În sens etimologic, expresia de comerţ provine din cuvântul latinesc commercium, care la rându-i reprezintă o juxtapunere a cuvintelor "cum" şi "merx", ceea ce înseamnă "cu marfă. Deci, comerţul ar consta în operaţiuni cu mărfuri.
În sens economic, comerţul este definit ca o activitate al cărei scop este schimbul şi circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori. Deci, comerţul ar consta în operaţiunile cuprinse în intervalul dintre momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până în momentul ajungerii acestora la consumatori. Aceste operaţiuni sunt realizate de comercianţi, cunoscuţi şi sub denumirea de negustori, care sunt agenţi economici diferiţi de producătorii mărfurilor.
În sens juridic, noţiunea de comerţ are un conţinut mai larg decât cel al noţiunii definite în sens economic, constând într-un ansamblu de norme juridice de drept privat, care reglementează relaţii sociale partimoniale şi nepatrimoniale din sfera activităţii de comerţ, relaţii la care participă persoane care au de regulă calitatea de comerciant. Ea cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi circulaţie a mărfurilor, pe care le realizează negustorii, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor, pe care le efectuează fabricanţii, precum şi executarea de lucrări şi prestarea de servicii, pe care le realizează antreprenorii, respectiv prestatorii de servicii sau, în general, întreprinzătorii.
Pornind de la sensul juridic al noţiuni de comerţ, mulţi dintre autorii care publică în acest domeniu utilizează denimirea de drept comercial pentru a desemna ramura de drept privat care cuprinde ansamblul normelor juridice precizate anterior.
Dispută terminologică.
Studiul dreptului afacerilor începe cu o controversă de terminologie.
Un timp îndelungat materia a fost denumită Drept Comercial.
Ea s-a delimitat de Dreptul Civil pentru a răspunde unor cerinţe ale practicii:
- În raporturile dintre ei, comercianţii trebuie să acţioneze cu rapiditate; pentru aceasta, regulile care le sunt aplicabile trebuie să fie simple; dovada obligaţiilor asumate trebuie să poată fi făcută cu uşurinţă iar în caz de litigiu ei să se poată adresa unei jurisdicţii accesibile, specializate şi competente.
- Pentru consolidarea creditului, publicitatea este mai necesară în materie comercială decât în materie civilă astfel că tot ceea ce interesează pe comercianţii referitor la situaţia financiară şi chiar personală a celorlalţi comercianţi să poată fi uşor cunoscut;
- Extinderea relaţiilor comerciale în afara graniţelor naţionale determină necesitatea ca un număr cât mai mare de reguli să fie comune unui număr cât mai mare de state, pentru a asigura mai bine securitatea tranzacţiilor (astfel s-a ajuns la reguli uniforme în materia cambiei, cecului, a proprietăţii intelectuale şi industriale etc)
Denumirea „Drept Comercial” nu a fost satisfăcătoare pentru că materia privea nu numai comerţul propriu-zis, adică interpunerea în circulaţia bunurilor şi valorilor ci totodată şi activităţile industriale (intreprinderile producătoare de bunuri şi cele prestatoare de servicii). De aceea se aplelează în prezent la noua denumire de Drept al Afacerilor. Controversa terminologică este departe de a fi încheiată: sunt ori nu sunt sinonime cele două denumiri? Poate că tocmai de aceea unii autori le utilizează pe ambele, ori deodată, ori alternativ.
Potrivit opiniei dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decât dreptul comercial, cuprinzând şi aspecte de drept public (intervenţia statului în economie), de drept fiscal, de drept al muncii şi chair de drept civil (protecţia consumatorilor) deoarece problemele care le ridică gestiunea intreprinderilor sunt tot mai complexe.
Indiferent de terminologia utilizată pentru a-l desemna, este evident că el joacă un rol aparte în existenţa fiecăruia dintre noi. Nu numai oamenii de afaceri, care şi-l însuşesc ca pe o cunoştinţă profesională ci şi toţi ceilalţi oameni care nu pot evita condiţia de consumator sunt supuşi în fiecare zi consecinţelor aplicării normelor sale juridice.