1.1. Obiectul dreptului de proprietate intelectuală
Dreptul de proprietate intelectuală este format din dreptul de proprietate industrială şi dreptul de autor. Proprietatea industrială, ca instituţie juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie şi la semnele distinctive ale acestei activităţi.
După o altă clasificare, obiectele proprietăţii intelectuale sunt încadrate în trei grupe distincte. La cele două categorii de obiecte de proprietate industrială, creaţiile noi şi semnele distinctive, se adaugă încă una, reprimarea concurenţei neloiale. Libertatea şi moralitatea activităţii economice se asigură printr-un ansamblu de dispoziţii care protejează practicile cinstite în materia industrială şi comercială.
Dreptul de autor, ca instituţie publică, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile referitoare la realizarea unei opere literare, artistice sau ştiinţifice. Pentru a fi protejată, opera trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie rezultatul unei activităţi creatoare a autorului; să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor; să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului. În cadrul dreptului de autor, elementul caracteristic al creaţiei intelectuale constă în originalitatea operei.
1.2. Definirea dreptului de proprietate intelectuală
Prin dreptul de proprietate intelectuală se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind protecţia creaţiei intelectuale în domeniile industrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale activităţii de comerţ.
Aspectul pozitiv constă în dreptul titularului de a fi singurul îndreptăţit să exploateze obiectul dreptului său de proprietate intelectuală. Prerogativa folosinţei se exercită de titular în mod direct şi nemijlocit.
Aspectul negativ constă în dreptul titularului de a interzice altor persoane orice folosinţă a bunului, fără încuviinţarea sa. Prin opunerea de către titular a folosinţei bunului, terţii au obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării dreptului de proprietate intelectuală
1.3. Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală
Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă una din cele mai controversate probleme. În funcţie de clasificările folosite, punctele de vedere susţinute în literatura de specialitate pot fi grupate în două mari teorii. Dreptul asupra proprietăţii intelectuale este apreciat ca un drept de proprietate, sau ca un drept distinct ce formează o categorie specială.
După o primă opinie, dreptul de creaţie intelectuală este caracterizat ca un drept de proprietate, conform dreptului natural. În această concepţie, creaţia intelectuală este considerată cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai sacră şi cea mai inatacabilă dintre toate proprietăţile.
Teoria drepturilor intelectuale a preconizat ideea unei noi categorii de drepturi. La diviziunea clasică a drepturilor în personale, obligaţionale şi reale, consacrată de dreptul roman, Edmond Picard a adăugat încă o grupare a drepturilor intelectuale. Ideea drepturilor intelectuale, ca o categorie specială, s-a bucurat de un succes deosebit. Ea a fost preluată şi susţinută în diverse variante.
Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial, conferă titularului un monopol de exploatare şi sunt opozabile erga omnes. Spre deosebire de drepturile reale, drepturile intelectuale au ca obiect activitatea şi gândirea omului.
Drepturile intelectuale au o valoare pecuniară, fără să aibă ca obiect bunuri corporale şi fără să constituie creanţe în raporturile cu debitorii. Ele sunt formate din creaţiile intelectuale, literare, artistice, invenţiile, desenele şi modelele, semnele de atragere a clientelei, numele comercial, emblema, mărcile de fabrică, apelaţiunile de origină, drepturile asupra clientelei, ca cele recunoscute reprezentaţilor, agenţilor de asigurări, membrilor unor profesii liberale. Prin opozabilitatea erga omnes şi caracterul lor imediat, drepturile intelectuale se înrudesc cu drepturile reale.
După o teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept complex, care cuprinde în conţinutul său atributele personale nepatrimoniale şi atribute patrimoniale. Aceste prerogative personale nepatrimoniale şi patrimoniale sunt indisolubil legate între ele, fără să existe un primat al unora asupra celorlalte.
După o altă teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la drepturi de ordin patrimonial. Drepturile de ordin patrimonial, fiind împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimonial, formează un tot unitar.
1.4. Izvoarele dreptului de proprietate intelectuală
Dreptul de proprietate intelectuală are două categorii de izvoare: interne şi internaţionale. Protecţia creaţiei intelectuale este asigurată pe plan internaţional de dispoziţiile Convenţiei de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 1883 şi Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 1881. Convenţiile cuprind reguli aplicabile prin intermediul legilor naţionale ale ţărilor membre, precum şi reguli uniforme aplicabile pe teritoriul Uniunii de la Paris şi Uniunii de la Berna.
1.4.1. Izvoarele interne
Principalele izvoare interne, care pot fi grupate, în funcţie de obiectele protecţiei juridice, sunt următoarele:
- în domeniul invenţiilor:
- Legea nr.64 din 11 octombrie 1991 privind brevetele de invenţie, republicată în 2002;
- Hotărârea Guvernului nr.499 din l8 aprile 2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.64 din l99l privind brevetele de invenţie, republicată;
- Legea nr.93 din 20 mai 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie;
- Normele Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. 211 din 22 septembrie 1998 de aplicare a Legii nr.93 din 1998 privind protecţia tranzitorie a brevetelor de invenţie;
- Normele Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci nr. 242 din 18 februarie 1999 privind sprijinirea brevetării în străinătate a invenţiilor româneşti, modificate şi completate prin Normele nr. 318 din 4 ianuarie 2000.
- în domeniul desenelor şi modelelor industriale:
- Legea nr.129 din 29 decembrie 1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată în 2002;
- Hotărârea Guvernului nr.1171 din 2 octombrie 2003 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 129 din 1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată;
c). în domeniul mărcilor şi indicaţiilor geografice:
- Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;
- Hotărârea Guvernului nr. 833 din 19 noiembrie 1998 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;
d). în domeniul numelui comercial:
- Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale republicată în 2004;
- Legea nr. 26 din 5 noiembrie 1990 privind registrul comerţului, republicată în 1998;
e). în domeniul dreptului de autor:
- Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
- Hotărârea Guvernului nr. 779 din 25 iulie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Drepturile de Autor şi a corpului de arbitri;
- Hotărârea Guvernului nr. 1287 din 13 noiembrie 2002 privind numirea corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.
1.4.2. Izvoarele internaţionale
Începând cu secolul al XIX-lea, vocaţia internaţională a drepturilor de creaţie intelectuală a determinat includere în convenţiile comerciale bilaterale a unor prevederi referitoare la proprietatea industrială.
1.4.2.1. Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale
Ideea unei reglementări şi Uniuni internaţionale în domeniul creaţiei industriale a fost discutată la Congresul de la Viena din 1873, Congresul de la Trocadéro 1878 şi Conferinţa internaţională de la Paris din 1880. Acest proiect s-a concretizat la cea de a doua Conferinţă internaţională de la Paris, prin încheierea Convenţiei pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883. Prin aceeaşi Convenţie, a fost creată şi Uniunea internaţională pentru protecţia proprietăţii industriale, cu sediul iniţial la Berna, iar din 1960 la Geneva.
România a aderat la Convenţia de la Paris, revizuită la Bruxelles şi Washington, prin Decretul-Lege nr. 2641 din 17 iunie 1920, ratificat prin Legea din 27 martie 1924. Fiecare dintre ţările Uniunii trebuie să organizeze un serviciu special de proprietate industrială, precum şi un depozit central pentru publicitatea brevetelor de invenţii, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale şi a mărcilor de fabrică sau de comerţ. Acest serviciu va edita o publicaţie oficială.
1.4.2.2. Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice
După îndelungate discuţii pregătitoare, care au durat aproape 25 de ani, la 9 septembrie 1886 s-a încheiat Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice. Convenţia a intrat în vigoare la 5 decembrie 1887. Ulterior, Convenţia a fost amendată şi completată printr-un Act adiţional şi o Declaraţie interpretativă, semnate la Paris, la 4 mai 1896. Convenţia de la Berna a fost adoptată de 9 state, în calitate de membre fondatoare.
România a aderat la Convenţia de la Berna în forma revizuită la Berlin, prin Legea nr. 152, promulgată prin Decretul nr. 1312 din 24 martie 1926, cu efecte de la 1 ianuarie 1927. Ulterior, România a ratificat şi forma revizuită a convenţiei de la Roma, Stockholm şi Paris.
Statele participante la Convenţia de la Berna au dreptul de a încheia între ele convenţii particulare prin care să recunoască autorilor drepturi mai întinse decât cele acordate de Uniune (art. 7). Toate statele membre au dreptul de a autoriza, de a supraveghea sau interzice, prin măsuri de legislaţie sau poliţie internă, difuzarea pe teritoriul lor a oricărei opere de creaţie intelectuală (art. 17).
1.4.2.3. Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale
La conferinţa diplomatică de la Stockholm din 14 iulie 1967 s-a semnat Convenţia pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.). Convenţia a intrat în vigoare la 26 aprilie 1970. Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale este o organizaţie interguvernamentală, cu statut de instituţie specializată. Organizaţia succedă Birourilor Internaţionale Reunite pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale înfiinţate în 1893, care au administrat Uniunea de la Paris şi Uniunea de la Berna. Sediul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale este la Geneva.
1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Paris
În cadrul Uniunii de la Paris au fost încheiate următoarele convenţii internaţionale: Aranjamentul de la Madrid din 1891 privind înregistrarea internaţională a mărcilor; Aranjamentul de la Madrid din 1891 privind reprimarea indicaţiilor de provenienţă false sau înşelătoare; Aranjamentul de la Haga din 1925; Aranjamentul de la Nisa din 1957; Aranjamentul de la Lisabona din 1958; Aranjamentul de la Locarno din 1968; Tratatul de la Washington din 1970; Aranjamentul de la Strasbourg din 1971; Tratatul de la Viena din 1973; Aranjamentul de la Viena din 1973; Convenţia de la München din 1973; Tratatul de la Budapesta din 1977; Tratatul de la Geneva din 1994.
1.4.2.4. Convenţii încheiate în cadrul Uniunii de la Berna
În cadrul Uniunii de la Berna au fost încheiate următoarele convenţii internaţionale: Convenţia internaţională de la Roma din 1961; Convenţia de la Geneva din 1971; Convenţia de la Bruxelles din 1974; Tratatul de la Geneva din 1989; Convenţia Universală de la Paris din 1971; s.a.m.d.
1.5. Principiile dreptului de proprietate intelectuală
Principiile fundamentale ale dreptului proprietăţii intelectuale sunt tratamentului naţional, dreptul de prioritate, independenţa brevetelor şi independenţa mărcilor.
1.5.1 Tratamentul naţional
Prin tratamentul naţional se înţelege că resortisanţii Uniunii de la Paris şi ai Uniunii de la Berna beneficiază, în celelalte ţări membre, de aceleaşi drepturi ca şi naţionalii. Principiul tratamentului naţional este consacrat de art. 2 din Convenţia de la Paris. Cetăţenii fiecărei ţări a Uniunii, potrivit alin. 1 al art. 2, se vor bucura în toate celelalte ţări ale Uniunii, în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenţie.
Asimilarea străinului cu naţionalul constituie o dispoziţie fundamentală şi a Convenţiei de la Berna din 1886. Principiul este înscris în art. 5 al Convenţiei. În afară de tratamentul naţional, Convenţia de la Paris instituie şi tratamentul unionist. Prin tratament unionist se înţelege că resortisanţii Uniunii beneficiază de totalitatea drepturilor acordate direct de Convenţia de la Paris. Tratamentul unionist asigură resortisanţilor un minimum de avantaje, care constituie un drept intern al Uniunii internaţionale.
1.5.2. Dreptul de prioritate
Prin drept de prioritate se înţelege situaţia privilegiată a unei persoane, care a efectuat într-o ţară a Uniunii un prim depozit reglementar, de a depune cereri cu acelaşi obiect pentru obţinerea protecţiei în celelalte ţări membre.
Pentru a exista un drept de prioritate, primul depozit trebuie să aibă valoarea unui depozit naţional reglementar, care îndeplineşte condiţiile prevăzute de legislaţia naţională fiecărei ţări membre sau a tratatelor bilaterale sau multilaterale încheiate între ţările Uniunii (art. 4, lit. A, alin. 2). Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice depozit care este suficient pentru a stabili data la care a fost depusă cererea în ţara respectivă, oricare ar fi soarta ulterioară a cererii (art. 4, lit. A, alin. 3). Primul depozit se poate constitui în ţara de origine a resortisantului sau într-o altă ţară a Uniunii. Cea de a doua cerere este necesar să aibă acelaşi obiect ca şi prima. În ambele cereri se vor formula aceleaşi revendicări. Succesorii în drepturi ai primului depunător pot invoca dreptul de prioritate.
Termenele de prioritate, conform lit. C, alin. 1 al art. 4, au fost stabilite la 12 luni pentru brevetele de invenţie şi modelele de utilitate şi la 6 luni pentru desenele sau modelele industriale şi pentru mărcile de fabrică sau comerţ. Termenele încep să curgă de la data depozitului primei cereri, fără ca ziua depozitului să fie cuprinsă în calcul (art.4, lit.C, alin. 3). Cererile depuse de alte persoane pentru acelaşi obiect, în intervalul de prioritate, vor fi lovite de nulitate.
Prioritatea în cascadă înseamnă că persoana, care a depus o cerere ulterioară cu invocarea priorităţii, va putea solicita un nou termen de prioritate de la data depozitului posterior. Întrucât dreptul de prioritate este configurat numai de primul depozit, nu se admite cascada de priorităţi succesive.
Priorităţile multiple înseamnă că cererea ulterioară este cuprinsă în mai multe cereri anterioare. Potrivit lit. F a art. 4, nici o ţară a Uniunii nu va putea refuza o prioritate sau o cerere de brevet pentru motivul că depunătorul revendică priorităţi multiple, chiar dacă ele provin din ţări diferite, cu condiţia să existe o unitate a invenţiei în sensul legii ţării respective. De obicei, priorităţile multiple se invocă cu ocazia invenţiilor de perfecţionare sau de completare succesive. Dreptul de prioritate poate fi transmis unui cesionar, pentru o altă ţară. Transmiterea este admisibilă dacă beneficiarul are calitatea de resortisant al Uniunii.
Convenţia de la Paris consacră şi o prioritate de expoziţie. Prin dispoziţiile art. 11, alin. 1 se prevede că ţările Uniunii vor acorda, în conformitate cu legislaţia lor internă, protecţia temporară invenţiilor brevetabile, modelelor de utilitate, desenelor sau modelelor industriale, precum şi mărcilor de fabrică sau de comerţ, pentru produsele care vor figura la expoziţiile internaţionale oficiale sau oficial recunoscute, organizate pe teritoriul uneia din ele.
1.5.3. Independenţa brevetelor
Prin independenţa brevetelor se înţelege că cererile de brevete pentru aceeaşi invenţie depuse în diferite ţări ale Uniunii de la Paris nu depind unele de altele. În conformitate cu dispoziţiile alin.1-5 ale art. 4bis, brevetele cerute în diferitele ţări ale Uniunii, de cetăţeni ai Uniunii, vor fi independente de brevetele obţinute pentru aceeaşi invenţie în celelalte ţări, membre sau nu ale Uniunii. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în mod absolut, în sensul că brevetele acordate în cursul termenului de prioritate sunt independente, atât din punct de vedere al cauzelor de nulitate şi decădere cât şi din punct de vedere al duratei normale de protecţie.
1.5.4. Independenţa mărcilor
Prin independenţa mărcilor se înţelege că, după înregistrarea într-o ţară a Uniunii de la Paris, marca nu mai depinde de marca de origine sau de mărcile înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii.