Drept

1. Noţiunea şi caracteristicile întreprinderii

            Noţiunea întreprinderii. Potrivit art. 3 C. com., sunt considerate fapte de comerţ: întreprinderile de furnituri (pct. 5); întreprinderile de spectacole publice (pct. 6); întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri (pct. 7); întreprin­derile de construcţii (pct. 8); întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprime­rie (pct. 9); întreprinderile de editură, librărie şi obiecte de artă (pct. 10); între­prinderile de transport de persoane sau lucruri, pe apă sau pe uscat (pct. 13);

întreprinderile de asigurări (pct. 17) şi întreprinderile de depozit în docuri şi antre­pozite (pct. 20).

            Cum se poate observa, Codul comercial cuprinde o enumerare a întreprin­derilor, considerate fapte de comerţ, fără o precizare a noţiunii de întreprindere. în absenţa unei definiţii legale, doctrina a fost aceea care a încercat să precizeze noţiunea generală a întreprinderii. Dar, şi în această problemă, punctele de vedere sunt diferite.

            Potrivit unei opinii, întreprinderea este un organism economic, în fruntea căruia se află o persoană numită întreprinzător, care combină forţele naturii cu capitalul şi munca, în scopul producerii de bunuri şi servicii.

            Această definiţie aparţine concepţiei clasice a dreptului comercial. Ea are în vedere sensul economic al noţiunii de întreprindere şi se bazează pe criteriul economic.

            Definiţia a fost contestată; pe de o parte, ea a fost considerată imprecisă, deoarece toate faptele de comerţ, inclusiv vânzarea-cumpărarea şi operaţiunile de bancă şi schimb, implică o anumită organizare a factorilor de producţie; pe de altă parte, definiţia a fost apreciată ca fiind prea largă, permiţând cuprinderea nu numai a activităţilor consacrate de Codul comercial ca întreprinderi, ci şi alte operaţiuni sau fapte de comerţ simple.

            După o altă opinie, întreprinderea este o activitate complexă care constă în exerciţiul repetat, organizat şi sistematic al operaţiunilor expres prevăzute de Codul comercial.

            Acestei definiţii, care se întemeiază pe criteriu! profesional, i s-a reproşat caracterul imprecis, folosindu-se argumentele asemănătoare celor invocate în combaterea definiţiei economice a întreprinderii.

            În altă opinie, bazată pe criteriul interpunerii în schimbul muncii, întreprinderea este concepută ca o organizare în care elementul esenţial este specularea muncii altor persoane, în scopul obţinerii de produse şi servicii destinate schimbului.

            Definiţia a fost considerată necorespunzătoare; pe de o parte, ea este restric­tivă, deoarece există şi întreprinderi care nu se bazează pe o asemenea interpu­nere (de exemplu, întreprinderile de agenţii şi afaceri comerciale); pe de altă parte, definiţia este prea largă, întrucât cuprinde şi activităţi care nu sunt între­prinderi (de exemplu, activitatea unui liber profesionist, care are un funcţionar).

            În doctrina contemporană a dreptului comercial există încercări pentru funda­mentarea unei noi definiţii a întreprinderii. Se consideră că, în concepţiile tradiţio­nale, se pune accent prea mare pe latura materială, definindu-se întreprinderea numai ca o grupare de bunuri pe care întreprinzătorul le afectează desfăşurării activităţii comerciale, fără referire la colectivul uman care realizează activitatea. în definiţia care se propune, elementul primordial trebuie să fie cel subiectiv şi social. Întreprinderea nu mai poate fi definită ca un organism economic, ci ca un grup uman, coordonat de organizator, în scopul realizării unei activităţi comerciale.

            Obiecţiunile care se aduc concepţiilor tradiţionale privind definiţia întreprinderii sunt întemeiate, în sensul că ele nu scot în evidenţă latura subiectivă a întreprin­derii. Dar, definiţia dată întreprinderii, care pune accentul principal pe elementul subiectiv şi social, nu este de natură să clarifice noţiunea de întreprindere, în condiţiile reglementării legale existente. O atare definiţie are relevanţă de plan sociologic, iar nu pe plan juridic.

            Pornind de la constatarea că o definiţie generală a întreprinderii nu poate fi dată pe baza unui singur criteriu, în doctrină a fost propusă o definiţie, care are în vedere sensul economic al noţiunii de întreprindere, precum şi unele elemente caracteristice faptelor de comerţ.

în această concepţie, întreprinderea apare ca un organism economic şi social; ea constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie (forţele naturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de bunuri, executării de lucrări şi prestării de servicii, în vederea obţinerii unui profit.

            Această definiţie priveşte numai întreprinderile avute în vedere de Codul co­mercial. Deci, pentru a fi supusă Codului comercial, întreprinderea trebuie să aibă ca obiect operaţiunile prevăzute de art. 3 C. corn., care sunt considerate fapte de comerţ.

            Caracteristicile întreprinderii. Din definiţia dată rezultă următoarele caracteristici ale întreprinderii:

1. a) existenţa unei organizări autonome a unei activităţi cu ajutorul factorilor de producţie;
2. b) asumarea de către întreprinzător a coordonării întregii activităţi şi implicit a riscului acestei activităţi;
3. c) scopul activităţii este producerea de bunuri, executarea de lucrări şi prestarea de servicii, în vederea obţinerii unui profit.

            Trebuie arătat că, dacă întreprinderea are trăsăturile caracteristice menţio­nate, vor fi considerate comerciale toate actele şi faptele pe care le implică orga­nizarea activităţii, precum şi actele şi faptele săvârşite în timpul desfăşurării activităţii. Deci, vor fi comerciale actele de vânzare-cumpărare privind aprovizio­narea, cât şi cele referitoare la valorificarea produselor şi serviciilor realizate. Totodată, sunt considerate comerciale şi faptele juridice, licite sau ilicite, legate de întreprindere.

            Concluzii. Referitor la noţiunea de întreprindere consacrată în dreptul comercial se impun unele precizări.

            În concepţia Codului comercial, întreprinderea apare ca o activitate organizată, pentru realizarea de bunuri şi servicii, iar nu ca un subiect de drept. Deci, noţiu­nea de întreprindere din dreptul comercial are un sens diferit de noţiunea de între­prindere cunoscută în perioada prerevoluţionară, consacrată prin Legea nr. 5/1978 (în prezent abrogată). într-adevăr, pe când în reglementarea anterioară, noţiunea de întreprindere desemna o unitate economică dotată cu personalitate juridică, adică un subiect de drept, în reglementarea dreptului comercial, noţiunea de în­treprindere desemnează o activitate organizată în anumite condiţii şi cu o anume finalitate, fără ca organismul economic şi social în cauză să fie recunoscut ca subiect de drept. în dreptul comercial, calitatea de subiect de drept o are între­prinzătorul, adică cel care organizează activitatea. Cum activitatea poate fi orga­nizată de o singură persoană sau de mai multe persoane, în cadrul unei societăţi comerciale, înseamnă că subiect de drept este persoana fizică, în cazul întreprin­derii individuale, şi societatea comercială, care beneficiază de personalitate juridică, în cazul întreprinderii societare.

            Din cele arătate rezultă că, în prezent, folosirea noţiunii de întreprindere cu sensul consacrat în trecut nu mai are nici o bază legală. Deci, chiar dacă în limbajul obişnuit continuă să se folosească noţiunea de întreprindere, trebuie să fim conştienţi de conţinutul nou pe care l-a dobândit această noţiune.

            Sensul nou al noţiunii de întreprindere a fost consacrat recent de reglementarea legală. Potrivit art. 3 din Legea nr. 133/1999, prin întreprindere se înţelege orice formă de organizare a unei activităţi economice, autonomă patrimonial şi autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ, în scopul obţinerii de profit prin realizarea de bunuri materiale, respectiv prestări de servicii, din vânzarea acestora pe piaţă în condiţii de concurenţă.

1. Felurile întreprinderilor

            Clasificare. Având în vedere obiectul lor, întreprinderile enumerate de art. 3 C. com. se împart în două grupe.

            Prima grupă cuprinde întreprinderile de producţie (industriale) şi din ea fac parte întreprinderile de construcţii şi întreprinderile de fabrici şi manufactură.

            A doua grupă priveşte întreprinderile de prestări de servicii şi cuprinde: între­prinderile de furnituri; întreprinderile de spectacole publice; întreprinderile de comisioane, agenţii şi oficii de afaceri; întreprinderile de editură, imprimerie, libră­rie şi obiecte de artă; întreprinderile de asigurare; întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.

            Întreprinderile de construcţii. Potrivit art. 3 pct. 8 C. com. sunt consi­derate fapte de comerţ întreprinderile de construcţii.

în cazul unei întreprinderi de construcţii trebuie să existe o organizare auto­nomă a factorilor de producţie (materiale, capital, munca) pentru construirea unor edificii.

            Obiectul întreprinderii poate fi construirea de edificii noi, dar şi lucrările de transformare, adăugire, amenajare etc. în toate cazurile, construirea, transforma­rea, adăugirea etc. se referă la bunurile imobile: locuinţe, construcţii industriale, canale, desecări, amenajări irigaţii etc. Totodată, întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect şi lucrările de reparaţii ale edificiilor.

            Reglementarea legală privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor economi­ce pe baza liberei iniţiative consacră şi ea activitatea de construcţii ca activitate comercială. Anexa nr. 1 a H.G. nr. 201/1990 menţionează repararea, întreţinerea şi realizarea de obiective de construcţii civile şi industriale, drumuri şi poduri etc.

            Întreprinderea de construcţii este socotită faptă de comerţ, atât în cazul când întreprinzătorul procură materialele, cât şi în cazul când materialele sunt procu­rate de beneficiar. Concluzia se bazează pe faptul că art. 3 pct. 8 C. com.nu face nici o distincţie în privinţa procurării materialelor.

            Pentru a fi calificată faptă de comerţ, întreprinderea de construcţii nu trebuie să aibă o anume dimensiune, ci doar să existe trăsăturile caracteristice ale unei întreprinderi, precum şi cerinţele specifice unei întreprinderi de construcţii.

            De asemenea, întreprinderea de construcţii poate avea ca obiect realizarea mai multor edificii ori realizarea unui singur edificiu.

            În sfârşit, trebuie arătat că toate actele şi faptele juridice săvârşite pentru re­alizarea lucrărilor de construcţii au caracter comercial. Deci, sunt fapte de co­merţ şi contractele de vânzare-cumpărare pentru procurarea materialelor, con­tractele de antrepriză încheiate cu clienţii etc.

            Întreprinderile de fabrici şi manufactură. Art. 3 pct. 9 C. com. prevede că sunt fapte de comerţ şi întreprinderile de fabrici, de manufactură şi imprimerie.

            În concepţia Codului comercial, întreprinderile de fabrici şi întreprinderile de manufactură privesc activităţile prelucrătoare (industriale). Ele au ca obiect tran­sformarea materiilor prime, materialelor etc. în produse noi. Deci, elementul ca­racteristic al acestor întreprinderi îl constituie organizarea factorilor de producţie în scopul transformării materiilor prime şi materialelor în produse noi, ca natură şi utilitate.

            La data adoptării Codului comercial, se făcea distincţie între fabrică şi manu­factură. Deosebirea privea modalitatea sau procedeul de transformare a materiei prime şi materialelor în produse noi; fabrica era socotită o întreprindere în care rolul esenţial revenea maşinilor, instalaţiilor etc., pe când manufactura presu­punea o activitate în care factorul primordial îl constituiau calităţile lucrătorilor, munca manuală a acestora; de exemplu, manufactura de porţelan, de trăsuri etc.

            Această distincţie şi-a pierdut interesul, deoarece, în prezent, mijloacele teh­nice (maşinile, instalaţiile, utilajele etc.) au un rol hotărâtor în activitatea practică de transformare a materiilor prime şi materialelor în produse noi de o mai mare valoare.       Deci, în condiţiile actuale, se consideră întreprinderi de fabrici sau ma­nufactură toate activităţile care au drept rezultat producerea de bunuri, prin transformarea materiei prime şi materialelor (cu excepţia edificiilor).

            Calificarea ca fapte de comerţ a întreprinderilor de fabrici şi manufactură nu este condiţionată de cumpărarea materiei prime şi materialelor de către întreprin­zător. De vreme ce legea nu face nici o distincţie, procurarea materiei prime şi materialelor poate fi făcută de către întreprinzător sau de beneficiar.

            Trebuie arătat că, în categoria întreprinderilor de fabrici şi manufactură intră şi anumite activităţi organizate şi desfăşurate în condiţiile Legea 300/2004. În anexa nr. 1 la H.G. nr. 201/1990 sunt menţionate activităţi care au ca scop producerea celor mai diverse bunuri: maşini, echipamente, instalaţii, subansamble şi piese de schimb; articole electrice, electronice, electrotehnice şi electro-casnice; ţesături, confecţii, tricotaje, încălţăminte, mobilier, artizanat, bijuterii etc..

            Întreprinderile de furnituri. Aşa cum prevede art. 3 pct. 5 C. corn., sunt considerate fapte de comerţ şi întreprinderile de furnituri.

            În dreptul comercial, întreprinderea de furnituri constă într-o activitate siste­matic organizată, prin care întreprinzătorul, în schimbul unui preţ stabilit anticipat, asigură prestarea unor servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive.

            Din definiţia dată rezultă că, pentru a fi considerată faptă de comerţ, între­prinderea de furnituri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. a) să existe o organizare a factorilor de producţie, în scopul asigurării unor prestări de servicii sau predării unor produse;
2. b) obiectul activităţii trebuie să constea în prestarea unor servicii sau trans­miterea dreptului de proprietate asupra unor produse; de exemplu, furnizarea de electricitate, ridicarea gunoiului menajer etc.;
3. c) prestarea serviciilor sau predarea produselor să se facă la mai multe ter­mene succesive. în cazul în care predarea se face la un singur termen, ne aflăm în faţa unei vânzări, iar nu a unei furnituri;
4. d) preţul serviciilor sau produselor să fie stabilit anticipat.

            Deoarece întreprinderea de furnitură are ca obiect, fie prestarea de servicii, fie predarea de produse, în doctrina dreptului comercial s-a discutat asupra încadrării juridice a acestei operaţiuni şi, implicit, a contractului de furnitură, în temeiul căruia se realizează această activitate.

            Potrivit unei opinii, contractul de furnitură este un contract cu o dublă natură; el este un contract de locaţiune de servicii, când obiectul său îl formează prestarea de servicii, sau un contract de vânzare-cumpărare, dacă obiectul său îl constituie predarea unor produse.

            După o altă opinie, la care subscriem, contractul de furnitură este un contract sui-generis. în concepţia Codului comercial, contractul de furnitură poate avea ca obiect, atât prestarea de servicii (obligaţie de a face), cât şi transmiterea drep­tului de proprietate asupra unor produse (obligaţie de a da). Esenţial pentru acest contract este existenţa unui interval de timp între încheierea contractului şi executarea lui. Executarea obligaţiei se face periodic, la anumite termene suc­cesive, în schimbul unui preţ unic, care a fost stabilit anticipat.

            Întreprinderile de spectacole publice. Art. 3 pct. 6 C. com. califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de spectacole publice.

            Întreprinderea de spectacole publice presupune organizarea unor factori specifici, în scopul punerii la dispoziţia publicului a unei producţii culturale sau sportive, în vederea obţinerii unui profit.

            Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol: de teatru, circ, concert, film, întrecere sportivă etc.

            Spectacolele publice se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile Legea 300/2004. În anexa nr. 1 a H.G. nr. 201/1990 se menţionează că întreprin­zătorii pot organiza "servicii de spectacole, turism şi sport".

            Întreprinderea de spectacole publice trebuie să aibă caracteristicile oricărei întreprinderi. Specificul acestei întreprinderi constă în faptul că ea speculează asupra talentului artiştilor sau sportivilor şi asupra curiozităţii publicului. Totodată, ea intermediază între artişti sau sportivi şi publicul spectator şi are ca finalitate obţinerea unui profit.

            De remarcat că au caracter comercial şi, deci, sunt supuse Codului comercial, toate actele şi faptele juridice săvârşite pentru realizarea spectacolului: închirie­rea sălii, procurarea recuzitei, contractele cu autorii şi artiştii, contractele privind publicitatea etc.

            În doctrină s-a discutat asupra comercialităţii spectacolelor publice date de către artişti în mod direct. Deoarece, potrivit Codului comercial sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de spectacole publice, concluzia care se impune este că spectacolele publice date direct de către artişti nu sunt fapte de comerţ. Neexistând o organizare a factorilor specifici şi lipsind întreprinzătorul, care inter­mediază între artişti şi public, asemenea spectacole publice nu au caracter co­mercial, în acest caz, situaţia juridică este asemănătoare aceleia în care se află cultivatorul agricol care vinde direct produsele realizate. Situaţia este diferită, în cazul când un artist organizează o producţie artistică, prin angajarea pe bază de contract a unor autori sau a personalului tehnic, închiriază sala etc. întrucât există o organizare şi se riscă muncă şi capital, asemenea spectacole publice sunt considerate ca operaţiuni comerciale.

            În privinţa spectacolelor publice de binefacere, se consideră că ele nu au ca­racter comercial. Soluţia se întemeiază pe absenţa ideii de speculaţiune, element esenţial în determinarea caracterului comercial al întreprinderii de spectacole publice.

            Acelaşi regim juridic îl au şi spectacolele publice realizate fără scop speculativ de către asociaţiile culturale, sindicate, cluburi de amatori etc.

            Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri. Potrivit art. 3 pct. 7 C. com. sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de comision, agenţiile şi oficiile de afaceri.

            Codul comercial are în vedere organizarea unei activităţi al cărei scop este facilitarea încheierii tranzacţiilor comerciale printr-un intermediar, care poate fi un comisionar sau o agenţie ori oficiu de afaceri. Deci, în concepţia legii, sunt fapte de comerţ numai operaţiunile de intermediere realizate în cadrul unei întreprinderi.

            Trebuie arătat că operaţiunile de intermediere realizate în condiţiile art. 3 pct. 7 C. com. sunt fapte de comerţ, indiferent dacă tranzacţiile la care se referă aceste operaţiuni sunt comerciale sau civile. în schimb, operaţiunile de inter­mediere realizate izolat, adică în afara unei întreprinderi, vor fi comerciale numai dacă privesc operaţiuni comerciale.

            Activităţile de intermediere se pot organiza şi desfăşura şi în baza Legea 300/2004. În anexa nr. 1 a H.G. nr. 201/1990 se prevede că întreprinzătorii pot exercita "servicii de intermediere, comisioane şi consignaţie".

Intermedierea poate avea ca obiect şi încheierea actelor juridice privind bunurile imobile. Această activitate poate fi realizată numai de agenţii imobiliari, în condiţiile stabilite de lege.

            Întreprinderile de comision au ca obiect operaţiunile de intermediere care se realizează pe baza contractului de comision. în temeiul contractului de comision, ca urmare a împuternicirii date de comitent, comisionarul încheie acte de comerţ în nume propriu, dar pe seama comitentului (art. 405 C. com.). Acest contract de comision este folosit pentru realizarea unor operaţiuni de vânzare, cumpărare, transport etc.

            Agenţiile sau oficiile de afaceri sunt şi ele întreprinderi care realizează opera­ţiuni de intermediere între comercianţi şi clientelă. Aceste operaţiuni pot fi: obţi­nerea de informaţii, procurarea de clienţi, mijlocirea în afaceri etc. Operaţiunile de intermediere constituie obiectul de activitate al unor agenţii de turism, de voiaj, de publicitate, agenţii matrimoniale etc.

            Referitor la natura juridică a operaţiunilor de intermediere, în doctrina dreptu­lui comercial nu există un punct de vedere unitar. Unii autori consideră că aceste operaţiuni îmbracă forma mandatului, în timp ce alţi autori socotesc că aceste operaţiuni privesc faza pregătirii unei afaceri, având ca scop numai orientarea părţilor, informarea lor. în realitate, stabilirea naturii juridice a acestor operaţiuni constituie o chestiune de fapt, care se realizează prin cercetarea voinţei părţilor. în consecinţă, calitatea întreprinzătorului intermediar ar putea fi aceea a unui comisionar, mandatar sau mijlocitor, cu toate consecinţele care decurg din califi­carea respectivă.

            Întreprinderile de editură, de imprimerie, de librărie şi de vânzare a obiectelor de artă. Art. 3 C. com. consideră fapte de comerţ şi întreprinderile de editură, imprimerie, de librărie, precum şi cele de vânzare a obiectelor de artă (pct. 9 şi 10).

întreprinderile menţionate au ca obiect operaţiunile prin care se valorifică drep­turile de autor izvorâte din crearea unor opere ştiinţifice, literare şi artistice.

            Asemenea operaţiuni se pot organiza şi desfăşura şi în condiţiile Legea 300/2004. În anexa nr. 1 a H.G. nr. 201/1990 se prevede că întreprinzătorii pot organiza şi desfăşura activităţi de "dactilografiere, multiplicare, tipografie şi editare".

            Potrivit Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, crearea unei opere ştiinţifice, literare sau artistice dă naştere unor drepturi morale şi unor drepturi patrimoniale de autor. Ca titular al acestor drepturi, autorul este îndrituit să le valorifice, în condiţiile legii.

            Valorificarea drepturilor patrimoniale se realizează, în principal, prin exerci­tarea dreptului de reproducere şi difuzare a operei, ţinând seama de specificul ei. Această valorificare se poate face direct de către autor sau prin încheierea unor contracte cu agenţii specializaţi.

            Operaţiunile privind reproducerea şi difuzarea operelor ştiinţifice, literare şi artistice sunt considerate fapte de comerţ, deoarece ele intermediază între autor şi public. Pentru a fi considerate fapte de comerţ, operaţiunile în cauză trebuie să se desfăşoare organizat şi sistematic în condiţiile unei întreprinderi de editură, imprimerie (multiplicare) şi librărie (difuzare).

întreprinderea de editură presupune organizarea factorilor specifici în vederea reproducerii şi difuzării operei. Această activitate se întemeiază pe contractul de editare, prin care autorul unei opere ştiinţifice, literare sau artistice cedează întreprinzătorului (editorul), în schimbul unei remuneraţii, dreptul de a reproduce şi dreptul de a difuza opera.

            Când autorul devine propriul său editor, adică publică opera pe riscul său, în­cheind direct contracte cu tipografia şi cu întreprinzătorul care asigură difuzarea operei, el nu face acte de comerţ. în acest caz, autorul valorifică opera creată, la fel ca şi agricultorul care desface produsele realizate. Dacă însă, activitatea pentru editarea propriilor sale opere, îndeplineşte condiţiile întreprinderii, adică există o organizare a muncii colaboratorilor, foloseşte mijloace tehnice proprii etc., autorul săvârşeşte fapte de comerţ.

            Trebuie arătat că publicarea unei reviste literare sau artistice ori a unui ziar constituie o faptă de comerţ dacă aceasta se realizează în condiţiile unei între­prinderi. Dacă însă proprietarul publicaţiei o redactează singur, în scopul propa­gării opiniilor sale, se consideră că operaţiunea nu are caracter comercial.

            Dreptul editorului, dobândit în temeiul contractului de editare, de a reproduce şi difuza opera nu trebuie înţeles în sensul că operaţiile de multiplicare şi difuzare a operei se realizează cu mijloacele proprii ale editorului. în concepţia Codului comercial, efectuarea operaţiunilor de reproducere şi difuzare a operei se poate realiza în condiţiile întreprinderilor de imprimerie şi de librărie, pe baza unor raporturi contractuale stabilite de către editor cu tipografia şi întreprinzătorul specializat cu difuzarea.

            Întreprinderea de imprimerie presupune organizarea factorilor specifici în vederea efectuării operaţiunilor de multiplicare, pe cale mecanică sau manuală, a operelor ştiinţifice, literare sau artistice. Noţiunea de imprimerie are o accepţiune largă; ea cuprinde orice formă de multiplicare, indiferent de tehnica folosită.

            Întreprinderea de librărie are ca obiect operaţiunile, realizate cu factorii specifici, prin care se asigură difuzarea în public a operei. Aceste operaţiuni au la bază vânzarea către public a cărţilor, albumelor etc. primite în depozit sau comision.

            Întreprinderile de vânzare a operelor de artă, reglementate distinct de art. 3 pct. 10 C. com., implică organizarea factorilor specifici, pentru vânzarea operelor de artă, cum sunt tablourile, sculpturile, gravurile etc. în cazul unor acte izolate, vânzarea este faptă de comerţ numai dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 3 pct. 1 şi 2 C. com.

            Legea cere ca întreprinzătorul să fie o altă persoană decât autorul operei, deoarece numai în acest caz, existând o interpunere între autor şi cumpărător, operaţiunea poate fi considerată comercială. Aceasta înseamnă că vânzarea operei de artă direct de către autorul ei nu este considerată faptă de comerţ.

            Reglementarea de sine-stătătoare a vânzării operelor de artă ca faptă de co­merţ, se explică prin necesitatea de a asigura caracterul comercial operaţiunilor de depozit, comision sau consignaţie, care se practică în acest domeniu

            Întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri. Art. 3 pct. 13 C. com. califică drept fapte de comerţ şi întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat.

            Transportul este o operaţiune de deplasare materială a unei persoane sau a unui lucru de la un loc la altul, care se realizează în condiţii şi mijloace diferite.

            În concepţia Codului comercial, are caracter comercial, atât transportul de persoane, cât şi transportul de lucruri (de mărfuri).

            Referitor la căile pe care se realizează transportul de persoane şi de lucruri, Codul comercial are în vedere numai transportul pe apă şi pe uscat. Cartea a III-a a Codului comercial, intitulată "Despre comerţul maritim şi despre navigaţiune", cuprinde dispoziţii privitoare la transportul pe mare. Aceste dispoziţii sunt aplicabile însă şi transportului pe lacuri ori râuri.

            Cu toate că nu este avut în vedere de Codul comercial, totuşi, se consideră că şi transportul aerian este o operaţiune comercială. Prin enumerarea formelor de transport cunoscute la data adoptării sale, Codul comercial a consacrat intenţia sa de a reglementa în general transportul de persoane şi de lucruri, indiferent de calea pe care s-ar realiza. în consecinţă, în prezent, constituie faptă de comerţ şi transportul aerian de persoane şi mărfuri.

            Operaţiunile de transport de persoane şi lucruri pot fi realizate şi în condiţiile Legea 300/2004. În Anexa nr. 1 a H.G. nr. 201/1990 se prevede că între­prinzătorii particulari pot organiza "servicii pentru transport persoane şi mărfuri".

În concepţia Codului Comercial, operaţiunile de transport, fără a distinge după obiectul lor sau în funcţie de căile de realizare, sunt fapte de comerţ dacă sunt exercitate într-o organizare sistematică a factorilor specifici, adică în condiţiile unei întreprinderi. Aceasta înseamnă că operaţiunile întâmplătoare de transport realizate de o anumită persoană nu sunt considerate fapte de comerţ obiective din categoria întreprinderilor. Ele ar putea fi însă, în condiţiile legii, fapte de comerţ obiective accesorii (conexe) sau fapte de comerţ subiective.

            Aşa cum am arătat, o întreprindere trebuie considerată faptă de comerţ cu pri­vire la toate operaţiunile pe care le implică obiectul activităţii ei. Deci, în privinţa întreprinderii de transport, vor fi comerciale toate actele şi faptele efectuate în cadrul acestei activităţi. Între actele juridice folosite în acest domeniu, un rol important îl are contractul de transport, al cărui regim general este reglementat în art. 413-441 C. com.

            În transportul de mărfuri, prin contractul de transport, cărăuşul se obligă, în schimbul unui preţ, faţă de expeditor, să transporte anumite mărfuri, pe care să le elibereze destinatarului.

            În transportul de persoane, prin contractul de transport, cărăuşul se obligă, faţă de o persoană, să o transporte până într-un anumit loc în schimbul unui preţ.

            În realizarea transporturilor de mărfuri, un anumit rol îl are şi contractul de expediţie.

            Prin contractul de expediţie, o parte (expediţionarul) se obligă faţă de cealaltă parte (expeditorul) să încheie contractul de transport cu cărăuşul, în nume pro­priu, dar pe seama expeditorului.

            De remarcat că, expediţionarul este un comisionar în afaceri de transport şi nu un cărăuş. în afara obligaţiei de a încheia contractul de transport cu cărăuşul, ex­pediţionarul îşi poate asuma şi alte obligaţii privind săvârşirea unor prestări de ser­vicii în favoarea expeditorului, cum sunt manipularea mărfurilor, transportul lor de la depozit la staţia de expediţie, încărcarea mărfurilor în mijlocul de transport etc.

            Întreprinderile de asigurare. Potrivit art. 3 C. com., sunt fapte de comerţ asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii (pct. 7), pre­cum şi asigurările, chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiei (pct. 18). Deci, Codul comercial socoteşte că sunt comerciale, atât asigurările terestre, cât şi asi­gurările maritime.

            Asigurările au rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, precum şi de a plăti anumite sume de bani în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor.

în prezent, activitatea de asigurare se realizează numai de către societăţile de asigurare înfiinţate potrivit legii.

            Asigurările facultative se realizează în temeiul contractului de asigurare. Prin acest contract, asigurătorul, în schimbul unei sume de bani (prima de asigurare) ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment (cazul asigurat), obligându-se ca, la producerea evenimentului, să plătească asiguratului sau unei terţe per­soane o indemnizaţie (despăgubire sau suma asigurată) în limitele convenite.

            Potrivit legii, asigurătorul încheie contracte de asigurare de bunuri (pentru ca­zurile de avariere, distrugere, furt şi alte evenimente), de persoane (pentru cazu­rile de invaliditate, deces, ajungerea la o anumită vârstă sau alte evenimente) şi de răspundere civilă (pentru vătămarea corporală sau decesul unei persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri sau alte pagube pentru care există răspun­dere civilă, în condiţiile legii).

            În asigurările mutuale, persoanele interesate se asociază în scopul suportării împreună a riscurilor şi împărţirii între ele a daunelor pricinuite de riscuri.

            În concepţia Codului comercial, operaţiunile de asigurare sunt fapte de comerţ numai dacă se realizează printr-o organizare sistematică a factorilor specifici, adică în condiţiile unei întreprinderi. Numai într-o astfel de organizare se poate face faţă cu fondul de prime încasate masei de riscuri asumate. Orice operaţiune care nu se realizează în condiţiile unei întreprinderi de asigurare este un act juridic civil.

            Trebuie arătat că, potrivit art. 6 C. corn., asigurările de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce îl priveşte pe asigurător. Deci, în aceste cazuri, asigurările sunt fapte de comerţ unilaterale sau mixte.

            Depozitele în docuri şi antrepozite. Potrivit art. 3 pct. 20 C. com. sunt socotite fapte de comerţ depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate ope­raţiunile asupra recipiselor de depozit (warante) şi asupra înscrisurilor de gaj eliberate de ele.

            Activitatea de depozitare a mărfurilor în locuri anume destinate, cum sunt docurile, antrepozitele, silozurile, constituie faptă de comerţ, indiferent de persoana care face depozitul.

            Totodată, sunt considerate fapte de comerţ şi operaţiunile privind recipisele de depozit şi scrisorile de gaj eliberate de întreprinzătorul acestor stabilimente.

            În concepţia Codului comercial, pentru a fi calificate fapte de comerţ, operaţiu­nile de depozitare a mărfurilor şi actele juridice asupra recipiselor de depozit şi în­scrisurilor de gaj trebuie să se exercite organizat şi sistematic, în condiţiile unei întreprinderi. Deci, nu vor fi socotite fapte de comerţ obiective sub forma întreprin­derii, depozitele făcute ca operaţiuni izolate. Asemenea depozite ar putea fi, în condiţiile legii, fapte de comerţ accesorii (conexe) ori fapte de comerţ subiective.