Drept

Anumite fapte de comerţ prevăzute de art. 3 C. com. realizează o interpunere în schimb sau circulaţie. Intră în această categorie cumpărarea şi vânzarea comercială, precum şi operaţiunile de bancă şi schimb.

1. A. Cumpărarea şi vânzarea comercială.

            Noţiunea cumpărării şi vânzării comerciale. Sub aspectul conţinutului său, cumpărarea-vânzarea comercială este asemănătoare vânzării-cumpărării ci­vile, într-adevăr, atât într-un caz, cât şi în celălalt, operaţiunea realizează trans­miterea dreptului de proprietate asupra unui bun în schimbul unui preţ. Ceea ce deosebeşte cumpărarea-vânzarea comercială de vânzarea-cumpărarea civilă, este funcţia economică pe care o îndeplineşte cumpărarea-vânzarea comercială şi anume, interpunerea în schimbul bunurilor.

            Potrivit art. 3 C. com., legea consideră ca fapte de comerţ:

1. a) cumpărările de producte sau mărfuri spre a se revinde, fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a se revinde de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ (pct. 1);
2. b) vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere (pct. 2).

            Deci, cumpărarea-vânzarea este comercială când cumpărarea bunurilor s-a făcut în vederea revânzării sau vânzarea priveşte bunuri care au fost cumpărate pentru a fi revândute.

            Comercialitatea cumpărării-vânzării. Din dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. rezultă că trăsătura caracteristică a cumpărării şi vânzării comerciale o consti­tuie intenţia de revânzare cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau în­chiriere, iar vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

            Cumpărarea cu intenţia de a revinde sau a închiria, ca şi vânzarea sau închi­rierea precedată de cumpărare cu intenţia de a revinde sau închiria reprezintă esenţa activităţii comerciale sub forma circulaţiei, a distribuţiei mărfurilor (comerţ în sens restrâns).

            Pentru a constitui o trăsătură distinctivă a cumpărării-vânzării comerciale, intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să îndeplinească trei condiţii:

1. a) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să existe la data cumpărării. Dacă o atare intenţie nu există la această dată, cumpărarea este un act juridic civil; de exemplu, o persoană cumpără anumite bunuri pentru uzul său şi al fa­miliei sale. Situaţia nu se schimbă dacă, ulterior cumpărării, dobânditorul vinde bunul, deoarece în momentul cumpărării nu a existat intenţia de revânzare. în schimb, dacă în momentul cumpărării a existat intenţia de revânzare, dar, ulterior cumpărării, dobânditorul nu mai vinde bunul, actul cumpărării rămâne comercial;
2. b) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător, adică să fie cunoscută cocontractantului. Dacă această intenţie rămâne necunos­cută pentru cocontractant, actul nu poate fi comercial. Intenţia de a revinde sau a închiria poate să rezulte din declaraţia expresă a cumpărătorului sau din cuprin­sul contractului. Ea poate fi însă şi implicită, adică să rezulte din anumite împre­jurări; de exemplu, cantitatea mare de mărfuri care face obiectul contractului. în toate cazurile, cel care pretinde că actul este comercial trebuie să facă dovada; în caz de îndoială, actul este considerat civil, deoarece dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 C. com. au un caracter derogator de la dispoziţiile Codului civil privitoare la contractul de vânzare-cumpărare.
3. c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în principal, bunul cumpărat Condiţia nu este îndeplinită în cazul când, de exemplu, o persoană cumpără un număr de saci pentru vânzarea cartofilor recoltaţi, întrucât sacii au fost cumpăraţi nu pentru a fi revânduţi ca atare, ci pentru a facilita vânzarea cartofilor, care reprezintă obiectul principal al vânzării.

            Obiectul cumpărării-vânzării comerciale. Potrivit art. 3 pct. 1 şi 2 C. corn., cumpărarea-vânzarea comercială poate avea ca obiect numai bunurile mo­bile: productele, mărfurile şi obligaţiunile statului şi titlurile de credit care circulă în comerţ.

1. a) Noţiunea de producte desemnează, în dreptul comercial, pro­dusele naturale ale pământului, care se obţin prin cultură sau exploatare directă (de exemplu, cerealele, legumele, lemnele etc.), precum şi produsele animalelor (de exemplu, laptele, lâna etc.).
2. b) Mărfurile. Acestea sunt produsele realizate din activitatea de producţie, destinate schimbului (de exemplu, autoturismele, mobilierul etc.).
3. c) Titlurile de credit. Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor au calitatea să exercite drepturile specificate în cuprinsul lor. întrucât aceste titluri (înscrisuri) încorporează anumite drepturi, ele pot fi obiectul dreptului de proprie­tate şi al unor operaţiuni juridice, între care şi cumpărarea şi vânzarea.

            De vreme ce obiectul cumpărării-vânzării îl formează numai productele, măr­furile şi titlurile de credit, adică bunurile mobile, înseamnă că, în concepţia Codu­lui comercial, vânzarea-cumpărarea bunurilor imobile reprezintă operaţiuni civile şi nu comerciale. Acelaşi caracter civil îl are şi închirierea bunurilor imobile, ca şi concesionarea lor.

            Soluţia Codului comercial privind caracterul civil al vânzării-cumpărării bunu­rilor imobile este cea tradiţională. Ea se explică prin grija legiuitorului pentru pro­tecţia actelor juridice privind bunurile de mare valoare, aşa cum sunt bunurile imobile. Această soluţie, care se bazează pe valoarea diferită a bunurilor mobile şi imobile, nu mai este actuală; există în prezent bunuri mobile de o valoare mult mai mare decât cea a bunurilor imobile. De aceea considerăm că această con­cepţie trebuie abandonată, în favoarea unei concepţii moderne care şi-a găsit consacrarea în alte legislaţii.

            În favoarea acestei opinii, pe care am susţinut-o încă din 1991, s-au pronunţat unii autori şi practica judecătorească.

            S-a admis că are caracter comercial vânzarea sau închirierea bunurilor imo­bile dacă ele fac parte din fondul de comerţ.

            De asemenea, închirierea bunurilor imobile are caracter comercial, dacă bu­nul este destinat unei activităţi comerciale.

            O primă breşă s-a făcut şi în reglementarea legală, prin O.G. nr. 51/1997 pri­vind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Potrivit acestei reglemen­tări, leasingul poate avea ca obiect, atât bunurile mobile, cât şi bunurile imobile.

            Aşa cum rezultă din art. 3 C. corn., pentru a fi în prezenţa unei cumpărări-vânzări comerciale nu se cere ca bunul cumpărat să fi fost revândut în forma în care a fost cumpărat; bunul poate fi revândut şi după ce a suferit unele transformări, într-adevăr, potrivit art. 3 pct. 1 C. corn., productele sau mărfurile cumpărate pot fi revândute, "fie în natură, fie după ce se vor fi lucrat sau pus în lucru".

            Transformarea lucrului cumpărat, prin anumite mijloace şi procedee, pune problema de a şti dacă această activitate nu este mai importantă decât valoarea lucrului cumpărat. Este cazul meseriaşului care prelucrează materialele transformându-le în anumite produse.

            Cu privire la aceste operaţiuni, în doctrina dreptului comercial se fac anumite distincţii.

            Dacă meseriaşul prelucrează materialul procurat de client, ne aflăm în pre­zenţa unei locaţiuni de servicii. Operaţiunea este civilă, iar nu comercială, deoa­rece nu este un act de interpunere în circulaţie.

            Dacă însă meseriaşul cumpără materialul şi, după prelucrarea lui, vinde produsele realizate, această operaţiune reprezintă o faptă de comerţ; de exem­plu, cofetarul cumpără materiile prime necesare, le prelucrează şi le revinde sub forma articolelor de cofetărie.

            Trebuie arătat că această distincţie, deşi corectă în lumina principiilor dreptului comercial, totuşi ea nu este urmată de Decretul-lege nr. 54/1990. între serviciile care se pot desfăşura pe baza liberei iniţiative, Anexa nr. 1 a H.G. nr. 201/1990 menţionează şi pe cele privind confecţionarea sau prelucrarea de bunuri şi pro­duse de orice fel, pe bază de comenzi individuale ale populaţiei. Aceste activităţi sunt considerate, în temeiul art. 19 din decretul-lege, fapte de comerţ şi supuse Codului comercial. Deci, fără a distinge după cum meseriaşul prelucrează mate­rialul procurat de client sau materialul propriu, operaţiunea este supusă Codului comercial.

            O situaţie discutată în doctrină priveşte cazul în care transformarea materia­lului cumpărat reprezintă o activitate de creaţie. în acest caz, materialul cumpărat de exemplu, pânza, blocul de marmură etc.) are o valoare cu mult inferioară faţă de opera realizată şi care se vinde (tabloul, sculptura); materialul are un rol accesoriu faţă de activitatea de creaţie, care are rolul principal. De aceea, unui atare act de vânzare-cumpărare a operei realizate nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 pct. 1 C. com.        Doctrina şi practica judiciară consideră însă că fotografii obişnuiţi, zugravii de firme ori constructorii de monumente funerare săvârşesc lapte de comerţ.

            Operaţiuni de cumpărare-vânzare care nu sunt fapte de comerţ. Din dispoziţiile art. 5 C. com. rezultă că anumite operaţiuni de cumpărare-vânzare nu sunt fapte de comerţ, cu toate că ele privesc bunurile mobile prevăzute de art. 3 pct. 1 şi 2 C. com.

            Astfel, nu sunt fapte de comerţ cumpărările de producte sau de mărfuri care s-ar face pentru uzul sau consumaţia cumpărătorului ori a familiei sale. De vreme ce asemenea cumpărări nu se fac cu intenţia de revânzare, evident, ele nu pot fi considerate fapte de comerţ.

            Tot astfel, nu sunt fapte de comerţ actele de vânzare a productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le realizează de pe pământul său ori cultivat de acesta. Scoaterea acestor acte de vânzare de sub incidenţa legilor comerciale este concepută ca un mijloc de protecţie pentru agricultori.

1. Operaţiunile de banca şi schimb

            Precizări prealabile. Potrivit art. 3 pct. 11 C. com. sunt considerate fapte de comerţ "operaţiunile de bancă şi schimb".

            În concepţia legii, banii şi creditul pot forma obiectul circulaţiei, adică obiectul unor operaţiuni comerciale.

Comercialitatea acestor operaţiuni este dată de elementul interpunerii în schimb sau circulaţie. în consecinţă, operaţiunile asupra banilor şi creditului sunt guvernate de aceleaşi principii ca şi cele privitoare la circulaţia productelor şi mărfurilor.

            Codul comercial declară operaţiunile de bancă şi schimb ca fapte de comerţ, fără să le definească. în această situaţie, operaţiunile de bancă şi schimb pot fi precizate prin raportare la reglementarea activităţii bancare, denumită şi comerţ de bancă, cuprinsă în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară.

            Operaţiunile de bancă. Potrivit Legii nr. 58/1998, societăţile bancare efectuează următoarele activităţi: acceptarea de depozite; emiterea de garanţii; tranzacţii cu instrumente monetare negociabile şi valori mobiliare; administrarea de portofolii ale clienţilor; operaţiuni de mandat etc. (art. 8).

            Operaţiunile de schimb. Operaţiunile de schimb sunt operaţiunile de schimb valutar.

            Regimul valutar este reglementat prin Regulamentul Băncii Naţionale a Ro­mâniei nr. 3 din 23 decembrie 1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare.

            Operaţiunile de schimb valutar se realizează de către societăţile bancare autorizate să participe la piaţa valutară şi casele de schimb valutar.