Drept

Noţiunea faptelor de comerţ subiective. Aşa cum am arătat, art. 3 C. com. enumera actele şi operaţiunile considerate, datorită naturii lor şi pentru mo­tive de ordine publică, fapte de comerţ obiective» în continuare, art. 4 C. com. dis­pune: "Se socotesc, afară de acestea (adică de cele prevăzute în art. 3 - nota n. s. S.C.), ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul."

            Prin urmare, pe lângă faptele de comerţ obiective, a căror comercialitate este independentă de calitatea persoanei care le săvârşeşte, Codul comercial regle­mentează şi faptele de comerţ subiective, care dobândesc caracter comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care le săvârşeşte.

            Faptele de comerţ subiective reprezintă un reflex al activităţii desfăşurate de comerciant. într-adevăr, o persoană care săvârşeşte, în condiţiile legii, anumite fapte de comerţ obiective prevăzute de art. 3 C. com. dobândeşte calitatea de comerciant (art. 7 C. corn.). în temeiul art. 4 C. corn., actele şi operaţiunile săvâr­şite de comerciant sunt considerate fapte de comerţ subiective şi, deci, supuse Codului comercial.

            Întrucât actele de natură civilă devin comerciale pentru că ele sunt făcute de un comerciant cu ocazia exercitării comerţului său, în doctrină ele sunt considerate şi ⁺'apte de comerţ "accesorii" ori "prin relaţie" (accesorium sequitur principalem).

            Reglementarea de către lege a faptelor de comerţ subiective exprimă nece­sitatea cuprinderii în sfera dreptului comercial a tuturor actelor şi operaţiunilor săvârşite de un comerciant, în această calitate, inclusiv a actelor şi operaţiunilor care nu sunt prevăzute în art. 3 C. com. În acest fel se asigură o certitudine asu-ora naturii şi regimului juridic al actelor şi operaţiunilor săvârşite de comerciant. Prin aceasta se asigură protecţia necesară, atât comerciantului, cât şi terţilor care intră în raporturi juridice cu acesta.

            Prezumţia de comercialitate. Art. 4 C. com. instituie o prezumţie de comercialitate pentru toate obligaţiile comerciantului. într-adevăr, deşi textul legii se referă la contractele şi obligaţiile comerciantului, în realitate, cu excepţiile menţionate expres de lege, toate obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul lor, au caracter comercial. Vor fi comerciale nu numai obligaţiile contractuale, ci şi obligaţiile derivând din faptele licite (gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei şi plata nedatorată), precum şi cele rezultate din săvârşirea unor fapte ilicite (art. 998 C. civ.).

            De vreme ce, potrivit art. 4 C. com., sunt considerate fapte de comerţ toate obligaţiile comerciantului, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul, înseamnă că prezumţia de comercialitate instituită de lege poate fi răsturnată. Dar, această prezumţie nu poate fi combătută decât în condiţiile art. 4 C. com., adică prin dovedirea caracterului civil al obligaţiei sau a caracterului necomercial al obligaţiei, care rezultă din chiar actul săvârşit de comerciant.

            Întrucât prezumţia legală de comercialitate a actelor săvârşite de comerciant nu poate fi înlăturată prin orice dovadă contrară, în doctrină se consideră că pre­zumţia de comercialitate consacrată de art. 4 C. com. este o prezumţie sui-generis sau mixtă (iar nu o prezumţie iuris tantum), care permite să se facă dovada că operaţiunea este străină comerciantului, datorită naturii ei sau a scopului pe care îl urmăreşte.

            Excepţiile de la prezumţia de comercialitate. Potrivit art. 4 C. com., prezumţia de comercialitate este înlăturată, dacă obligaţia are un caracter civil ori necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant.

1. a) Natura civilă a obligaţiilor. Dacă o anumită obligaţie asumată de comerciant este de natură civilă, prezumţia de comercialitate este înlăturată. Această excepţie se bazează pe realitatea că, în afara actelor şi operaţiunilor legate de activitatea pe care o exercită ca profesiune, comerciantul face şi acte de natură civilă, care, evident, nu pot fi supuse regimului Codului comercial.

            Întrucât legea nu precizează ce înţelege prin acte civile, se consideră că trebuie avute în vedere actele de drept privat care prin structura şi funcţia lor esenţială nu se pot referi la activitatea comercială şi care rămân civile, indiferent de persoana care le săvârşeşte (necomerciant sau comerciant). Intră în această categorie atât actele de drept civil propriu-zise (testamentul, acceptarea ori re­nunţarea la moştenire etc.), cât şi actele juridice de drept al familiei (recu­noaşterea unui copil din afara căsătoriei, înfierea etc.). De asemenea, fac parte din această categorie actele juridice privind imobilele, care, în concepţia Codului comercial, sunt acte civile, precum şi contractele de concesiune.

1. b) Necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de comerciant. Pre­zumţia de comercialitate este înlăturată în cazul când necomercialitatea rezultă din chiar actul săvârşit de comerciant.

întrucât este îndreptăţit să încheie şi acte juridice străine de activitatea sa profesională, comerciantul poate, prin propria sa voinţă, să imprime actului un caracter necomercial. Comerciantul poate cumpăra unele bunuri necesare uzului său personal ori al familiei sale ori poate împrumuta o sumă de bani destinată unui scop străin comerţului.

            Legea cere ca necomercialitatea să rezulte din însuşi actul săvârşit de comerci­ant, ceea ce înseamnă că din actul încheiat trebuie să reiasă destinaţia necomer­cială a bunurilor cumpărate ori a sumei de bani împrumutate. Totodată, legea cere cunoaşterea de către cocontractant a caracterului necomercial al actului.

            În toate cazurile, intenţia de a înlătura prezumţia de comercialitate, ca şi cu­noaşterea de către cocontractant a acestei intenţii, trebuie să existe la momentul încheierii actului.

            Prin act, legea are în vedere operaţiunea juridică {negotium), iar nu înscrisul constatator al actului juridic (instrumentum). Deci, necomercialitatea trebuie să rezulte din manifestarea de voinţă a comerciantului, care poate fi expresă sau tacită.

            Legea nu cere o declaraţie explicită într-un înscris, în sensul înlăturării pre­zumţiei de comercialitate. Această intenţie poate să rezulte din anumite împre­jurări în care s-a încheiat actul.

            În caz de litigiu, instanţa va stabili care a fost intenţia părţilor, putându-se folosi orice mijloace de probă admise de lege.