Drept

Noţiune. Categoria faptelor de comerţ obiective include, alături de opera­ţiunile de interpunere şi de întreprinderi, faptele de comerţ conexe sau accesorii. Aşa cum am arătat, faptele de comerţ conexe sunt acte juridice sau operaţiuni care dobândesc comercialitate datorită strânsei legături pe care o au cu acte sau operaţiuni considerate de lege fapte de comerţ. Deci, acte sau operaţiuni care prin natura lor nu sunt comerciale, devin comerciale datorită legăturii lor cu acte juridice sau operaţiuni pe care legea le califică fapte de comerţ.

            Din categoria faptelor de comerţ conexe fac parte: contractele de report asupra titlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau de acţiuni ale societăţilor comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de comerţ; contul curent şi cecul; contractele de mandat, comision şi consignaţie; contractul de fidejusiune.

            Contractele de report asupra titlurilor de credit. Art. 3 pct. 3 C. com. prevede că sunt fapte de comerţ contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit circulând în comerţ.

            Contractul de report constă în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit care circulă în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determi­nat către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie (art. 74 C. com.).

            Aşa cum rezultă din definiţie, contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublă vânzare; una se execută imediat, atât în privinţa predării titlurilor de credit, cât şi a preţului, iar a doua este o vânzare cu termen, la un preţ determinat.

            În temeiul contractului, o persoană (reportatul) deţinătoare de titluri de credit (acţiuni, obligaţiuni etc.), care nu voieşte să le înstrăineze definitiv, dă în report (vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane (reportatorul) în schimbul unui preţ, plătibil imediat. Totodată, părţile se înţeleg ca, la un anumit termen, repor­tatorul să revândă reportatului titluri de credit de aceeaşi specie (nu titlurile dobândite), la preţul determinat, la care adaugă o primă, care constituie preţul serviciului prestat de reportator.

            În concepţia Codului comercial, contractul de report este o faptă de comerţ obiectivă, independent de calitatea părţilor şi fără a distinge după natura titlurilor de credit care fac obiectul său.

            Alături de contractele de report, sunt considerate fapte de comerţ accesorii sau conexe şi operaţiunile de bursă, cu respectarea condiţiilor stabilite în regulamentul acesteia.

            Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale. Art. 3 pct. 4 C. com. prevede că sunt fapte de comerţ cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale.

            Aşa cum rezultă din dispoziţiile legii, în acest caz, cumpărările sau vânzările au ca obiect părţile sociale şi acţiunile societăţilor comerciale.

            Părţile sociale sunt diviziunile în care este împărţit capitalul social al societăţii cu răspundere limitată. Ele sunt drepturi de creanţă, fără a fi încorporate în titluri de credit, care aparţin asociaţilor.

            Acţiunile sunt fracţiunile în care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni sau comandită pe acţiuni. Ele sunt reprezentate prin titluri de credit care circulă în comerţ.

            În concepţia Codului comercial, cumpărările şi vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ, fără a fi condiţionate de existenţa intenţiei de revânzare, aşa cum cere legea în cazul cumpărărilor şi vânzărilor de bunuri mobile (art. 3 pct. 1 şi 2 C. corn.) Explicaţia constă în faptul că aceste operaţiuni sunt legate de o faptă de comerţ, care este contractul de societate. Deci, cumpărările şi vânzările părţilor sociale şi acţiunilor societăţilor comerciale sunt fapte de comerţ accesorii sau conexe.

            Cumpărările de părţi sociale sau acţiuni sunt considerate fapte de comerţ, atât in cazul în care se efectuează la constituirea societăţii comerciale, cât şi în cazul când ele intervin ulterior, în timpul funcţionării societăţii comerciale. în ambele cazuri, cumpărătorul dobândeşte calitatea de asociat, cu toate drepturile şi înda­toririle aferente.

            Deşi legea consideră fapte de comerţ numai cumpărările şi vânzările de părţi sociale şi acţiuni ale societăţilor comerciale, totuşi, unii autori adaugă şi gajul asupra părţilor sociale şi acţiunilor, deoarece, creditorul gajist îşi leagă o parte din patrimoniul său de soarta şi riscurile societăţii comerciale.

            Operaţiunile de mijlocire în afaceri. Art. 3 pct. 12 C. com. prevede că sunt fapte de comerţ operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale.

            Mijlocirea constă într-o acţiune de intermediere între două persoane, în scopul le a înlesni încheierea unui act juridic pentru care acestea sunt interesate.

            De remarcat că mijlocitorul nu este un reprezentant al părţilor, deoarece nu acţionează în baza unei împuterniciri. întrevăzând interesul unor persoane pentru încheierea unui anumit act juridic, mijlocitorul face demersuri pentru a le pune în contact, facilitându-le încheierea actului juridic în cauză.

            Din acceptarea de către partea interesată a demersurilor făcute şi încheierea actului juridic cu cealaltă parte rezultă un contract de mijlocire. în temeiul acestui contract, mijlocitorul este îndreptăţit la plata unei remuneraţii pentru serviciul crestat, din partea beneficiarului acestui serviciu.

            Având în vedere că demersurile mijlocitorului sunt acte materiale, şi nu acte juridice, contractul de mijlocire apare ca un contract de locaţiune de servicii.

            Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 3 pct. 12 C. corn., operaţiunile de mijlocire sunt fapte de comerţ numai dacă se referă la afaceri comerciale. Deci, operaţiu­nile de mijlocire sunt considerate fapte de comerţ dacă actele juridice mijlocite au caracter comercial; de exemplu, actul mijlocit este cumpărarea unui bun, în scop de revânzare (art. 3 pct. 1 C. corn.).³

            Mijlocirea este faptă de comerţ, chiar dacă reprezintă un act izolat, care nu este Tăcut cu titlu profesional. Condiţia legii este ca ea să privească un act comercial.

            Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri. Potrivit art. 3 pct. 14 C. com. sunt considerate fapte de comerţ cambiile şi ordinele în producte sau mărfuri.

            Cambia este un titlu de credit, adică un înscris care încorporează un drept de creanţă, astfel încât posesorul său este titularul dreptului menţionat în titlu.

            Noţiunea de cambie folosită de Codul comercial are un caracter generic; legea specială distinge între cambia propriu-zisă şi biletul la ordin.

            Cambia propriu-zisă este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă dispo­ziţie altei persoane (tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

            Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se obligă să plătească o sumă de bani la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia.

            Întrucât în accepţiunea Codului comercial, noţiunea de cambie are un carac­ter generic, înseamnă că sunt fapte de comerţ, atât cambia propriu-zisă, cât şi biletul la ordin.

            În concepţia Codului comercial, cambia şi biletul la ordin sunt considerate fapte de comerţ obiective, independent de natura raportului fundamental din care izvorăsc (comercial sau civil). Au caracter comercial nu numai emisiunile de cambii şi bilete la ordin, ci şi toate actele juridice legate de obligaţiile cambiale (girul, avalul etc.).

            Cât priveşte ordinul în producte sau mărfuri, la care se referă art. 3 pct. 14 C. corn., el este o cambie, cu particularitatea că obligaţia are ca obiect o anumită cantitate de producte sau mărfuri. Acest gen de cambie nu a cunoscut o aplicare practică.

            Operaţiunile cu privire la navigaţie. Codul comercial califică drept fapte de comerţ şi operaţiunile privitoare la navigaţie (vas, echipaj, transport, credit etc.).

            Sunt fapte de comerţ construirea, cumpărarea şi vânzarea vaselor, precum şi actele juridice privind dotarea vaselor şi aprovizionarea lor (art. 3 pct. 15 C. com.).

            De asemenea, sunt fapte de comerţ expediţiile maritime şi închirierile de vase (art. 3 pct. 16 C. com.).

în sfârşit, sunt fapte de comerţ împrumutul maritim, ipoteca maritimă etc.

            În concepţia Codului comercial, toate actele şi operaţiunile menţionate sunt fapte de comerţ accesorii sau conexe.           Pentru recunoaşterea caracterului comer­cial al acestor operaţiuni, legea nu cere ca ele să fie realizate în condiţiile unei întreprinderi ori să fie făcute în scop de speculaţie.

            Operaţiunile menţionate au caracter comercial, atât în cazul navigaţiei pe mare, cât şi în cazul navigaţiei pe lacuri ori fluviile interioare.

            Depozitele pentru cauză de comerţ. Aşa cum am arătat, potrivit art. 3 pct. 20 C. corn., depozitele făcute în docuri şi antrepozite sunt fapte de comerţ, dacă sunt efectuate în condiţiile unei întreprinderi. Distinct de aceste depozite, art. 13 pct. 19 C. com. consideră fapte de comerţ şi depozitele pentru cauză de comerţ.

            Legea are în vedere depozitele care au caracter izolat ori care se fac în alte locuri decât cele avute în vedere de dispoziţiile art. 3 pct. 20 C. com. Asemenea depozite sunt considerate fapte de comerţ numai dacă au o cauză comercială, adică sunt legate de operaţiuni comerciale; de exemplu, mărfurile depozitate au fost cumpărate pentru a fi revândute.

            Condiţia privind cauza comercială a depozitului se poate referi la una sau la ambele părţi ale contractului.

întrucât legea nu distinge, nu interesează dacă depozitul pentru cauză de comerţ este voluntar, necesar etc.

            Contul curent şi cecul. Potrivit art. 6 alin. (2) C. com. sunt fapte de comerţ contul curent şi cecul, dacă au cauză comercială.

            Contul curent este un contract prin care părţile convin ca, în loc să lichideze creanţele lor reciproce izvorâte din prestaţiile făcute de una către cealaltă, lichi­darea să se facă la un anumit termen, prin achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.

            În temeiul contractului de cont curent, creanţele reciproce ale părţilor se satisfac prin prestaţiile reciproce, urmând ca, la un anumit termen, să fie achitată creanţa rezultată din compensarea celor două mase de creanţe.

            Contul curent este un act care priveşte în mod obişnuit activitatea comercială. De aceea, el constituie faptă de comerţ în toate cazurile când este folosit de un comerciant.

            În concepţia Codului comercial, contul curent este o faptă de comerţ obiec­tivă, dacă are o cauză comercială, adică el este legat de o operaţiune consi­derată faptă de comerţ; de exemplu, contractul de cont curent încheiat de părţi are în vedere prestaţii reciproce rezultate din contracte comerciale.

            Prin urmare, contul curent este faptă de comerţ obiectivă, chiar când este folosit de un necomerciant, dacă are o cauză comercială.

            Cecul este un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin unei bănci la care are un disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (benefi­ciar) sau la ordinul acesteia.

            Ca şi contul curent, cecul este considerat faptă de comerţ obiectivă numai dacă are o cauză comercială; de exemplu, cecul este emis pentru plata unor mărfuri cumpărate în scop de revânzare.

            Contractele de mandat, comision şi consignaţie. În concepţia Codului comercial, contractul de mandat, contractul de comision şi contractul de consignaţie au caracter comercial, dacă au ca obiect tratarea de afaceri comerciale (art. 374 şi 405 C. corn.).

            Contractul de mandat este contractul prin care o parte (mandatarul) se obligă să încheie anumite acte juridice în numele şi pe seama celeilalte părţi (mandantul) de la care a primit împuternicirea.

            În temeiul art. 374 C. com., mandatul este considerat faptă de comerţ obiectivă numai în cazul în care actul juridic pe care trebuie să îl încheie man­datarul este act comercial pentru mandant; de exemplu, mandantul îl împuterniceşte pe mandatar să cumpere o cantitate de marfă pentru a fi revândută de către mandant.

            Deci, comercialitatea mandatului este dată de caracterul comercial, pentru mandant, a actului juridic pe care mandatarul îl încheie în numele şi pe seama mandantului.

            Contractul de comision este contractul prin care o parte (comisionarul) se obligă ca, din însărcinarea celeilalte părţi (comitentul) să încheie anumite acte juridice în numele său, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision).

            În baza art. 405 C. com., contractul de comision este faptă de comerţ obiectivă în cazul în care actele juridice pe care le încheie comisionarul cu terţul sunt acte comerciale pentru comitent.

            Contractul de consignaţie este contractul prin care una din părţi (consignantul) încredinţează celeilalte părţi (consignatarul) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în nume propriu, dar pe seama consignantului.

            Acest contract este considerat o varietate a contractului de comision. într-ade­văr, ca şi în cazul contractului de comision, consignantul dă o împuternicire con-signatarului pentru a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu terţul, în nume propriu, dar pe seama consignantului.

            Întrucât contractul de consignaţie este, în esenţă, un contract de comision, el este guvernat - în principal - de aceleaşi principii.

            Potrivit art. 405 C. com., contractul de comision este act comercial când are ca obiect tratarea de afaceri comerciale.      Deci, comercialitatea contractului de co­mision este dată de caracterul comercial al actului cu care se află în conexiune, în lumina acestui principiu, contractul de consignaţie este un act de comerţ numai dacă actul de vânzare-cumpărare încheiat cu terţul are un caracter co­mercial pentru consignant; de exemplu, consignantul l-a împuternicit pe consignatar să vândă un bun pe care l-a cumpărat, în scop de revânzare.

            Fiind în esenţă un contract de comision, contractul de consignaţie este faptă de comerţ şi în cazul când este folosit în condiţiile unei întreprinderi de consignaţie (art. 3 pct. 7 C. com,), precum şi în cazul când este folosit de un comerciant (art. 4 C. com.).

            Contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune. În concepţia Codului comercial, contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune sunt fapte de comerţ datorită caracterului accesoriu al acestora.

            Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia se con­stituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui anumit creditor (art. 14 din Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare).

            Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va executa (art. 1652 C. civ.).

            Aceste contracte sunt considerate fapte de comerţ când obligaţia garantată este o obligaţie comercială.² Comercialitatea obligaţiei principale se extinde şi la obligaţiile accesorii, rezultate din contractul de garanţie reală mobiliară şi con­tractul de fidejusiune.