist; sistemul atributiv, constitutiv sau formalist; sistemul mixt, dualist sau complex.
1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă
1.1. Sistemul declarativ
În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeaşi natură. Marca fiind adoptată şi nu depusă, depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv. Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea unui prim act de folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparţine primului ocupant, celui care foloseşte cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim. Actul de folosire a mărcii este determinant şi independent de orice depozit. În sistemul priorităţii de folosire, efectuarea depozitului nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea dreptului asupra mărcii. Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu toate acestea, depozitul dă naştere la unele efecte juridice. După constituire, depozitul reprezintă un mijloc de publicitate, determină o prezumţie de proprietate asupra mărcii, permite exercitarea acţiunii penale în contrafacere şi are semnificaţia unui act de apropriere a mărcii.
Caracterul declarativ al depozitului produce şi un număr de consecinţe juridice. Ele constau în următoarele: posesorul unei mărci dobândite prin prioritate de folosire poate să constituie ulterior depozitul, fără ca actele sale să-i fie opozabile ca anteriorităţi; efectuarea depozitului nu conferă deponentului nici un drept dacă marca nu este susceptibilă de apropriere; marca adoptată, dar nedepusă, poate fi transmisă, urmând ca depozitul să fie efectuat ulterior de cesionar, dacă marca a fost dobândită de la primul posesor; resortisanţii Uniunii de la Paris au un drept de prioritate pentru efectuarea depozitului aceleiaşi mărci în orice altă ţară membră.
1.2. Sistemul atributiv
În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de înregistrare. Dreptul la marcă aparţine persoanei care înregistrează prima un anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile, în măsura în care nu s-a efectuat înregistrarea lor. În sistemul priorităţii de înregistrare, depozitul constituie o etapă a procedurii. Efectuarea formalităţilor stabilite de lege are un caracter atributiv.
În dreptul român, Legea nr. 84 din 1998 a consacrat sistemul priorităţii de înregistrare. În conformitate cu dispoziţiile art. 4, dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
1.3. Sistemul mixt
Sistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ şi atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele legislaţii, se utilizează sistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.
Sistemul atributiv amânat este practicat în dreptul englez. În acest sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o dovadă definitivă a dreptului titularului mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizează prin existenţa publicităţii şi controlului preventiv.
În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii.
Sistemul avizului prealabil este consacrat în dreptul elveţian. În sistemul avizului prealabil, depunătorul este înştiinţat de către organul administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că există anteriorităţi la cererea depunătorului, organul administrativ înregistrează marca.
2. Procedura de înregistrare a mărcii
Înregistrarea unei mărci se efectuează în mai multe etape. Ele sunt în număr de trei, şi anume: depozitul naţional reglementar; examinarea formală a cererii de înregistrare; examinarea de fond a cererii de înregistrare.
2.1. Depozitul naţional reglementar
Depozitul naţional reglementar al mărcii se constituie, potrivit art. 10, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, prin depunerea unei cereri de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Cererea va trebui să conţină datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii, precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută. Cererea de înregistrare a mărcii se redactează în limba română şi are ca obiect o singură marcă. Cererea se întocmeşte într-un singur exemplar, pe un formular-tip. Data depozitului naţional reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cererea de înregistrare a mărcii, în condiţiile în care aceasta conţine toate elementele prevăzute de lege.
2.2. Examinarea formală a cererii de înregistrare
După depunere, cererea de înregistrare se examinează de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor stabilite pentru constituirea depozitului naţional reglementar. Examinarea cerinţelor de formă se efectuează în termen de o lună de la data primirii cererii. Atunci când cererea nu îndeplineşte cerinţele pentru constituirea depozitului naţional reglementar, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va notifica solicitantului lipsurile constatate. Dacă solicitantul completează lipsurile în termen de 3 luni de la notificare, data depozitului va fi aceea la care toate aceste elemente au fost comunicate Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci . În caz contrar, cererea se respinge.
2.3. Examinarea de fond a cererii de înregistrare
În urma constituirii legale a depozitului naţional reglementar şi înscrierii în Registrul Naţional al Mărcilor, cererea de înregistrare a mărcii este supusă examinării de fond. Examinarea cererii se efectuează de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în termen de 6 luni de la data plăţii taxei de înregistrare şi examinare a cererii.
Legea din 1998 stabileşte că Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va examina calitatea solicitantului, conform art. 3, lit. g, condiţiile prevăzute la art. 13, alin. 1 şi 2, dacă se invocă o prioritate şi motivele de refuz prevăzute la art. 5, alin. 1 şi art. 6. Examinarea motivelor de refuz prevăzute la art. 6, lit.d şi e se face potrivit unor criterii, cum ar fi: gradul de distinctivitate, iniţială sau dobândită a mărcii notorii în România; durata şi întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele şi serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată; durata şi întinderea publicităţii mărcii notorii în România; aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România; gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaţa românească de către segmentul de public căruia i se adresează; existenţa unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, aparţinând altor persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie.
În situaţia în care cererea nu îndeplineşte condiţiile pentru înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci transmite solicitantului un aviz de refuz provizoriu, acordându-i un termen de 3 luni în care să-şi prezinte punctul său de vedere ori să-şi retragă cererea.
În cazul în care cererea îndeplineşte cerinţele de constituire a depozitului naţional reglementar, precum şi celelalte condiţii prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea mărcii şi o înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor. În termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, marca se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului în termen de maximum 5 zile de la luarea acesteia.
În termen de 3 luni de la data publicării mărcii, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, precum şi orice altă persoană interesată pot face opoziţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu privire la marca publicată. În termen de 2 luni de la data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci eliberează titularului certificatul de înregistrare, cu condiţia plăţii taxei prevăzute de lege. Certificatul de înregistrare conţine menţiuni cu privire la marca înregistrată, înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor.
3. Durata de protecţie a mărcii
Înregistrarea mărcii conferă titularului său, potrivit art. 35, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, un drept exclusiv asupra mărcii.Protecţia dreptului exclusiv asupra mărcii este asigurată pe o perioadă de 10 ani de la data depozitului naţional reglementar. Împlinirea termenului de protecţie determină stingerea dreptului la marcă. Dar titularul are posibilitatea de a cere reînnoirea înregistrării mărcii.
4. Reînnoirea înregistrării mărcii
Înregistrarea unei mărci poate fi reînnoită, conform art. 29, alin. 2 al Legii nr. 84 din 1998, la împlinirea fiecărui termen de 10 ani. Reînnoirea înregistrării mărcii se poate cere înainte de expirarea duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate. Reînnoirea înregistrării nu poate aduce mărcii modificări esenţiale. Reînnoirea înregistrării mărcii se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 6 luni de la depunerea cererii de reînnoire la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
5. Modificarea înregistrării mărcii
În conformitate cu art. 33, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci introducerea de modificări ale unor elemente ale mărcii. Aceste modificări trebuie să fie neesenţiale şi să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.
În tot cursul perioadei de protecţie a mărcii, titularul acesteia poate solicita Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu plata taxei prevăzute de lege, înscrierea modificărilor intervenite cu privire la nume, denumire, adresa sau sediul titularului în Registrul Naţional al Mărcilor. Modificările înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
6. Înregistrarea internaţională a mărcilor
6.1. Regimul înregistrării internaţionale
Înregistrarea internaţională a mărcilor, conform art. 1, alin. 1 şi 2 şi art. 2 ale Aranjamentului de la Madrid, din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm în 1967 şi modificat în 1979, se poate face de cetăţenii ţărilor care fac parte din Uniunea specială şi de persoanele asimilate lor. Sunt asimilate resortisanţilor, persoanele care nu fac parte din Uniunea specială, dar au domiciliul sau întreprinderi industriale sau comerciale pe teritoriul uneia din ţările contractante.
Înregistrarea internaţională se efectuează la Biroul internaţional al proprietăţii intelectuale. Înregistrarea naţională constituie pentru înregistrarea internaţională o înregistrare de bază. Legătura între înregistrarea internaţională şi marca naţională înregistrată în ţara de origine durează 5 ani. În această perioadă, înregistrarea de bază trebuie să rămână neschimbată. Înregistrarea internaţională a unei mărci produce efecte pentru o perioadă de 10 ani. În condiţiile stabilite de lege, înregistrarea va putea fi reînnoită.
6.2. Procedura înregistrării
Cererea de înregistrare internaţională, potrivit art. 3 al Aranjamentului de la Madrid, se adresează administraţiei ţării de origine, în formele prevăzute de legislaţia naţională. Administraţia ţării de origine prezintă Biroului internaţional o cerere, în dublu exemplar redactată în limba franceză. În situaţia în care cererea de înregistrare internaţională este incompletă sau neregulată, Biroul internaţional va amâna înregistrarea. Depunătorul sau mandatarul este înştiinţat că viciile sau lipsurile cererii trebuie îndepărtate sau completate în termen de 6 luni. Dacă rectificările sau completările necesare nu se produc în termenul acordat, cererea se consideră abandonată.
După înregistrarea mărcii, Biroul internaţional eliberează un certificat de înregistrare internaţională. Certificatul de înregistrare internaţională este transmis administraţiei ţării de origine, care îl înmânează titularului mărcii sau mandatarului său. Înregistrarea internaţională se notifică şi administraţiilor ţărilor interesate. Mărcile înregistrate internaţional se publică în publicaţia lunară Les Marques Internationales.
6.3. Efectele înregistrării internaţionale
De la data înregistrării internaţionale, protecţia mărcii în fiecare din ţările contractante interesate, potrivit art. 4, alin. 1 al Aranjamentului de la Madrid, va fi aceeaşi ca şi în cazul când marca ar fi depusă direct în ţara respectivă. În ţările Uniunii speciale, cu excepţia ţării de origine, înregistrarea internaţională creează efectele unui depozit naţional.
Examenul de fond al înregistrării internaţionale se face de administraţia naţională. Potrivit art. 5 al Aranjamentului de la Madrid, examinarea se efectuează în termenul prevăzut de legea naţională, fără a se depăşi un an de la data înregistrării internaţionale a mărcii sau a cererii de extindere teritorială a protecţiei. Administraţia naţională are posibilitatea de a refuza protecţia mărcii pe teritoriul ţării sale.
6.4. Reînnoirea înregistrării internaţionale
Înregistrarea internaţională, conform art. 7 al Aranjamentului de la Madrid, poate fi mereu reînnoită pentru perioadă de 10 ani, socotită de la expirarea perioadei precedente. Printr-un aviz oficios, Biroul internaţional reaminteşte titularului mărcii şi mandatarului lui, cu 6 luni înainte, data exactă a expirării termenului de protecţie.