Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală reprezintă una din cele mai controversate probleme. În funcţie de clasificările folosite, punctele de vedere susţinute în literatura de specialitate pot fi grupate în două mari teorii. Dreptul asupra proprietăţii intelectuale este apreciat ca un drept de proprietate, sau ca un drept distinct ce formează o categorie specială.
După o primă opinie, dreptul de creaţie intelectuală este caracterizat ca un drept de proprietate, conform dreptului natural. În această concepţie, creaţia intelectuală este considerată cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai sacră şi cea mai inatacabilă dintre toate proprietăţile.
Teoria drepturilor intelectuale a preconizat ideea unei noi categorii de drepturi. La diviziunea clasică a drepturilor în personale, obligaţionale şi reale, consacrată de dreptul roman, Edmond Picard a adăugat încă o grupare a drepturilor intelectuale. Ideea drepturilor intelectuale, ca o categorie specială, s-a bucurat de un succes deosebit. Ea a fost preluată şi susţinută în diverse variante.
Drepturile intelectuale au un caracter patrimonial, conferă titularului un monopol de exploatare şi sunt opozabile erga omnes. Spre deosebire de drepturile reale, drepturile intelectuale au ca obiect activitatea şi gândirea omului.
Drepturile intelectuale au o valoare pecuniară, fără să aibă ca obiect bunuri corporale şi fără să constituie creanţe în raporturile cu debitorii. Ele sunt formate din creaţiile intelectuale, literare, artistice, invenţiile, desenele şi modelele, semnele de atragere a clientelei, numele comercial, emblema, mărcile de fabrică, apelaţiunile de origină, drepturile asupra clientelei, ca cele recunoscute reprezentaţilor, agenţilor de asigurări, membrilor unor profesii liberale. Prin opozabilitatea erga omnes şi caracterul lor imediat, drepturile intelectuale se înrudesc cu drepturile reale.
După o teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept complex, care cuprinde în conţinutul său atributele personale nepatrimoniale şi atribute patrimoniale. Aceste prerogative personale nepatrimoniale şi patrimoniale sunt indisolubil legate între ele, fără să existe un primat al unora asupra celorlalte.
După o altă teorie, dreptul asupra creaţiei intelectuale este un drept personal nepatrimonial ce dă naştere, pe cale de consecinţă, şi la drepturi de ordin patrimonial. Drepturile de ordin patrimonial, fiind împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimonial, formează un tot unitar.