Drept

În funcţie de natura lor, izvoarele dreptului afacerilor se împart în două mari categorii: izvoare normative şi izvoare interpretative.

                        1 Izvoarele normative

             Sub aspect formal, izvoarele dreptului afacerilor sunt: Constituţia României, Codul comercial, legile comerciale speciale şi, cu caracter subsidiar Codul civil şi legile civile speciale.

             Constituţia. Ca lege fundamentală a ţării, Constituţia reglementează principiile de organizare a activităţii economice.

            Potrivit art. 134 din Constituţie, economia României este o economie de piaţă. Statul trebuie să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crea­rea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

            Având în vedere că raporturile juridice, în general, şi raporturile comerciale, în special, se bazează pe raporturile de proprietate, Constituţia prevede că statul garantează dreptul de proprietatea în cele două forme ale sale, proprietatea publică şi pro­prietatea privată (art. 136), precum şi creanţele asupra statului sunt garantate, în condiţiile legii [art. 41 alin. (1)].

             Codul comercial. Normele dreptului comercial se află, în principal, în codul comercial. Acest act normativ constituie reglementarea de bază a activită­ţii comerciale. El cuprinde norme juridice care reglementează instituţiile funda­mentale ale dreptului comercial: faptele de comerţ, comercianţii , obligaţiile co­merciale etc. În legătură cu normele cuprinse în Codul comercial se impun anumite precizări.

            Normele juridice din Codul comercial sunt norme specifice reglementării acti­vităţii comerciale. Specificitatea acestor norme se asigură prin procedee diferite.

            Unele norme juridice reglementează instituţiile proprii ale dreptului comercial; de exemplu, faptele de comerţ (art. 3, art. 4, art. 56 C. com.), calitatea de comer­ciant (art. 7 şi art. 8 C. corn.), contractul de comision (art. 405-412 C. corn.) etc..

            Anumite norme ale Codului comercial consacră derogări de la regulile Codului civil; de exemplu, solidaritatea codebitorilor (art. 42 C. corn.), termenul de graţie (art. 44 C. corn.), retractul litigios (art. 45 C. corn.) etc.

            Alte norme ale Codului comercial dezvoltă reglementarea unor instituţii din Codul civil, adaptându-le nevoilor activităţii comerciale; de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare (art. 60-73 C. com.), contractul de mandat (art. 374 -391 C. corn.).

            În Codul comercial sunt cuprinse şi anumite norme privind încheierea contrac­telor între absenţi (art. 35-39 C. corn.). Aceste norme aparţin, în realitate, dreptului civil. Ele au fost incluse în Codul comercial pentru a acoperi o lacună a Co­dului civil. Dar, aşa cum este în general admis, ele sunt aplicabile, deopotrivă, în materie comercială şi în materie civilă.¹

Trebuie arătat că, în principiu, normele cuprinse în Codul comercial au carac­ter supletiv; ele se aplică numai când părţile nu au convenit altfel. Există însă şi anumite norme cu caracter imperativ, care asigură protejarea intereselor generale, motiv pentru care ele sunt obligatorii pentru părţi.

             Legile comerciale speciale. Codul comercial cuprinde numai normele ju­ridice principale privind activitatea comercială; alte norme privind această activit­ate se găsesc în legile comerciale speciale.

            Întrucât nu tot dreptul comercial se află în Codul comercial, art 1 C. com. trebu­ie redactat în sensul că principalul izvor al dreptului comercial îl reprezintă legile comerciale, înţelegând prin acestea Codul comercial şi legile comerciale speciale.

            Prin legi comerciale avem în vedere: legile adoptate de Parlament (lege stricto sensu), decretele-legi, hotărârile şi ordonanţele guvernului, precum şi actele normative emise de alte organe ale statului.

1. a) Legile (stricto sensu). O serie de aspecte ale activităţii comerciale sunt regle­mentate prin lege. Cu titlu de exemplu menţionăm: Legea nr. 31/1990 privind socie­tăţile comerciale; Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului; Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin; Legea nr. 59/1934 asupra ceculu;  .
2. b) Decretele-legi. Puterea existentă anterior Constituţiei a adoptat anumite acte normative care interesează activitatea comercială. In acest sens menţio­năm: Decretul-lege nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei iniţiative; Decretul-lege nr. 139/1990 privind înfiinţarea camerelor de comerţ şi industrie şi funcţionarea Camerei de Comerţ şi Industrie a României etc..
3. c) Hotărârile şi ordonanţele guvernului. Unele aspecte ale activităţii comerciale sunt reglementate prin acte ale guvernului; de exemplu, Hotărârea Guvernului nr. 201/1990 pentru aprobarea normelor de aplicare a Decretului-lege nr. 54/1990; Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind obligaţiile ce revin agenţilor economici - persoane fizice sau juridice - în comercializarea produselor de folosinţă îndelun­gată; Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor; Ordo­nanţa Guvernului nr. 70/1994 privind impozitul pe profit etc..
4. d) Normele, regulamentele şi ordinele adoptate de organele competente. Prin lege, hotărâre sau ordonanţă, anumite organe pot fi investite cu puterea de a emite norme, regulamente şi ordine de aplicare a acestor acte normative; de exemplu: Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a înregistrărilor nr. P/608-773/1998, emise de Camera de Comerţ şi Industrie a României şi de Ministerul Justiţiei; Regulamentul privind ordinul de plată nr. 8/1994, aprobat de Banca Naţională a României; Ordinul guvernatorului Băncii  Naţionale a  României     138/1995  privind  punerea în  aplicare  a Regulamentului nr. 8/1994, a normelor-cadru nr. 6, 7 şi 15/1994 şi a normelor tehnice nr. 9, 10 şi 18/1994 emise de Banca Naţională a României. În încheiere, trebuie arătat că pentru a determina caracterul comercial al unei legi speciale este necesar să raportăm această lege la Codul comercial. într-ade­văr, Codul comercial constituie reglementarea de bază, care jalonează sfera activităţii comerciale aflate sub incidenţa legilor comerciale.

              Codul civil şi legile civile speciale. Potrivit art. 1 C. com., în absenţa unor norme în Codul comercial se aplică dispoziţiile Codului civil. Deci, Codul civil constituie un izvor subsidiar al dreptului comercial.

            Aşa cum am arătat, anumite aspecte ale activităţii comerciale fac obiectul reglementării unor legi comerciale speciale.          Aceasta înseamnă că numai în absenţa unor norme în Codul comercial şi în legile comerciale speciale se aplică dispoziţiile Codului civil.

            Întrucât Codul civil cuprinde normele generale aplicabile dreptului privat, dis­poziţiile sale servesc în mare măsură la fundamentarea instituţiilor dreptului comercial. Ca izvor subsidiar al dreptului comercial o importanţă deosebită o au dispoziţiile Codului civil privind materia obligaţiilor, în special cele referitoare la izvoarele şi efectele obligaţiilor, precum şi cele privind contractele speciale (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat etc.).

            Trebuie observat că, deoarece nu tot dreptul civil se află în Codul civil, ci şi în legile civile speciale, în realitate, izvorul subsidiar al dreptului comercial îl constituie Codul civil şi legile civile speciale. De aceea, art. 1 C. corn. trebuie redactat în sensul că în absenţa unor dispoziţii în legile comerciale se aplică legile civile, înţelegând prin acestea Codul civil şi legile civile speciale.

Dintre legile civile speciale, care prezintă un interes deosebit pentru materia dreptului comercial, menţionăm Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.                  

            2.Izvoarele interpretative.

            Pe lângă izvoarele normative, există şi izvoarele in­terpretative ale dreptului comercial. Rolul acestor izvoare este de a ajuta la inter­pretarea voinţei manifestate în raporturile comerciale, ca în cazul uzurilor co­merciale, sau la interpretarea actelor normative comerciale, în vederea aplicării lor, ca în cazul doctrinei şi practicii judiciare.

             Uzurile comerciale. Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită născută din practica socială, folosită vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică obligatorie.  În dreptul comercial român, uzurile comerciale nu sunt izvoare normative. Concluzia se întemeiază pe faptul că art. 1 C. com., care reglementează izvoarele dreptului comercial, nu le menţionează. Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât în Codul comercial român nu au fost reproduse dispoziţiile Codului comer­cial italian, care consacrau uzurile comerciale ca izvor normativ.

            Dacă în dreptul nostru comercial nu există uzuri normative, doctrina şi prac­tica judiciară recunosc uzurile interpretative (convenţionale). Acestea rezultă din voinţa prezumată a părţilor şi sunt menite să lămurească sensul şi limitele acestei voinţe.

            Existenţa uzurilor (obiceiurilor) cu caracter interpretativ este dedusă din anu­mite dispoziţii ale Codului civil, care, în temeiul art. 1 C. corn., sunt aplicabile şi în dreptul comercial.

            Astfel, potrivit art. 970 C. civ., convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este prevăzut expres în ele, ci şi la toate ur­mările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa. În temeiul aces­tor dispoziţii, obligaţiile din contractele comerciale trebuie executate cu bună-credin­ţă, cu diligenta unui bun comerciant. Aceste contracte cuprind şi obligaţiile rezultate din obiceiurile activităţii comerciale, chiar dacă nu există o stipulaţie expresă.

            Apoi, art. 980 C. civ. prevede că dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul. Deci, dacă anumite clauze ale contrac­tului comercial sunt îndoielnice ori echivoce, pentru a li se stabili sensul, trebuie să se apeleze la obiceiul activităţii comerciale existent la locul încheierii contractului.

            În sfârşit, potrivit art. 981 C. civ., clauzele obişnuite într-un contract se sub­înţeleg, deşi nu sunt prevăzute expres în contract. Această dispoziţie legală are o mare importanţă în activitatea comercială, care se bazează pe anumite obiceiuri. Aceste obiceiuri sunt considerate de lege ca fiind acceptate tacit de către părţile contractante.

             Doctrina. Se admite, în general, că doctrina nu este izvor de drept. Con­cluzia este deopotrivă valabilă şi pentru dreptul comercial. Dar, doctrina dreptului comercial este un instrument important de interpretare a legilor comerciale şi, deci, de aplicare a acestora. Ea este un factor de progres al dreptului, deoarece, de multe ori, soluţiile ei sunt preluate de legiuitor şi transpuse în actele nor­mative. Desigur, noua doctrină a dreptului comercial, bazată pe reglementarea legală adoptată în perioada postrevoluţionară se află în curs de formare. Dar, în timp, ea îşi va spori contribuţia la dezvoltarea dreptului comercial.

              Practica judiciară. În mod tradiţional, în dreptul nostru, practica judiciară nu a fost recunoscută ca izvor de drept. Potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, instanţele judecătoreşti sunt competente să aplice legea. Dar, soluţiile date de instanţele judecătoreşti, fără să aibă puterea precedentului judiciar, contribuie la interpretarea legilor comerciale.

            Aşa cum s-a spus, practica judiciară este "laboratorul" unde se verifică solidi­tatea concepţiei şi, implicit, eficienţa legii. Semnalele practicii judiciare pot să constituie un izvor de inspiraţie pentru legiuitorul comercial.

            Un anumit rol în interpretarea legilor comerciale tind să-l dobândească deci­ziile Curţii Supreme de Justiţie (secţiile unite), date în judecarea recursurilor în interesul legii (art. 329 C. proc. civ.).