1.1. Noţiuni generale privind mărcile
Marca este un semn distinctiv, care diferenţiază produsele şi serviciile unei persoane prin garanţia unei calităţi determinate şi constante, formând, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv.
În dreptul român, elementele caracteristice ale mărcii sunt consacrate de Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998. Potrivit art. 3, lit.a marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.
1.2. Semnele care pot constitui mărci
Semnele care pot constitui mărci sunt enumerate de art. 3, lit. a al Legii nr. 84 din 1998. Ele se referă la cuvinte, inclusiv nume şi persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a ambalajului său, combinaţii de culori. Legea română cuprinde o enumerare enunciativă a semnelor distinctive care pot fi înregistrate ca mărci.
Spre deosebire de reglementarea din 1967, între semnele susceptibile de apropriere ca marcă nu figurează şi prezentarea sonoră. Omisiunea a fost influenţată de prevederile Tratatului de la Geneva privind dreptul mărcilor din 1994, care nu se aplică mărcilor holograme şi mărcilor care nu sunt alcătuite din semne vizibile, în special mărcile sonore şi mărcile olfactive.
1.2.1. Numele
Între semnele care pot constitui o marcă, legea prevede în mod expres cuvintele. În economia textului, termenul de cuvinte include atât numele, cât şi denumirile. Utilizarea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv. Întrucât numele poate să aparţină mai multor persoane, dreptul exclusiv nu priveşte numele în sine, ci numai forma sa specială. În unele state, numele poate fi utilizat ca marcă fără a fi necesar să prezinte o formă specială. Cu caracter derogatoriu, condiţia formei distinctive trebuie respectată dacă numele este banal.
O marcă poate fi formată şi din numele unei alte persoane decât a titularului, în temeiul unei autorizaţii a terţului sau a succesorilor săi.
De altfel, art. 5, lit. j din Legea nr. 84 din 1998 exclude de la înregistrare mărcile care conţin, fără consimţământul titularului, imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în ţara noastră.
Pentru constituirea unei mărci se poate folosi şi un nume istoric. Utilizarea ca marcă a numelor istorice trebuie să nu aducă atingere memoriei unei personalităţi dispărute. Marca poate fi alcătuită şi dintr-un nume imaginar. De exemplu, Eau du docteur Addison. În mod obişnuit, numele imaginar reprezintă o denumire ce se foloseşte ca marcă.
1.2.1. Denumirile
Denumirile sunt cuvinte luate din limbajul curent sau inventate. Pentru a constitui o marcă, denumirile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie. În materia mărcilor nu pot fi folosite denumirile generice, necesare sau descriptive.
Denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs sunt necesare. Încorporându-se cu produsul, cuvintele nu pot constitui o marcă, fiind denumiri necesare. Ele ar implica monopolizarea unor produse apropriindu-se sub formă de marcă, denumirea lor necesară.
Denumirile care descriu un anumit produs sunt necesare sau descriptive. Denumirile descriptive pot desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului, sau alte caracteristici ale acestora. Ele sunt excluse de la protecţie de către art. 5, lit. d din Legea nr. 84 din 1998.
Regula caracterului descriptiv prezintă şi unele derogări. Pot fi folosite ca mărci denumirile simbolice, precum şi denumirile care sugerează calităţile produsului în mod indirect şi fantezist.
O valoare simbolică au denumirile de ţări şi oraşe care nu mai există. În contrast, denumirile geografice se pot folosi ca mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică. Tot ca o condiţie, denumirile geografice trebuie să nu fie apelaţiuni de origine sau indicaţii de provenienţă.
Denumirea este considerată admisibilă, când nu ţine seama de natura şi de genul obiectului, fiind independentă de produs. Denumirea poate fi formată dintr-un singur cuvânt, un adjectiv combinat cu un substantiv sau o combinaţie de cuvinte. De exemplu, Dero, Hopfen Köning, Diner’s Club. O valoare simbolică au denumirile de ţări şi oraşe care nu mai există. În contrast, denumirile geografice se pot folosi ca mărci numai dacă prezintă o formă exterioară specifică. Tot ca o condiţie, denumirile geografice trebuie să nu fie apelaţiuni de origine sau indicaţii de provenienţă.
Cuvintele adoptate ca marcă se pot transforma în unele cazuri într-o denumire generică. Identificarea unei denumiri cu un anumit produs este un fenomen de degenerare a mărcii. De exemplu, mărcile apă de colonie, aspirină, gramofon, termos, celofan, telex.
1.2.3. Sloganurile şi titlurile de publicaţii
Legea română nu se referă la sloganuri şi titluri de publicaţii. Dar modul de redactare al textului nu înlătură, în principiu, posibilitatea de folosire, ca marcă, a sloganurilor şi titlurilor de publicaţii. Pentru a forma o marcă, sloganurile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie. Titlurile de ziare, reviste şi cărţi sunt protejate fie ca mărci, fie ca obiect al dreptului de autor.
1.2.4. Literele şi cifrele
Pentru a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o formă grafică distinctă. Literele folosite ca marcă pot fi iniţialele unui nume. Marca poate fi alcătuită şi din iniţialele unor cuvinte. Iniţialele trebuie să poată să fie pronunţate, formând un cuvânt fără semnificaţie cunoscută. În cazul în care mărcile sunt exclusiv formate din cifre, ele nu pot fi protejate. Întrucât cifrele nu sunt distinctive în sine, marca trebuie să prezinte o formă distinctivă, fără a fi necesară asocierea cu elemente grafice speciale.
Legea română din 1998 menţionează în mod expres literele şi cifrele. Pentru a constitui o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o formă grafică distinctă.
În unele sisteme de drept, literele şi cifrele nu sunt acceptate ca mărci. Cu caracter de excepţie, se admit totuşi literele şi cifrele care au o formă originală ori sunt notorii.
1.2.5. Elemente figurative
Elementele figurative cuprind o multitudine de forme: embleme, viniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, desene, sigilii, amprente, reliefuri, peceţi, liziere.
Emblema este un semn figurativ simplu, reprezentând un obiect real sau imaginar, care simbolizează o anumită idee. De exemplu, o floare, un clopot, o ancoră. Emblema are rolul de a individualiza o societate comercială sau industrială.
Emblema care se referă la natura produsului are un caracter descriptiv şi nu poate constitui o marcă. Astfel, emblema formată dintr-o frunză de viţă pentru vinuri sau emblema alcătuită dintr-o lămâie pentru citronadă nu este distinctivă. Pentru a fi protejată ca marcă, emblema trebuie să aibă o formă specială sau caracteristică. În măsura în care emblema prezintă un caracter distinctiv în sine, dreptul privativ va include şi denumirea respectivă.
Vinieta este un ansamblu de figuri, o dispoziţie de linii sau un desen, ce se lipeşte de produs. Constituind o ilustraţie de mici dimensiuni, cu sau fără un subiect precis, vinieta se lipeşte pe produs.
Eticheta este o hârtie sau un carton de mărime redusă, care conţine unele indicaţii privind un produs.
Imaginile pot forma, în principiu, obiectul unei mărci, cum ar fi portretul sau fotografia. În practică, se consideră că folosirea de către o persoană a propriului său portret, care seamănă izbitor cu un portret adoptat anterior ca marcă, reprezintă un act de concurenţă neloială.
În temeiul dispoziţiilor art. 6ter al Convenţiei de la Paris, se prevede că nu pot fi protejate, în absenţa unei autorizaţii din partea organelor competente, mărcile care cuprind reproduceri sau imitaţii de steme, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control şi garanţie, blazoane aparţinând ţărilor Uniunii (art. 5, lit. k). Acelaşi regim se aplică şi reprezentărilor grafice care aparţin organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii de la Paris (art. 5, lit. l)
În ceea ce priveşte figurile geometrice simple, cum ar fi un cerc, un triunghi sau un pătrat, se consideră că sunt inexpresive. Figurile geometrice simple, neînsoţite de elemente verbale sau de alte elemente figurative, nu pot constitui mărci.
1.2.6. Forma produsului şi forma ambalajului
Forma produsului este admisibilă ca marcă dacă nu este necesară sau de natură să producă un rezultat industrial. Mărcile constând în forma produselor sunt într-o oarecare măsură descriptive şi, din această cauză, limitate.
Legea română precizează în art. 5, lit. e că nu pot fi protejate mărcile constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului sau este necesară obţinerii unui rezultat tehnic sau care dă o valoare substanţială produsului.
Pentru a fi apropriat ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă caracter distinctiv. De exemplu, sticlele de Coca-Cola, flacoanele pentru parfumuri Guerlaine.
În unele legislaţii, protejarea ca marcă a formei ambalajului este condiţionată de însoţirea de alte semne, cum ar fi inscripţii, etichete, menţiuni. Această soluţie permite să fie înregistrată atât marca, cât şi forma ambalajului pe care se aplică.
1.2.7. Culoarea produsului sau a ambalajului
Mărcile pot fi formate din combinaţii de culori ale produsului sau ambalajului. Combinaţiile de culori sunt folosite, ca marcă, fără rezerve sau obiecţiuni. Ele trebuie numai să prezinte un aspect caracteristic, un aranjament propriu. O singură culoare nu poate constitui o marcă. Reticenţele faţă de folosirea unei singure culori ca marcă sunt determinate de numărul limitat al culorilor şi de imposibilitatea consumatorului de a distinge cu claritate nuanţele. Înregistrarea ca marcă a unei singure culori ar genera un risc de monopolizare.
Doctrina admite totuşi că o singură culoare poate fi şi un element esenţial al mărcii, individualizându-se printr-o dispoziţie specială sau prin aplicarea pe unele părţi ale produsului.
De altfel, regula 9, alin. 2, lit. h din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 84 din 1998 prevede posibilitatea ca solicitantul să revendice, ca element distinctiv al mărcii, o culoare sau mai multe culori.
1.2.8. Prezentarea sonoră
Conţinutul unei mărci poate fi alcătuit şi din semnale sonore sau melodii simple. Prezentarea sonoră se asociază de obicei cu un serviciu sau un produs. Mărcile sonore sau auditive trebuie să fie clare, expresive şi caracteristice. Majoritatea legislaţiilor la care s-a aliniat şi legea română nu recunosc mărcile sonore.
Mărcile sonore sau auditive trebuie să fie clare, expresive şi caracteristice. Ele vor însoţi comercializarea produsului, fără a se limita la publicitate.
Valabilitatea mărcilor sonore a fost admisă în dreptul american. Înregistrarea lor se efectuează prin depozitul de discuri fonografice. Reticenţa manifestată faţă de marca auditivă a fost determinată de absenţa unei legături directe cu produsul şi de imposibilitatea realizării unui depozit material.
1.2.9. Desenul
Desenul este un semn care poate fi folosit ca marcă. Admisibilitatea protecţiei ca marcă este condiţionată de caracterul distinctiv al desenului.
În cazul în care beneficiază de protecţia dreptului de autor, desenul nu trebuie să aducă atingere drepturilor autorului.
1.2.10. Combinaţiile de semne
Prin combinarea elementelor, semnele necesare sau banale devin particulare, putându-se folosi ca mărci. Particularităţile mărcilor combinate permit alegerea celor mai adecvate mijloace de publicitate comercială.
1.3. Clasificarea mărcilor
Mărcile se pot grupa în mai multe categorii. În mod corespunzător, regimul juridic al unei mărci este configurat de încadrarea ei într-o anumită categorie.
1.3.1. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ
În funcţie de destinaţia lor economică, mărcile se împart în mărci de fabrică şi mărci de comerţ. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ au acelaşi regim juridic.
Marca de fabrică se foloseşte de producător sau fabricant, în domeniul activităţii industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale. Marca de fabrică diferenţiază produsele unei persoane fizice sau juridice de alte produse similare.
Marca de comerţ este utilizată de comerciant sau distribuitor, prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde. Marca de comerţ arată că distribuirea produselor se face de o societate comercială.
1.3.2. Mărcile de produse şi mărcile de servicii
Din punctul de vedere al obiectului, se disting mărcile de produse şi mărcile de servicii. Mărcile de fabrică şi mărcile de comerţ se aplică şi identifică anumite produse, fabricate sau naturale. În acest fel, ele formează categoria mărcilor de produse.
Mărcile de serviciu se întrebuinţează pentru a deosebi serviciile unei persoane fizice sau juridice de cele prestate de către alte persoane. În conformitate cu serviciile susceptibile de a fi protejate, mărcile de servicii sunt de două feluri:
- mărci de serviciu care se aplică pe produse sau sunt ataşate produselor pentru a indica pe autorul serviciului prestat;
- mărci de servicii care indică servicii ce nu sunt legate de anumite produse.
Între semnul distinctiv şi serviciu trebuie să existe o legătură nemijlocită. În funcţie de natura serviciului, marca se foloseşte în mod direct sau indirect. Astfel, societăţile de transport aplică marca pe vehicule, iar restaurantele aplică marca pe veselă şi tacâmuri. Alteori, marca poate fi aplicată pe documentaţia care se întocmeşte la prestarea de servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.
1.3.3. Mărcile individuale şi mărcile colective
Având în vedere titularul dreptului, mărcile pot fi individuale şi mărci colective. Mărcile individuale, private sau ordinare, aparţin şi se utilizează de o anumită persoană fizică sau juridică. În forma sa iniţială, Convenţia de la Paris a reglementat numai mărcile individuale.
Mărcile colective se folosesc în comun de mai multe persoane juridice. În mod obişnuit, mărcile colective se aplică împreună cu marca individuală, fiind o garanţie a calităţii sau originii produsului. Potrivit art. 7bis, ţările Uniunii au obligaţia să admită la depunere şi să protejeze mărcile colective aparţinând unor grupuri colective a căror existenţă nu este contrară legii ţării de origine, chiar dacă aceste grupuri colective nu posedă o întreprindere industrială sau comercială. Protecţia va putea fi refuzată, dacă marca colectivă este contrară interesului public.
Mărcile colective sunt reglementate şi în unele legislaţii naţionale. De exemplu, legislaţiile din Belgia, Canada, Germania, Grecia, Italia, Marea Britanie, Spania şi Statele Unite ale Americii.
În dreptul român, art. 3, lit. d din Legea nr. 84 din 1998 prevede că marca colectivă este destinată a servi la deosebirea produselor sau a serviciilor membrilor unei asociaţii de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane. Mărcile colective sunt supuse regimului mărcilor individuale dacă, prin dispoziţiile legii, nu se prevede altfel.
1.3.4. Mărcile facultative şi mărcile obligatorii
Ţinând seama de natura normelor care le reglementează, mărcile se împart în mărci facultative şi mărci obligatorii. În sistemul mărcii facultative, utilizarea mărcii, precum şi produsele pe care se aplică semnul distinctiv, se hotărăşte de producător sau comerciant. Caracterul facultativ este configurat de funcţiile îndeplinite de marcă. Garanţia unor produse de calitate implică funcţiile de organizare a vieţii economice şi de reclamă. În sistemul mărcii obligatorii, anumite produse trebuie să fie marcate. De obicei, marcarea se aplică produselor executate din metale preţioase şi produselor a căror fabricare constituie monopol de stat. Marcarea reprezintă un mijloc de control administrativ.
1.3.5. Mărcile simple şi mărcile combinate
Sub aspectul numărului semnelor utilizate, există mărci simple şi mărci combinate. Mărcile simple sunt formate dintr-un singur semn. De exemplu, un nume, o denumire, o literă.
Mărcile combinate sunt alcătuite dintr-un număr de semne diferite, verbale sau figurative. Dacă unele semne au un caracter esenţial, ele pot fi înregistrate împreună cu marca. Mărcile combinate se împart în mărci compuse şi mărci complexe. Marca compusă este constituită din semne diferite, dintre care numai unele au caracter distinctiv. Dacă semnele nu sunt esenţiale, efectul distinctiv al mărcii va fi determinat de dispoziţia lor caracteristică. În consecinţă, contrafacerea va fi sancţionată numai când se reproduc toate elementele mărcii, adică ansamblul mărcii. Marca complexă este alcătuită din semne diferite, care au caracter distinctiv prin ele însele. Prin urmare, contrafacerea poate fi şi parţială, prin reproducerea unui singur element.
1.3.6. Mărcile verbale, mărcile figurative şi mărcile sonore
În funcţie de natura lor, mărcile sunt verbale, figurative şi sonore. Mărcile verbale sunt formate din semne scrise. Ele pot fi cuvinte, litere, cifre sau sloganuri. Mărcile figurative sunt alcătuite din reprezentări grafice. Mărcile figurative se împart în mărci bidimensionale, sau plane, şi mărci tridimensionale, sau plastice. Astfel, forma produsului sau forma ambalajului reprezintă o marcă tridimensională. Mărcile sonore sunt compuse din sunete. Notele sau sunetele trebuie să producă un efect sonor caracteristic.
1.3.7. Mărcile auditive, mărcile vizuale şi mărcile intelectuale
După efectul sau impresia produsă asupra cumpărătorilor, mărcile se divid în auditive, vizuale şi intelectuale. Mărcile auditive sunt destinate să atragă atenţia prin intermediul unui sunet. Mărcile auditive sunt verbale sau sonore. Mărcile vizuale urmăresc să scoată în evidenţă un aspect sau o imagine. Ele sunt identice cu mărcile figurative. Mărcile intelectuale sugerează o anumită idee. Ele sunt formate din semne verbale, figurative sau sonore. Conţinutul intelectual al mărcii presupune detaşarea semnului distinctiv de ideea preconizată.
1.3.8. Mărcile speciale
Din această categorie fac parte marca notorie, marca agentului, marca defensivă, marca de rezervă, marca telle quelle şi marca naţională.
Marca notorie se caracterizează printr-un renume deosebit, având o valoare internaţională. De exemplu, mărci notorii cunoscute sunt Adidas, Samsung, Philips, Omega, Ford, Coca-cola. Notorietatea este o problemă de fapt. Determinarea notorietăţii ţine seama de vechimea mărcii, intensitatea publicităţii, identificarea cu întreprinderea sau ideea de calitate. Notorietatea se apreciază în funcţie de condiţiile proprii sau locale. Mărcile notorii sunt protejate prin art. 6bis din Convenţia de la Paris.
Aşadar, protecţia acordată mărcilor notorii nu este condiţionată de formalitatea unei înregistrări naţionale sau internaţionale, ori de folosire. Protecţia acordată este însă limitată la sfera produselor identice sau similare.
În dreptul român, protecţia mărcilor notorii este prevăzută de Legea nr. 84 din 1998. Potrivit art. 3, lit. c, marca notorie este semnul larg cunoscut în România la data depunerii unei cereri de înregistrare a mărcii sau la data priorităţii revendicate în cerere. Înregistrarea unei mărci va fi refuzată, conform art. 6, lit. d, dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii identice sau similare.
Prevederile Convenţiei de la Paris nu se ocupă şi de situaţia când un terţ foloseşte o marcă notorie pentru produse diferite. Referitor la această problemă, în practică, s-a apreciat că terţul profită pe nedrept de prestigiul mărcii, care se degradează.
În literatura juridică, prin consolidarea soluţiei adoptate de jurisprudenţă, mărcile notorii sunt deosebite de mărcile de mare renume sau celebre.
Funcţia de reclamă fiind primordială, marca de mare renume are o valoare independentă de calitatea şi originea produsului. Datorită celebrităţii sale, marca de mare renume trebuie să fie protejată şi împotriva folosirii ei de către un terţ, pentru produse diferite. În consecinţă, contrafacerea mărcii de mare renume presupune existenţa unei reproduceri servile sau apropiate de original.
În dreptul nostru, dispoziţiile Legii nr. 84 din 1998 se referă expres la o asemenea situaţie. Prin art. 6, lit. e, se stabileşte că o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică sau similară cu o marcă notorie în România pentru produse sau servicii diferite de cele la care se referă marca a cărei înregistrare este cerută şi dacă, prin folosirea nejustificată a acesteia din urmă, s-ar putea profita de caracterul distinctiv sau de renumele mărcii notorii, ori această folosire ar putea produce prejudicii titularului mărcii notorii. Înregistrarea poate fi totuşi efectuată cu consimţământul expres al titularului mărcii notorii.
Marca agentului este marca folosită sau înregistrată de distribuitorul unor produse importate şi expediate cu marca producătorului. Marca agentului sau reprezentantului este prevăzută de art. 6septies din Convenţia de la Paris.
În conformitate cu dispoziţiile art. 6septies, dacă agentul sau reprezentantul celui care este titularul unei mărci într-una dintre ţările Uniunii va cere, fără autorizaţia acestui titular, înregistrarea pe propriul său nume a mărcii respective în una sau mai multe ţări, titularul va avea dreptul să se opună înregistrării cerute sau să reclame radierea ei, sau dacă legea ţării îngăduie aceasta, să ceară transferul înregistrării în favoarea sa, afară de cazul în care agentul sau reprezentantul va aduce o justificare faptelor sale. Sub rezerva acestor prevederi, titularul mărcii va avea dreptul să se opună folosirii mărcii de către agentul sau reprezentantul său, dacă el nu a autorizat această folosire.
Pentru a beneficia de o protecţie sporită, agentul local al unei întreprinderi străine poate înregistra, pe numele său, marca reprezentantului, cu acordul acestuia. În alte cazuri însă, urmărind prelungirea contractului de reprezentare, agentul poate înregistra marca, fără autorizarea titularului.
Marca agentului reprezintă o derogare de la principiul teritorialităţii. Datorită anteriorităţii lor în străinătate, unele drepturi vor fi recunoscute titularului mărcii, în detrimentul uzurpatorului local.
Marca defensivă sau de obstrucţie este dependentă de o altă marcă, faţă de care se deosebeşte prin unele schimbări de amănunt. Fără a fi folosită, marca defensivă asigură protecţia mărcii principale, împiedicând înregistrarea de către terţi a unor mărci asemănătoare. Mărcile defensive sunt admise în legislaţia japoneză şi lovite de nulitate în dreptul elveţian, când titularul nu intenţionează să le utilizeze.
Marca de rezervă se depune cu intenţia de a fi folosită în viitor pentru anumite produse sau servicii. Spre deosebire de marca defensivă, existenţa mărcii de rezervă nu este condiţionată de o marcă principală.
Marca telle quelle se caracterizează prin faptul că în alte state este protejată în forma înregistrată în ţara de origine. Marca telle quelle este consacrată de Convenţia de la Paris. Potrivit art.6quinquies, orice marcă de fabrică sau de comerţ, înregistrată reglementar în ţara de origine, va fi admisă la depunere şi protejată, întocmai aşa cum este ea, în celelalte ţări ale Uniunii. Marca telle quelle constituie o excepţie de la principiul teritorialităţii. Semnele care pot fi înregistrate ca marcă vor fi examinate în conformitate cu dispoziţiile legii de origine şi nu ale legii de importaţiune.
Protecţia mărcii depuse reglementar în ţara de origine va putea fi refuzată în următoarele cazuri: marca este de natură să aducă atingere anumitor drepturi câştigate de terţi în ţara în care se cere protecţia; marca este lipsită de orice caracter distinctiv sau este compusă exclusiv din semne sau indicaţii putând să servească, în comerţ, pentru a indica felul, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, locul de origine al produselor sau data producţiei, sau când ele au devenit uzuale în vorbirea curentă sau practica comercială cinstită şi constantă din ţara în care se cere protecţia; marca este contrară moralei sau ordinii publice, ori de natură să înşele publicul.
Marca naţională individualizează produsele care provin dintr-o anumită ţară, constituind o garanţie de calitate şi provenienţă. Marca naţională este o marcă oficială a statului. Aplicându-se produselor care se exportă, marca naţională este reglementată de normele dreptului administrativ.
1.4. Funcţiile mărcii
Funcţiile mărcii sunt configurate de condiţiile economice şi sociale. Principalele funcţii îndeplinite de marcă sunt următoarele: funcţia de diferenţiere a produselor, funcţia de concurenţă, funcţia de organizare a pieţei şi funcţia de monopol.
1.4.1. Funcţia de diferenţiere a produselor
Marca permite diferenţierea produselor şi serviciilor care sunt identice sau similare. Funcţia de diferenţiere a produselor prezintă două aspecte distincte. Prin intermediul mărcii se asigură individualizarea produselor existente pe piaţă, iar producătorul este apărat de actele de concurenţă neleală. Datorită valorii care o dobândeşte pe piaţă, marca nu mai este dependentă de provenienţa produsului. Fiind un indicator al produsului, marca permite fixarea clientelei.
1.4.2. Funcţia de concurenţă
Funcţia de concurenţă a mărcii se bazează pe sistemul de atragere a clientelei. Funcţia de concurenţă a mărcii se realizează prin diferenţiere şi publicitate. Diversificarea şi multiplicarea modelelor, tipurilor şi culorilor a realizat nu numai o diferenţiere a produselor, ci şi a mărcilor.
Publicitatea mărcii diferenţiate determină o creştere a vânzării. Datorită progresului tehnic, publicitatea a evoluat de la forme persuasive, cu caracter de informare, la metode violente şi invadatoare sau obsesive. Abuzul de publicitate determină ca diferenţierea obiectivă să devină o diferenţiere subiectivă.
Aceeaşi marcă este folosită pentru o gamă variată de modele. De exemplu, mărcile de automobile sau mărcile de detergenţi.
1.4.3. Funcţia de organizare a pieţei
Prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de organizare a pieţei. Funcţia de organizare a mărcii îşi exercită influenţa asupra formelor distribuţiei. Marca asigură realizarea vânzărilor şi reducerea cheltuielilor de desfacere. Întrucât marca se vinde singură, comercianţii recurg la propriile lor semne distinctive.
Folosirea propriilor mărci de comerţ şi de servicii reflectă tendinţa vânzătorilor de a-şi asigura exclusivitatea mărcii producătorului, în procesul de organizare a distribuţiei produselor.
1.4.4. Funcţia de monopol
Diferenţierea mărcilor şi exclusivitatea distribuţiei are ca rezultat transformarea concurenţei într-un instrument de monopol. Datorită acestui fenomen, funcţia de garanţie a calităţii produsului este înlocuită cu o funcţie de protecţie a cumpărătorului.
Diversificarea mărcii în cadrul aceleiaşi întreprinderi constituie un fenomen artificial, care împiedică progresul producţiei. Printr-un număr sporit de variante, se limitează eficacitatea seriilor mari şi diferenţierea devine exclusiv subiectivă.
Un fenomen de frânare a producţiei reprezintă şi exclusivitatea distribuţiei. Vânzarea produselor prin intermediari presupune cheltuieli suplimentare şi o desfacere mai lentă, care se răsfrânge asupra producţiei.
1.5. Condiţii privind protecţia mărcilor
1.5.1. Condiţii de fond
1.5.1.1. Distinctivitatea
Protecţia ca marcă a unui semn este condiţionată de existenţa caracterului distinctiv. Un semn are caracter distinctiv dacă nu este necesar, uzual sau descriptiv. Legea română prevede cerinţa obligatorie a caracterului distinctiv în art. 3, lit. a. Distinctivitatea este o problemă de fapt.
În literatura juridică s-a arătat că distinctivitatea cuprinde două elemente: originalitatea şi noutatea. Originalitatea reprezintă o condiţie de validitate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă.
În materia mărcilor, originalitatea nu este absolută în timp şi spaţiu. Drepturile care iau naştere sunt mai puţin complete, decât cele decurgând din creaţiile noi. Originalitatea reprezintă o condiţie de validitate, iar noutatea o condiţie de apropriere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă. Dreptul asupra mărcii este un drept de ocupaţie şi nu de creaţie.
Fiind o noţiune relativă, distinctivitatea se apreciază de instanţele judecătoreşti în funcţie de situaţia concretă. Aprecierea caracterului distinctiv are în vedere aptitudinea intrinsecă sau concretă a semnului de a identifica un anumit produs, în cadrul aceleiaşi categorii. În raport de produsul sau serviciul la care se aplică, semnul este distinctiv dacă poate fi recunoscut de către cei cărora le este adresat.
În lipsa caracterului distinctiv intrinsec, nu pot constitui o marcă semnele simple şi semnele descriptive. Distinctivitatea intrinsecă se determină în abstract.
În dreptul nostru, art. 5, lit. d din Legea nr. 84 din 1998 dispune că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.
În literatura de specialitate, marca descriptivă este deosebită de marca aluzivă, care evocă anumite calităţi ale produsului. Cu toate că diferenţierea este dificilă, marca aluzivă poate fi admisă la înregistrare.
În absenţa caracterului distinctiv concret, nu pot forma o marcă semnele vizibil uzuale, generice sau necesare. Recunoaşterea unui drept exclusiv ar însemna admiterea unui monopol asupra produsului.
Prevederile legii române nu se referă şi la semnele generice. Absenţa unei asemenea menţiuni se explică prin faptul că semnele generice şi semnele uzuale constituie o singură categorie.. Datorită unei folosiri generalizate, semnele din această categorie sunt uzuale.
1.5.1.2. Disponibilitatea
Un semn poate fi apropriat ca marcă dacă nu aparţine unei alte persoane. Indisponibilitatea unui semn este generată de existenţa unor drepturi anterioare. Cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile personale nepatrimoniale ale terţilor şi la actele anterioare de apropriere, care constituie anteriorităţile propriu-zise.
În dreptul român, anteriorităţile sunt prevăzute de Legea nr. 84 din 1998. În conformitate cu art. 6, lit. a, o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată. Cu caracter derogatoriu, înregistrarea poate fi totuşi admisă dacă se obţine consimţământul expres al titularului mărcii anterioare.
Anterioritatea poate proveni dintr-un depozit anterior ori dintr-o folosire anterioară.
Potrivit reglementării actuale, prin drept anterior protejat se înţelege:
- o marcă identică sau similară, înregistrată în România pentru produse sau servicii identice sau similare, dacă la data înregistrării acestei mărci sau la data de prioritate, în temeiul art. 11, alin. 2 şi al art. 12, alin. 1 din lege, este anterioară datei depozitului naţional reglementar al mărcii pentru care se cere înregistrarea;
- o marcă identică sau similară, considerată notorie în România conform art. 3, lit. c din lege;
- un drept al unei personalităţi cu privire la imaginea sau la numele său patronimic;
- o indicaţie geografică protejată;
- un desen sau un model industrial protejat;
- un drept de autor;
orice drept de proprietate industrială dobândit anterior datei depozitului naţional reglementar al unei mărci.
Anteriorităţile sunt parţiale şi relative. Ele privesc numai domeniul economic şi comercial, în care semnul a constituit obiectul unei aproprieri anterioare. Pe de altă parte, anteriorităţile sunt limitate profesional, în timp şi în spaţiu.
Limitele profesionale ale anteriorităţilor se referă la faptul că marca nu trebuie să fie unică în raport cu toate semnele distinctive înregistrate anterior. Noutatea mărcii se referă numai la produsele pentru care a fost creată. Riscul confuziei fiind înlăturat de deosebirea dintre produse, aceeaşi marcă poate fi folosită în ramuri sau industrii diferite.
Aprecierea diferită a anteriorităţilor în această materie, a permis elaborarea regulii specialităţii mărcii. În baza regulii specialităţii, o marcă poate fi înregistrată pentru alte categorii de produse.
Dispoziţiile legii române din 1998 admit, în mod expres, principiul specialităţii mărcii. Marca identică sau similară cu o marcă anterioară şi destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare nu poate fi înregistrată, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară ( art. 6, lit. b şi c).
Limitele anteriorităţii în timp se referă la faptul că un semn protejat anterior ca marcă nu poate fi utilizat de o terţă persoană, cât timp dreptul titularului nu s-a stins prin abandon sau decădere. O marcă abandonată de către titular poate fi folosită pentru produse identice sau similare. Utilizarea mărcii de către o altă persoană presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: abandonul mărcii să fie cert; durata abandonului să permită uitarea vechiului semn distinctiv; să nu existe o intenţie de fraudă. În acest fel, noua marcă înregistrată nu va fi confundată cu marca abandonată, care nu mai constituie o anterioritate.
Limitele anteriorităţii în spaţiu se referă la faptul că o marcă este protejată pe întregul teritoriu al ţării unde a fost înregistrată. Principiul teritorialităţii nu asigură protecţia mărcii şi în străinătate. O marcă identică sau similară se poate folosi în două state diferite. Numai în cazul în care, prin înregistrarea unei mărci străine anterioare, se urmăreşte o fraudă, titularul ei are o acţiune în concurenţă neloială. De la această regulă există două excepţii. Protecţia mărcilor se poate realiza şi în alte state, dacă există o convenţie internaţională sau semnele sunt distinctive ori notorii.
1.5.1.3. Liceitatea
Pentru a constitui o marcă, un semn trebuie să nu cuprindă indicaţii false sau înşelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri. Exigenţele relaţiilor comerciale exclud de la protecţie mărcile deceptive, ilegale sau imorale. Mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în eroare pe consumatori. De exemplu, a fost refuzată la înregistrare marca Yankee pentru produse care nu erau originare din S.U.A., sau marca Menthol pentru ţigări ce nu conţineau mentol.
În dreptul român, art. 5, lit. f din Legea nr. 84 din 1998 dispune că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului. De exemplu, indicaţia mătase naturală, atunci când produsul este un amestec de mătase naturală şi mătase vegetală.
Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate, întrucât aduc atingere ordinii sociale şi politice. În literatura juridică s-a pus problema caracterului ilicit sau imoral al produsului pe care se aplică sau ataşează marca. Întrucât marca formează obiectul unui drept exclusiv şi distinct, iliceitatea sau imoralitatea produsului nu se răsfrânge asupra mărcii.
Semnele contrare moralei şi ordinii publice sunt prevăzute de art. 6ter alin. 1, lit. a şi b din Convenţia de la Paris, în forma revizuită la Haga, în 1925. Astfel, ţările Uniunii convin să refuze sau să invalideze înregistrarea şi să interzică prin măsuri corespunzătoare folosirea, fără autorizaţia organelor competente, fie ca mărci, fie ca elemente ale acestor mărci, a stemelor, drapelelor şi a altor embleme de stat ale ţărilor Uniunii, a semnelor şi sigiliilor oficiale de control şi de garanţie adoptate de către ele, precum şi a oricăror imitaţii de blazoane. Aceste dispoziţii se aplică şi stemelor, drapelelor şi altor embleme, iniţialelor sau denumirilor organizaţiilor internaţionale interguvernamentale din care fac parte una sau mai multe ţări ale Uniunii.
1.5.2. Condiţii de formă
Condiţiile de formă ale protecţiei mărcilor sunt distincte de modul lor de dobândire. Ele se referă la modul de folosire a mărcii. Folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau ataşare. Aplicarea sau ataşarea se poate face pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe imprimatele prin care se oferă produsele sau serviciile, precum şi documentele care însoţesc produsele. Mărcile mai pot fi utilizate în orice alt mod potrivit, pe insigne, reclame, anunţuri, prospecte, cataloage, facturi şi, în general, pe orice documente ale titularului.
1.6. Subiectul dreptului la marcă
Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică. În conformitate cu principiul conexităţii mărcii, titularul dreptului trebuie să aibă capacitatea de a exercita o activitate industrială sau comercială. Pentru persoanele juridice, se poate ridica o problemă, configurată de specialitatea capacităţii lor de folosinţă.
Dreptul la marca individuală poate aparţine unei persoane fizice sau juridice. În unele cazuri, marca individuală poate fi folosită în comun de mai multe persoane fizice. Coproprietatea asupra unei mărci se caracterizează prin comunitatea de folosinţă şi consimţământul tuturor copărtaşilor pentru actele de administraţie sau de dispoziţie.
Dreptul la marca colectivă aparţine persoanelor juridice care nu exercită nemijlocit o activitate comercială sau industrială. Asociaţiile de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de prestatori de servicii indică numai persoanele autorizate să folosească marca colectivă. Regulamentul de folosire a mărcii colective va indica persoanele autorizate să folosească marca colectivă, condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al asociaţiei, condiţiile de folosire a mărcii, motivele pentru care această utilizare poate fi interzisă unui membru al asociaţiei, precum şi sancţiunile care pot fi aplicate de asociaţie.
Dreptul la marca de certificare aparţine persoanelor juridice care exercită controlul produselor sau al serviciilor. Aceste persoane juridice sunt legal abilitate să exercite controlul în ceea ce priveşte calitatea, materialul, modul de fabricaţie a produselor sau prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici. Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calităţii.
Titularul mărcii de certificare va autoriza persoanele îndreptăţite să folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune, garantate pentru regulamentul de folosire a mărcii. Orice persoană fizică sau juridică, furnizor de produse ori prestator de servicii, poate fi autorizată să folosească marca de certificare sub condiţia respectării prevederilor regulamentului de folosire a mărcii.
1.7. Dobândirea dreptului la marcă
Reglementările naţionale consacră sisteme diferite, de dobândire a dreptului la marcă. Ele se pot grupa în trei categorii: sistemul declarativ sau realist; sistemul atributiv, constitutiv sau formalist; sistemul mixt, dualist sau complex.
1.7.1. Sisteme de dobândire a dreptului la marcă
1.7.1.1. Sistemul declarativ
În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de folosire. Din momentul adoptării de către un comerciant sau producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeaşi natură. Marca fiind adoptată şi nu depusă, depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv. Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea unui prim act de folosire a mărcii şi efectul declarativ al depozitului.
În sistemul declarativ, dreptul la marcă aparţine primului ocupant, celui care foloseşte cel dintâi semnul distinctiv în mod legitim. Actul de folosire a mărcii este determinant şi independent de orice depozit. În sistemul priorităţii de folosire, efectuarea depozitului nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea dreptului asupra mărcii. Depozitul mărcii are un caracter declarativ. Cu toate acestea, depozitul dă naştere la unele efecte juridice. După constituire, depozitul reprezintă un mijloc de publicitate, determină o prezumţie de proprietate asupra mărcii, permite exercitarea acţiunii penale în contrafacere şi are semnificaţia unui act de apropriere a mărcii.
Caracterul declarativ al depozitului produce şi un număr de consecinţe juridice. Ele constau în următoarele: posesorul unei mărci dobândite prin prioritate de folosire poate să constituie ulterior depozitul, fără ca actele sale să-i fie opozabile ca anteriorităţi; efectuarea depozitului nu conferă deponentului nici un drept dacă marca nu este susceptibilă de apropriere; marca adoptată, dar nedepusă, poate fi transmisă, urmând ca depozitul să fie efectuat ulterior de cesionar, dacă marca a fost dobândită de la primul posesor; resortisanţii Uniunii de la Paris au un drept de prioritate pentru efectuarea depozitului aceleiaşi mărci în orice altă ţară membră.
1.7.1.2. Sistemul atributiv
În sistemul atributiv, dreptul la marcă se dobândeşte prin prioritate de înregistrare. Dreptul la marcă aparţine persoanei care înregistrează prima un anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile, în măsura în care nu s-a efectuat înregistrarea lor. În sistemul priorităţii de înregistrare, depozitul constituie o etapă a procedurii. Efectuarea formalităţilor stabilite de lege are un caracter atributiv.
În dreptul român, Legea nr. 84 din 1998 a consacrat sistemul priorităţii de înregistrare. În conformitate cu dispoziţiile art. 4, dreptul asupra mărcii este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
1.7.1.3. Sistemul mixt
Sistemul mixt îmbină trăsăturile celor două moduri, declarativ şi atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele legislaţii, se utilizează sistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.
Sistemul atributiv amânat este practicat în dreptul englez. În acest sistem, depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o dovadă definitivă a dreptului titularului mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat se caracterizează prin existenţa publicităţii şi controlului preventiv.
În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii. După verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii.
Sistemul avizului prealabil este consacrat în dreptul elveţian. În sistemul avizului prealabil, depunătorul este înştiinţat de către organul administrativ competent de opunerile la înregistrarea mărcii. Cu toate că există anteriorităţi la cererea depunătorului, organul administrativ înregistrează marca.
1.7.2. Procedura de înregistrare a mărcii
Înregistrarea unei mărci se efectuează în mai multe etape. Ele sunt în număr de trei, şi anume: depozitul naţional reglementar; examinarea formală a cererii de înregistrare; examinarea de fond a cererii de înregistrare.
1.7.2.1. Depozitul naţional reglementar
Depozitul naţional reglementar al mărcii se constituie, potrivit art. 10, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, prin depunerea unei cereri de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Cererea va trebui să conţină datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii, precum şi indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută. Cererea de înregistrare a mărcii se redactează în limba română şi are ca obiect o singură marcă. Cererea se întocmeşte într-un singur exemplar, pe un formular-tip. Data depozitului naţional reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cererea de înregistrare a mărcii, în condiţiile în care aceasta conţine toate elementele prevăzute de lege.
1.7.2.2. Examinarea formală a cererii de înregistrare
După depunere, cererea de înregistrare se examinează de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor stabilite pentru constituirea depozitului naţional reglementar. Examinarea cerinţelor de formă se efectuează în termen de o lună de la data primirii cererii. Atunci când cererea nu îndeplineşte cerinţele pentru constituirea depozitului naţional reglementar, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va notifica solicitantului lipsurile constatate. Dacă solicitantul completează lipsurile în termen de 3 luni de la notificare, data depozitului va fi aceea la care toate aceste elemente au fost comunicate Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci . În caz contrar, cererea se respinge.
1.7.2.3. Examinarea de fond a cererii de înregistrare
În urma constituirii legale a depozitului naţional reglementar şi înscrierii în Registrul Naţional al Mărcilor, cererea de înregistrare a mărcii este supusă examinării de fond. Examinarea cererii se efectuează de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci în termen de 6 luni de la data plăţii taxei de înregistrare şi examinare a cererii.
Legea din 1998 stabileşte că Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci va examina calitatea solicitantului, conform art. 3, lit. g, condiţiile prevăzute la art. 13, alin. 1 şi 2, dacă se invocă o prioritate şi motivele de refuz prevăzute la art. 5, alin. 1 şi art. 6. Examinarea motivelor de refuz prevăzute la art. 6, lit.d şi e se face potrivit unor criterii, cum ar fi: gradul de distinctivitate, iniţială sau dobândită a mărcii notorii în România; durata şi întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele şi serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată; durata şi întinderea publicităţii mărcii notorii în România; aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România; gradul de cunoaştere a mărcii notorii pe piaţa românească de către segmentul de public căruia i se adresează; existenţa unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, aparţinând altor persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie.
În situaţia în care cererea nu îndeplineşte condiţiile pentru înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci transmite solicitantului un aviz de refuz provizoriu, acordându-i un termen de 3 luni în care să-şi prezinte punctul său de vedere ori să-şi retragă cererea.
În cazul în care cererea îndeplineşte cerinţele de constituire a depozitului naţional reglementar, precum şi celelalte condiţii prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci decide înregistrarea mărcii şi o înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor. În termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, marca se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului în termen de maximum 5 zile de la luarea acesteia.
În termen de 3 luni de la data publicării mărcii, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, precum şi orice altă persoană interesată pot face opoziţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu privire la marca publicată. În termen de 2 luni de la data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci eliberează titularului certificatul de înregistrare, cu condiţia plăţii taxei prevăzute de lege. Certificatul de înregistrare conţine menţiuni cu privire la marca înregistrată, înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor.
1.7.3. Durata de protecţie a mărcii
Înregistrarea mărcii conferă titularului său, potrivit art. 35, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, un drept exclusiv asupra mărcii.Protecţia dreptului exclusiv asupra mărcii este asigurată pe o perioadă de 10 ani de la data depozitului naţional reglementar. Împlinirea termenului de protecţie determină stingerea dreptului la marcă. Dar titularul are posibilitatea de a cere reînnoirea înregistrării mărcii.
1.7.4. Reînnoirea înregistrării mărcii
Înregistrarea unei mărci poate fi reînnoită, conform art. 29, alin. 2 al Legii nr. 84 din 1998, la împlinirea fiecărui termen de 10 ani. Reînnoirea înregistrării mărcii se poate cere înainte de expirarea duratei de protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate. Reînnoirea înregistrării nu poate aduce mărcii modificări esenţiale. Reînnoirea înregistrării mărcii se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de 6 luni de la depunerea cererii de reînnoire la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
1.7.5. Modificarea înregistrării mărcii
În conformitate cu art. 33, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, pe durata protecţiei mărcii, titularul poate solicita la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci introducerea de modificări ale unor elemente ale mărcii. Aceste modificări trebuie să fie neesenţiale şi să nu afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.
În tot cursul perioadei de protecţie a mărcii, titularul acesteia poate solicita Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, cu plata taxei prevăzute de lege, înscrierea modificărilor intervenite cu privire la nume, denumire, adresa sau sediul titularului în Registrul Naţional al Mărcilor. Modificările înscrise în Registrul Naţional al Mărcilor se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
1.7.6. Înregistrarea internaţională a mărcilor
1.7.6.1. Regimul înregistrării internaţionale
Înregistrarea internaţională a mărcilor, conform art. 1, alin. 1 şi 2 şi art. 2 ale Aranjamentului de la Madrid, din 14 aprilie 1891, revizuit la Stockholm în 1967 şi modificat în 1979, se poate face de cetăţenii ţărilor care fac parte din Uniunea specială şi de persoanele asimilate lor. Sunt asimilate resortisanţilor, persoanele care nu fac parte din Uniunea specială, dar au domiciliul sau întreprinderi industriale sau comerciale pe teritoriul uneia din ţările contractante.
Înregistrarea internaţională se efectuează la Biroul internaţional al proprietăţii intelectuale. Înregistrarea naţională constituie pentru înregistrarea internaţională o înregistrare de bază. Legătura între înregistrarea internaţională şi marca naţională înregistrată în ţara de origine durează 5 ani. În această perioadă, înregistrarea de bază trebuie să rămână neschimbată. Înregistrarea internaţională a unei mărci produce efecte pentru o perioadă de 10 ani. În condiţiile stabilite de lege, înregistrarea va putea fi reînnoită.
1.7.6.2. Procedura înregistrării
Cererea de înregistrare internaţională, potrivit art. 3 al Aranjamentului de la Madrid, se adresează administraţiei ţării de origine, în formele prevăzute de legislaţia naţională. Administraţia ţării de origine prezintă Biroului internaţional o cerere, în dublu exemplar redactată în limba franceză. În situaţia în care cererea de înregistrare internaţională este incompletă sau neregulată, Biroul internaţional va amâna înregistrarea. Depunătorul sau mandatarul este înştiinţat că viciile sau lipsurile cererii trebuie îndepărtate sau completate în termen de 6 luni. Dacă rectificările sau completările necesare nu se produc în termenul acordat, cererea se consideră abandonată.
După înregistrarea mărcii, Biroul internaţional eliberează un certificat de înregistrare internaţională. Certificatul de înregistrare internaţională este transmis administraţiei ţării de origine, care îl înmânează titularului mărcii sau mandatarului său. Înregistrarea internaţională se notifică şi administraţiilor ţărilor interesate. Mărcile înregistrate internaţional se publică în publicaţia lunară Les Marques Internationales.
1.7.6.3. Efectele înregistrării internaţionale
De la data înregistrării internaţionale, protecţia mărcii în fiecare din ţările contractante interesate, potrivit art. 4, alin. 1 al Aranjamentului de la Madrid, va fi aceeaşi ca şi în cazul când marca ar fi depusă direct în ţara respectivă. În ţările Uniunii speciale, cu excepţia ţării de origine, înregistrarea internaţională creează efectele unui depozit naţional.
Examenul de fond al înregistrării internaţionale se face de administraţia naţională. Potrivit art. 5 al Aranjamentului de la Madrid, examinarea se efectuează în termenul prevăzut de legea naţională, fără a se depăşi un an de la data înregistrării internaţionale a mărcii sau a cererii de extindere teritorială a protecţiei. Administraţia naţională are posibilitatea de a refuza protecţia mărcii pe teritoriul ţării sale.
1.7.6.4. Reînnoirea înregistrării internaţionale
Înregistrarea internaţională, conform art. 7 al Aranjamentului de la Madrid, poate fi mereu reînnoită pentru perioadă de 10 ani, socotită de la expirarea perioadei precedente. Printr-un aviz oficios, Biroul internaţional reaminteşte titularului mărcii şi mandatarului lui, cu 6 luni înainte, data exactă a expirării termenului de protecţie.
1.8. Transmiterea dreptului la marcă
1.8.1. Modalităţi de transmitere
În conformitate cu dispoziţiile art. 39 al Legii nr. 84 din 1998, drepturile asupra mărcii pot fi transmise, prin cesiune sau prin licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii.
1.8.1.1. Cesiunea
Marca se poate transmite de titular în temeiul unui contract de cesiune. Cesiunea este guvernată de prevederile Codului civil. În mod concret, cesiunea cu titlu oneros este supusă dispoziţiilor referitoare la vânzare, iar cesiunea cu titlu gratuit, dispoziţiilor privitoare la donaţie.
În funcţie de situaţia concretă, drepturile cu privire la marcă se vor ceda total sau parţial. În cesiunea totală, transmiterea drepturilor cu privire la marcă este integrală. Cesionarul dobândeşte toate drepturile titularului mărcii, iar cedentul devine un simplu terţ. În cesiunea parţială, transmiterea drepturilor este fracţionată, iar transmiterea se realizează numai pentru unele din serviciile sau produsele pentru care este folosită marca.
Datorită subrogării în drepturile cedentului, cesionarul poate exercita acţiunea în contrafacere. Tot cesionarul, prin aplicarea reglementărilor din materia vânzării, beneficiază şi de garanţia pentru vicii ascunse.
În literatura de specialitate s-a arătat că executarea silită nu poate să aibă ca obiect numai marca. Executarea silită numai a mărcii permite producătorului să fabrice în continuare produsele sale, dar fără a le marca. În acest fel, cesiunea forţată separată a mărcii contravine scopului reglementării juridice.
Pe de altă parte, jurisprudenţa a acceptat cesiunea forţată a mărcii ca accesoriu al întreprinderii producătoare sau al fondului de comerţ.
Validitatea cesiunii forţate separate a mărcii este o problemă de fapt. Soluţionarea ei are în vedere asigurarea protecţiei consumatorilor.
Raporturile dintre părţi sunt configurate de principiul autonomiei de voinţă. Faţă de terţi, transmiterea dreptului devine opozabilă de la data înscrierii cesiunii în Registrul Naţional al Mărcilor. Forma obişnuită de transmitere a mărcii o constituie cesiunea voluntară. Dacă transmiterea intervine cu ocazia executării silite sau exproprierii, cesiunea este forţată.
1.8.1.2. Licenţa
Transmiterea mărcii, prin intermediul contractului de licenţă, a fost impusă de cerinţele practicii. Cu toate că a fost contestat, întrucât presupune libertatea mărcii, contractul de licenţă cunoaşte o dezvoltare deosebită. Contractul de licenţă este supus normelor dreptului comun. În absenţa unei stipulaţii exprese, se vor aplica dispoziţiile cu privire la locaţiune.
Licenţa de exploatare este specifică mărcilor. Beneficiarul licenţei are dreptul să aplice marca transmisă şi să fabrice produsele respective. Licenţa de folosire constă într-o autorizare de aplicare sau ataşare a mărcii pe produsele livrate de licenţiator. Licenţa de reclamă implică autorizarea folosirii unei denumiri care constituie obiectul unui drept personal al altei persoane.
În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie, licenţele pot fi exclusive, neexclusive şi reciproce. Prin licenţa exclusivă, licenţiatorul renunţă la posibilitatea de a mai acorda alte licenţe, iar licenţiatul are un drept exclusiv de utilizare a mărcii. Prin licenţa neexclusivă, licenţiatorul are dreptul de a utiliza sau transmite marca, iar licenţiatul de a folosi semnul distinctiv în condiţiile convenite. Prin licenţa reciprocă, părţile contractante îşi acordă reciproc dreptul de a fabrica un produs, care va fi pus în circulaţie cu aceeaşi denumire. Fiecare parte îşi păstrează dreptul asupra mărcii sale.
După caracterul lor, licenţele se împart în două categorii: nelimitate şi limitate. În licenţa nelimitată, licenţiatul beneficiază de exclusivitate pe toată durata de valabilitate a contractului. Licenţiatul poate acorda sublicenţe. În licenţa limitată, dreptul de folosire a mărcii, deşi este exclusiv, prezintă unele îngrădiri în conformitate cu art. 42 alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998.
Prin contractul de licenţă se transmite numai dreptul de folosire a mărcii. Licenţiatorul are obligaţia să asigure libera folosinţă a mărcii, precum şi obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi viciilor ascunse. Pe durata contractului de licenţă, licenţiatul este obligat să folosească numai marca ce face obiectul contractului de licenţă, având libertatea de a aplica pe produsele fabricate semne indicând că el este fabricantul lor.
Licenţiatul este ţinut să exploateze marca, să plătească preţul licenţei stabilit sub formă de redevenţe şi să menţină calitatea produselor fabricate sau a serviciilor furnizate în baza contractului. Printr-o clauză de minimum garanţi, licenţiatul poate fi obligat să realizeze o anumită cifră de vânzare.
Licenţiatorul poate exercita acţiunea în contrafacere împotriva persoanelor care tulbură folosirea mărcii de către beneficiar. Dacă acţiunea în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre licenţiaţi poate să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului cauzat prin contrafacerea mărcii, conform art. 43, alin. 3 din Legea nr. 84 din 1998.
Beneficiarul licenţei nu poate introduce în justiţie o acţiune în contrafacere fără consimţământul titularului mărcii, dacă în contractul de licenţă nu este stipulat altfel. Titularul unei licenţe exclusive poate intenta o acţiune în contrafacere, după ce a notificat actele de contrafacere de care a luat cunoştinţă şi titularul mărcii nu a acţionat în termenul solicitat de licenţiat (art. 43, alin. 1 şi 2 din Legea nr. 84 din 1998). Tot beneficiarul licenţei are şi dreptul de a exercita o acţiune în concurenţă neleală.
1.8.2. Înscrierea transmiterii dreptului la marcă
Transmiterea drepturilor cu privire la marcă, potrivit art. 41, alin. 2 şi art. 42, alin. 4 ale Legii nr. 84 din 1998, se înscrie în Registrul Naţional al Mărcilor şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Efectele transmiterii dreptului la marcă se produc între părţi din momentul realizării acordului de voinţe. Faţă de terţi, transferul produce efecte de la data înscrierii în Registrul Naţional al Mărcilor. Înscrierea transmiterii se face de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, la cererea persoanei interesate.
1.8.3. Transmiterea mărcilor înregistrate internaţional
Convenţia de la Paris reglementează transmiterea mărcilor, sub forma cesiunii. Cesiunea mărcii se notifică Biroului internaţional, potrivit art. 9bis, alin. 1 şi 2 al Aranjamentului de la Madrid, din 1891, de administraţia ţării cedentului. Biroul va înscrie transmiterea ei în registrul internaţional, dacă cesionarul are dreptul să depună o marcă internaţională.
Cesiunile de înregistrări internaţionale prezintă mai multe forme. Ele pot fi totale sau părţile, precum: transmiteri totale, în ceea ce priveşte ţările Uniunii şi produsele sau serviciile; transmiteri totale, din punctul de vedere a ţărilor Uniunii, şi parţiale, în ceea ce priveşte produsele sau serviciile; transmiteri parţiale, din punctul de vedere a ţărilor Uniunii, şi totale, în ceea ce priveşte produsele sau serviciile; transmiteri parţiale, în ceea ce priveşte ţările Uniunii şi produsele sau serviciile.
1.9. Stingerea dreptului la marcă
1.9.1. Cauzele de stingere a dreptului la marcă
1.9.1.1. Abandonul mărcii
Abandonul constituie o renunţare tacită a titularului la marcă. Intenţia titularului trebuie să fie clară şi să rezulte din fapte pe durată şi publice. Abandonul este o problemă de fapt. În absenţa unei reglementări exprese, existenţa abandonului se va aprecia de instanţele judecătoreşti.
În practică, s-a considerat ca abandon faptul titularului de a înceta fabricarea produsului pe care se aplica marca, în măsura în care oprirea este irevocabilă. Pe de altă parte, nu poate fi socotit abandon neutilizarea mărcii depuse, nereînnoirea depozitului unei mărci care se foloseşte în continuare de titular sau tolerarea folosirii mărcii de către terţi.
Efectele abandonului constau în căderea mărcii în domeniul public sau în transformarea mărcii într-un semn liber. În funcţie de urmarea concretă, marca va deveni uzuală sau necesară, ori va fi susceptibilă de apropriere.
1.9.1.2. Expirarea duratei de protecţie a mărcii
Împlinirea termenului de ocrotire a mărcii, fără să se efectueze formalităţile de reînnoire a înregistrării, constituie o cauză de stingere a dreptului titularului. În caz de neîndeplinire a condiţiilor prevăzute de art. 29, alin. 5 al Legii nr. 84 din 1998, înregistrarea mărcii rămâne fără efect de la data expirării ultimei perioade de protecţie. În ceea ce priveşte expirarea duratei de protecţie, Legea nr. 84 din 1998 are în vedere atât marca înregistrată naţional, cât şi marca înregistrată internaţional.
1.9.1.3. Renunţarea titularului mărcii
Titularul poate să renunţe la marcă, potrivit art. 44, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Renunţarea titularului mărcii la drepturile sale trebuie să fie expresă şi să se facă printr-o declaraţie scrisă, care se adresează Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
1.9.1.4. Nulitatea mărcii
Nulitatea reprezintă o cauză de invalidare a mărcii şi nu de stingere, având un efect retroactiv. Legea română din 1998 dispune, prin art. 48, alin. 1, că orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre următoarele motive: înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5, alin. 1; înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6; înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă; înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane; înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model indu]strial protejat sau un alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.
În situaţia în care înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă, acţiunea în anulare poate fi introdusă oricând în perioada de protecţie a mărcii. Pentru celelalte motive, anularea înregistrării mărcii poate fi cerută în termen de 5 ani. Acest termen curge de la data înregistrării mărcii.
1.9.1.5. Decăderea din dreptul la marcă
Legea din 1998 prevede în mod expres, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă. În conformitate cu textul art. 45, cauzele de decădere constau în următoarele:
- fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României într-o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată;
- după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii titularului, uzuală în comerţul cu un produs sau cu un serviciu pentru care a fost înregistrată;
- după data înregistrării şi ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimţământul acestuia, marca a devenit susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau la provenienţa geografică a produselor sau a serviciilor pentru care a fost înregistrată;
- marca a fost înregistrată de o persoană neavând calitatea prevăzută la art. 3 lit. g.
Exploatarea mărcii implică folosirea ei efectivă. Constituind un mod de conservare dreptului la marcă, folosirea trebuie să fie reală şi serioasă.
1.9.2. Radierea înregistrării internaţionale
În conformitate cu prevederile Aranjamentului de la Madrid, din 1891, cu modificările ulterioare, mărcile înregistrate internaţional pot fi radiate în următoarele situaţii:
- la cererea titularului, care poate oricând să renunţe la protecţie în una sau mai multe dintre ţările contractante, printr-o declaraţie remisă administraţiei ţării sale, pentru a fi comunicată Biroului internaţional, care o va notifica ţărilor la care se referă renunţarea (art. 8bis);
- pronunţarea unei hotărâri de invalidare a mărcii de către autorităţile competente, notificată Biroului internaţional;
- transmiterea mărcii nu poate fi înscrisă în registrul internaţional, ca urmare a refuzului ţării noului titular de a-şi da consimţământul sau pentru că a fost făcută în favoarea unei persoane care nu avea dreptul să ceară o înregistrare internaţională (art. 9bis,alin. 3);
- neplata taxelor în termenele stabilite (art. 8).
1.10. Apărarea dreptului la marcă
Drepturile cu privire la marcă sunt apărate prin mijloace de drept administrativ, de drept civil şi de drept penal.
1.10.1. Mijloace de drept administrativ
În urma examenului de fond, decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului.
1.10.1.1. Opoziţia
În urma examenului de fond, decizia Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului. În termen de 3 luni de la data publicării mărcii admisă la înregistrare în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, pot fi formulate opoziţii. Potrivit art. 23, alin. 1 al Legii 84 din 1998, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum şi titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, la indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat, la orice alt drept de proprietate industrială protejat sau la un drept de autor, precum şi orice altă persoană interesată pot face opoziţie la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu privire la marca publicată.
1.10.1.2. Contestaţia
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, ca organ administrativ de specialitate, dispune, în legătură cu operaţiunile privind protecţia mărcilor, prin decizii motivate, în fapt şi în drept. Deciziile pot fi de admitere sau de respingere.
Împotriva deciziilor Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci se pot face contestaţii. Contestaţiile se fac de către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de titularul mărcii, împotriva deciziilor privind înregistrarea mărcii. Orice alte persoane interesate pot formula contestaţii împotriva deciziilor privind înscrierea cesiunii sau a licenţei în Registrul Naţional al Mărcilor.
Contestaţia se face în scris şi va fi însoţită de probele pe care se bazează susţinerea părţii şi de dovada achitării taxei de contestaţie. Contestaţia, formulată în conformitate cu cerinţele legale, se soluţionează de către comisia de reexaminare, care este un organ administrativ jurisdicţional.
1.10.2. Mijloace de drept civil
Litigiile privind încetarea faptelor care aduc atingere dreptului de folosire a mărcilor, precum şi repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor se soluţionează de către instanţele judecătoreşti. În funcţie de situaţia concretă, acţiunea civilă poate fi o acţiune în daune sau o acţiune negatorie. Acţiunea civilă se judecă în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
1.10.3. Mijloace de drept penal
1.10.3.1. Contrafacerea mărcilor
Contrafacerea mărcilor este prevăzută de Legea nr. 84 din 1998. În conformitate cu dispoziţiile art. 83, alin. 2, lit. a, contrafacerea, imitarea sau folosirea fără drept a unei mărci în scopul introducerii în eroare a publicului asupra calităţii produselor sau serviciilor la care se referă marca se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, sau cu amendă de 15 milioane.
1.10.3.1.1. Contrafacerea în înţeles restrâns şi folosirea mărcii contrafăcute
Contrafacerea constă în reproducerea unei mărci care aparţine altei persoane, independent de orice act de folosire. Pentru existenţa contrafacerii, reproducerea trebuie să fie realizată cu scopul de a se folosi pentru produse sau servicii identice sau similare. Datorită destinaţiei sale, marca reprodusă este de natură a induce în eroare pe cumpărător.
Contrafacerea poate fi o reproducere servilă sau brutală. În cazul în care reproducerea este completă, contrafacerea are un caracter evident. Existenţa contrafacerii este o problemă de fapt, pe care instanţa o apreciază prin prisma unor reguli distincte:
- Contrafacerea se apreciază ţinându-se seama de asemănări şi nu de deosebiri. Elementele esenţiale şi caracteristice ale mărcii vor fi supuse de către instanţă unei aprecieri analitice.
- Contrafacerea implică existenţa unui risc de confuzie. Acest risc se examinează în funcţie de reacţia unui consumator obişnuit sau mijlociu.
- Contrafacerea nu necesită dovada relei-credinţe. Intenţia delictuoasă a făptuitorului fiind prezumată, în cauză este suficientă simpla dovadă a actului de contrafacere.
- Contrafacerea trebuie să creeze o confuzie, fără a fi necesar să se realizeze în mod concret. Se cere numai ca inducerea în eroare a consumatorilor să fie posibilă.
1.10.3.1.2. Imitarea frauduloasă a mărcii altuia şi folosirea mărcii imitate
Imitarea constituie realizarea unei mărci care, prin impresia de ansamblu, se aseamănă cu o altă marcă înregistrată. Imitarea este frauduloasă dacă se săvârşeşte cu intenţie şi are ca scop inducerea publicului în eroare asupra calităţii produselor sau serviciilor. În caz contrar, imitarea va fi ilicită, constituind un act de concurenţă neleală sau un fapt ilicit civil
Existenţa imitării frauduloase se determină în funcţie de asemănări şi nu de deosebiri. Asemănările se stabilesc prin examinarea aspectelor generale ale elementelor constitutive. Instanţa va recurge la o apreciere sintetică şi nu analitică, ţinând seama de pregătirea şi atenţia unui cumpărător obişnuit, care nu observă concomitent cele două mărci.
Imitarea frauduloasă poate fi prin asemănare vizuală, fonetică şi intelectuală. Imitarea prin asemănare intelectuală se realizează prin analogie, echivalent şi contrast. De exemplu, marca Miss Rouge este o imitaţie prin analogie a mărcii Miss Blanche; traducerea unei mărci într-o limbă străină, cum ar fi Soleil în raport cu Sun, reprezintă o imitare prin echivalent; marca La vache serieuse constituie o imitaţie prin contrast a mărcii La vache qui rit.
În cazul folosirii mărcii imitate fraudulos, normele aplicabile vor fi aceleaşi ca la utilizarea unei mărci contrafăcute.
1.10.3.1.3. Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia
Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia înseamnă că o marcă străină care se găseşte în posesia unei persoane este aplicată pe produse de origine diferită. Producând o confuzie în rândul clienţilor, cu privire la provenienţa produselor ce prezintă o anumită marcă, aplicarea frauduloasă este asimilată contrafacerii.
Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia se realizează prin folosirea formelor materiale care reprezintă un anumit semn distinctiv. În mod obişnuit, se utilizează timbrul, sigiliul sau ambalajul care constituie marca unei alte persoane.
1.10.3.2. Concurenţa neloială
Acţiunea în concurenţă neloială are ca fundament conduita criticabilă a pârâtului, care încalcă obligaţia de lealitate în exercitarea profesiunii sale. Potrivit art. 86, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, orice utilizare a mărcilor, contrară practicilor loiale în activitatea industrială sau comercială, în scopul de a induce în eroare consumatorii, constituie un act de concurenţă neloială.
În accepţiunea art. 86, se consideră, în mod special, ca fiind acte de concurenţă neloială următoarele:
- orice fapte de natură să creeze o confuzie cu întreprinderea, cu produsele sau cu activitatea industrială sau comercială a unui concurent;
- afirmaţiile false în exercitarea comerţului, de natură să discrediteze întreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a unui concurent;
- indicaţiile sau afirmaţiile a căror utilizare, în exercitarea comerţului, pot induce în eroare publicul cu privire la natura, la modul de fabricaţie sau la caracteristicile mărfurilor.